Ziua de miercuri, 24 martie 1976, este notată în jurnalul meu cu chenar, iar notaţiile încep astfel: “Una din cele mai frumoase zile ale vieţii mele de student. La orele (sic!) 12, m-am dus, numai din întâmplare, să văd dacă profesorul Liviu Rusu mai vine pe la facultate. Nu aveam nicio speranţă, pentru că sâmbătă, lectorul Ion Şeulean mi-a spus că, de vreo jumătate de an, nu a mai fost pe la consultaţii. A fost operat de două ori […] şi e foarte bolnav. Când intru însă în cabinet, lectorul Vasile Voia mi-a spus că încă e prea devreme şi că profesorul va veni în curând.”
Am revenit după un sfert de oră, iar profesorul Rusu venise, într-adevăr.
Despre esteticianului Liviu Rusu auzisem la cursul de folclor al profesorului Dumitru Pop, care ne vorbise despre lucrarea acestuia, Viziunea lumii în poezia noastră populară. Am citit lucrarea şi m-a uimit claritatea ei extraordinară, mai ales că eu veneam după lecturi intense din critica literară a momentului, românească şi străină, care eluda această calitate a scrisului. Se credea atunci (poate se mai crede şi azi!) că un critic este cu atât mai valoros, cu cât scrie mai abscons, mai criptic! Cred că de aceea am fost fascinat de stilul lucrării amintite, stil pe care aveam să-l găsesc şi în celelalte lucrări ale Profesorului.
Prima noastră discuţie s-a înfiripat foarte repede. Profesorul era dornic să îşi împărtăşească unele din ideile sale: Tudor Vianu a încetăţenit o viziune greşită asupra lui Titu Maiorescu; Istoria lui Călinescu, deşi e scrisă admirabil, este plină de greşeli, o parte dintre acestea fiind prezentate de Şerban Cioculescu, într-un recent articol despre “divinul critic” (formulă pe care a lansat-o Eugen Barbu); şi dânsul a făcut parte din comisia de doctorat, care i-a respins teza lui Nicolae Manolescu (dar căruia îi recunoştea faptul că “are condei bun”), Contradicţia lui Maiorescu, care a trecut în cele din urmă, dar cu altă comisie; prin anii ’60, când Maiorescu era denigrat, el, Liviu Rusu, a trimis un memoriu Comitetului Central al PMR. Leonte Răutu, care răspundea de cultură, a dat ordinul ca studiul să fie imediat publicat în Viaţa românească (revista era aproape legată, dar Răutu a ordonat să fie scos alt material şi să intre memoriul lui Liviu Rusu), studiul profesorului devenind astfel pionul cel mai important în reabilitarea lui Titu Maiorescu. Toate aceste detalii i le-a povestit ulterior poetul Demostene Botez, care era redactor-şef la Viaţa româneacă. În fine, mi-a relatat că Eugen Barbu a scris o carte despre Goethe, fără să cunoască o boabă de germana! Despre acelaşi Eugen Barbu mi-a relatat cum s-a certat, în Germania, cu Marin Preda, de faţă fiind şi Simion Pop etc. După mai bine de o oră de discuţii, ne-am despărţit, urmând să ne mai revedem.
În perioada care a urmat, l-am „frecventat” consecvent pe Liviu Rusu, admiraţia pe care i-am purtat-o atrăgându-mi critici din partea profesorului Mircea Zaciu, dascăl pe care l-am iubit şi l-am respectat la fel de mult. În Jurnal, acesta scria că, „din noile generaţii, R[usu] nu avea nici un fel de relaţii, cu excepţia lui Ilie Rad, care căzuse, în primii ani de facultate, într-un delir admirativ faţă de el” (Mircea Zaciu, Jurnal, III, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 346).
Faptul că Mircea Zaciu a interpretat „exerciţiul meu de admiraţie” faţă de Liviu Rusu drept „delir admirativ” e, desigur, o chestiune de interpretare. Nici atunci, şi nici acum, nu am privit activitatea marelui estetician doar la modul superlativ. Nu eram de acord cu reproşurile, uneori exagerate, pe care le făcea lui G. Călinescu sau Tudor Vianu. Într-un articol aniversar, publicat în revista Tribuna (nr. 46, 1981), când Liviu Rusu împlinea 80 de ani, scriam că, deşi sărbătoritul era mare admirator al dictonului Amicus Plato, sed magis amica veritas, el părea a neglija o frază, indiscutabil cunoscută, cu care Schopenhauer îşi începe Critica filosofiei kantiene: „Este cu mult mai uşor să arăţi în opera unui spirit mare greşelile şi rătăcirile, decât să faci să apară, clar şi complet, adevărata ei valoare”. Şi acest lucru l-am spus, repet, într-un articol omagial.
Într-o amplă scrisoare pe care i-am trimis-o de la Timişoara, în urma lecturii volumului De la Eminescu la Lucian Blaga și alte studii literare și estetice (1971), mi-am exprimat nenumărate rezerve, inclusiv în ceea ce priveşte stilul (profesorul recunoştea că redactează greu, că scrisul său are anumite asperităţi stilistice – de pildă, repetarea obsesivă a expresiilor „în sânul” ori „nu putem să nu”). I-am spus apoi, nu o dată, că nu merită să-şi irosească atâta timp şi energie în polemici adesea minore şi că ar fi bine să se concentreze pe încheierea trilogiei sale estetice, respectiv pe redactarea esteticii poeziei epice şi a celei dramatice. Dar aici Profesorul era de neînduplecat.
În ziua de joi, 8 ianuarie 1981, notam în jurnalul meu: „După masă am fost în vizită, împreună cu Doina, la Liviu Rusu. Ne-a primit cu o bucurie rară. Se vede că este foarte izolat. Bătrânul profesor nu a comentat din lunga mea scrisoare anterioară decât exact cuvintele şi ideile care i-au convenit. I-a plăcut în mod deosebit hotărârea mea de a renunţa, pentru o bucată de vreme, la scris. «Techergheul ăsta va fi cineva!», a exclamat autorul Logicii frumosului. / Nu a fost prea încântat de proiectul tezei mele de doctorat. Singurul sfat [pe] care mi l-a dat a fost acela de a persevera în studiul limbii germane./ Mi-a spus că Balotă şi-ar fi exprimat serioase rezerve faţă de valoarea în cultura română a doi clujeni: D. D. Roşca şi D. Popovici. Liviu Rusu se află, inevitabil, pe panta periculoasă a negărilor”.
Dar dincolo de aceste rezerve, vedeam în Liviu Rusu o personalitate copleşitoare, de anvergură europeană, care făcea cinste culturii române în general şi Universităţii clujene în special.
Aşa s-a înfiripat între noi o legătură foarte puternică, de durată, care s-a curmat doar la plecarea sa din această lume, în luna decembrie a anului 1985. Întâlnirile noastre au devenit tot mai dese. Mergeam săptămânal la orele de consultaţii, pe care Liviu Rusu şi le ţinea cu o rigurozitate ieşită din comun. Relaţiile dintre noi au devenit foarte strânse, încât, în cele din urmă, profesorul m-a invitat să-l vizitez acasă, mai întâi singur, apoi împreună cu Doina, viitoarea mea soţie.
La locuinţa de pe strada Iorga 32, ne întâmpina totdeauna Profesorul, îmbrăcat într-un halat de casă, de culoare vişinie, şi după ce intram, ne ţinea puţin la uşă, povestindu-ne diverse întâmplări din viaţa sa, a oamenilor politici, anecdote etc. Ştia o serie de amănunte şi îmi dau seama cât de interesante ar fi putut să-i fie memoriile, dacă timpul i-ar fi îngăduit să le scrie. Spun asta pentru că se mai nimerea să ne spună de două ori aceeşi întâmplare şi constatam nu numai relatarea întocmai a unor fapte din trecut, ci şi gustul pentru amănuntul semnificativ, pentru faptul insolit, care formează sarea şi piperul oricărei evocări. Ne-a vorbit de multe ori despre prietenia care îl lega de I. D. Sîrbu, scriitor de care noi abia auziserăm câte ceva. Iată ce am notat în jurnalul meu, la 16 ianuarie 1981: „Când am fost în vizită la d-l Rusu, dânsul ne-a relatat, pe scurt, conţinutul unei piese scrise de I. D. Sîrbu, Ultimul ţăran, titlu schimbat în Simion cel înţelept. Se spune că ţaranului i se luase totul, pământul, uneltele, vitele. În final, mai avea doar casa în care locuia. Peste puţin timp, a venit un domn să-i spună că şi casa trebuie să o părăsească, deoarece va fi dusă la „Muzeul Satului”. Indignat şi adânc mâhnit, Simion nu s-a opus, dar a pus următoarea întrebare: «De ce nu faceţi, domnule, şi un muzeu al sufletului?». Apoi şi-a luat vita, singura care îi mai rămăsese, şi s-a retras în munţi. Evident, o asemenea piesă nu se va putea juca la noi decât, eventual, după anul 2000!”. Ciudată premoniţie!
Vizitele se prelungeau uneori până noaptea târziu. Când aveam mai mult de discutat, profesorul ne reţinea la masă. Erau mese de neuitat, la care participa întreaga familie: Doamna Tincuţa, Doamana Liana, fiica, domnul Marcel, ginerele, precum şi Dana şi Brânduşa, cele două nepoţele, pe care Profesorul le iubea enorm. Aceste mese se desfăşurau după un anumit ceremonial. Amfitrionul nostru stătea în capul mesei, nu din dorinţa de a părea autoritar, ci din respectul pe care toţi ai casei îl nutreau faţă de el. Serveam totdeauana aperitive gustoase, pregătite de Doamna Tincuţa, după reţete numai de dânsa ştiute, după care urma un vin de cea mai bună calitate. Aceste mese sunt de neuitat pentru mine şi mă găndesc de nenumărate ori la ele cu nostalgie. Uneori le regret şi fiindcă sunt neputincios în a le repeta în ambianţa propriei mele familii. Băieţii mei, ca toţi tinerii de azi, au alte gusturi, alte preocupări, alte ritmuri de viaţă. Legaţi de calculator, cu solicitări diverse, nu mai au răbdare să stea cu noi la masă şi să discute evenimentele zilei. Li se pare ceva demodat. În sfârşit, asta e! Am de gând să scriu cândva un eseu privind cultul mesei la români (în care eu văd un element al continuităţii noastre, fiindcă un popor migrator n-a putut să-şi dezvolte un asemenea cult, întrucât acesta lua masa la botul calului, cum se spune. Cultul acesta l-am găsit la Marin Preda, l-am trăit în copilăria mea, deci el există).
Relaţiile noastre au devenit tot mai strânse. Mă căuta câteodată la telefon şi fiindcă nu eram totdeauna acasă, m-a numit „techergheu”, un regionalism din Ardeal, desemnând o persoană care umblă „uitată”, ca fata vătămanului, de care vorbeşte Creangă în Amintirile sale. Pe soţia mea a poreclit-o Nimfa, fiindcă apărea la întâlnirile noastre când nu te aşteptai! Erau termeni de alint, care pot releva afecţiunea şi sensibilitatea Profesorului faţă de cei pe care şi-i considera apropiaţi. Îl vizitam saptămânal la consultaţii, iar de acolo îl însoţeam pe jos, până în centru, unde Profesorul îşi făcea cumpărăturile. Şi aceste plimbări au devenit de neuitat pentru mine. În ritmul paşilor de plimbare, Profesorul mă purta prin alte epoci, povestindu-mi întâmplări fascinante, din viaţa sa ori a altora. Aşa am aflat că a fost dat afară de la Universitate, că a avut un rol decisiv în reabilitarea lui Maiorescu, merit pe care unii i l-au contestat. Am avut însă plăcerea să constat că într-o lucrare a lui Doru George Burlacu, Revenirea la Maiorescu (1963-1993), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, meritul lui Liviu Rusu în reabilitarea lui Maiorescu este recunoscut cu argumente greu de combătut. Fiind student, nu mă interesau atunci problemele de aprovizionare. Ţin însă minte că magazinele erau suficient de bine aprovizionate, mai ales cu brânzeturi, de care Liviu Rusu era mare amator, ca orice intelectual de cultură franceză (sau şi de cultură franceză). Eram încă în anii relativei liberalizări din viaţa României. În curând va începe ceea ce Mircea Zaciu va numi ”deceniul satanic” (1980-1989), cu toate consecinţele pe care le cunoaştem.
Student fiind, am iniţiat o conferinţă cu Liviu Rusu, intitulată Locul romantismului românesc în sânul romantismului european, care mi-a dat ideea organizării ulterioare a unei serii de conferinţe, intitulate “Mărturia unei generaţii”, la care am invitat să conferenţieze mari personalităţi ale culturii române, începând cu câţiva prieteni ai lui Liviu Rusu (Edgar Papu, Ion Zamfirescu, Al. Dima), continuând apoi cu alte nume: Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, apoi, într-o altă serie, Bartolomeu Anania, Constantin Ciopraga, Nicolae Balotă ş.a.
În 1978 m-am căsătorit. La puţin timp după aceea, Liviu Rusu, împreună cu Doamna Tincuţa, ne-a făcut o vizită acasă. Ne-a adus un exemplar legat din Essai sur la création artistique (Editura Univers, 1972), cu o dedicaţie semnificativă, pe care îmi îngădui să o transcriu aici, fiindcă ea pune în valoare sensibilitatea savantului, cordialitatea şi căldura inimii sale:
”Dragă Doina şi Ilie (mai precis Nimfă şi Techergheu),
cu prilejul nunţii voastre, ţineţi în amintire această carte a mea. Împreună cu Tincuţa mea, care m-a ajutat mult la elaborarea ei, vă urez multă, multă fericire, cu sănătate şi voie bună, să lucraţi şi voi împreună cu succes desăvârşit şi deplină îndestulare.
Cu tot dragul,
9 IX 978 L. Rusu”.
În 1979 am terminat facultatea şi am fost repartizat la Timişoara. De acolo am continuat să ţinem legătura prin scrisori. Chiar dacă nu au o valoare istorico-literară deosebită, scrisorile sunt importante, pentru că pun în valoare însuşirile omului Liviu Rusu.
Am uitat să spun că aproape nu era întâlnire în care Liviu Rusu să nu-mi vorbească despre importanţa cunoaşterii limbii germane. La Timişoara am găsit mediul propice pentru a mă iniţia în limba lui Goethe. La un moment dat, i-am scris o primă scrisoare în germană. Profesorul mi-a răspuns imediat, tot în germană, încântat că-i duc la îndeplinire un deziderat.
Mi-a povestit odată că s-a dus cu Dana în Cimitirul Central, unde şi-a construit mormântul cu câţiva ani înainte de chemarea la cele veşnicie. „Iată, i-a spus Danei, aici voi fi eu îngropat, când voi muri!”. Dana, care era prea mică pentru a înţelege problema gravă a morţii, n-a zis nimic. Dar profesorul a zărit în ochii ei două mărgele de lacrimi…
Apropo de Dana, o altă întâmplare. În 1999, în luna mai, am fost pentru câteva zile la Viena, pentru a-mi lansa acolo prima mea carte, Peregrin prin Europa, carte consacrată, în cea mai mare parte, unor impresii de călătorie din Viena, “fosta capitală a marii împărăţii de odinioară”, cum spunea Blaga. După festivitatea de lansare, am dat autografe celor interesaţi de carte. La un moment dat, a venit la mine o tânără, s-a uitat lung în ochii mei, întrebându-mă dacă o recunosc. Am cugetat mult, ca un ardelean autentic, apoi mi-am cerut scuze, dar nu-mi aminteam cine era adolescenta din faţa mea. ”Vă spun ceva cuvintele techergheu şi nimfă?”, m-a întrebat tânăra. Atunci mi-am amintit instantaneu de Liviu Rusu. Adolescenta din faţa mea era Dana, nepoata marelui Profesor, stabilită în Austria, care aflase de prezenţa mea la Viena şi a venit să mă întâlnească. Ce mică e lumea…
Anii au trecut, dar imaginea Profesorului se păstrează încă vie în inima şi în conştiinţa mea. Regret foarte mult că nu am insistat mai mult să îşi scrie memoriile ori că nu l-am lămurit să-mi acorde cel puţin un interviu. Credeam că va fi mereu timp pentru aşa ceva. Dar timpul „n-a mai avut răbdare” şi, la 17 decembrie 1985, după o scurtă suferinţă, profesorul Liviu Rusu a plecat dintre noi. Am rostit atunci, la înmormântare, o cuvântare, elogioasă prin forţa împrejurărilor, care mi-a atras critica profesorului Mircea Zaciu, de care aminteam la început.
Mă simt onorat că l-am cunoscut pe acest mare savant, care şi-a creat duşmani şi adversităţi prin acribia şi probitatea sa ştiinţifică. Ar trebui cândva făcută – de către mine sau de către altcineva – o antologie cu toate scrierile polemice ale lui Liviu Rusu – „ultimul polemist maiorescian”, cum l-a numit Eugen Todoran –, ca să se vadă ce anume reproşa savantul preopinenţilor săi: superficialitate în lectură, neglijenţe de redactare, citate trunchiate, trimiteri bibliografice greşite, transcrieri neglijente, traduceri incorecte sau aproximative etc. De aceea Liviu Rusu nu a avut prieteni, fiindcă foarte puţini erau dispuşi să-şi asume aceste lacune, atât de specifice mentalităţii noastre româneşti. Dar pentru cei care s-au lăsat convinşi de justeţea observaţiilor sale, Liviu Rusu a reprezentat o lecţie de rigoare şi acurateţe ştiinţifică. A fost marea lecţie pe care eu am învăţat-o de la Liviu Rusu şi pe care încerc, la rândul meu, să o transmit actualelor generaţii de studenţi, masteranzi şi doctoranzi.
În anul 2020, în plină pandemie, am tipărit un volum exemplar din toate punctele de vedere: Scrisori către Liviu Rusu. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă asupra ediţiei şi indice de nume de Ilie Rad, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, 722 pag. Un gest simbolic, pentru învăţătura pe care am primit-o de la Liviu Rusu. Am fost apoi de mai multe ori la Sămaşu, locul de naştere al savantului, cu ocazia unor aniversari sau a lansării volumului amintit de scrisori. M-am bucurat că biblioteca din oraş îi poartă numele.
Pentru mine, recunoştinta este ca o povară. De aceea, marilor dascăli pe care i-am avut, care mi-au marcat existenţa, direct sau indirect, le-am dedicat câte o ediţie (Mircea Zaciu, Ion Vlad, Constantin Ciopraga, Edgar Papu, iar acum Liviu Rusu).
Pregătind pentru acest volum scrisoarea pe care Liviu Rusu a primit-o de la celebrul filosof şi estetician elveţian, Joseph Gantner, am reţinut detaliul că acesta urma să se ocupe de o ediţie a cursurilor marelui său mentor, Heinrich Wölfflin. Iată, mi-am zis, în toată lumea civilizată există acest raport cordial între mentor şi ucenic.
Când am împlinit 65 de ani, o fostă doctorandă de-a mea şi admirabilă colaboratoare, Carmen Ţâgşorean, a pus la cale un astfel de volum omagial, închinat mie. L-am stopat imediat ce am aflat de intenţie, spre marea dezamăgire pe care a trăit-o Carmen. Dar îi sunt foarte recunoscător pentru intenţia avută.
Îmi voi face singur acest volum, la împlinirea altei vârste rotunde, prin care un doresc să ies eu în evidenţă, ci doar “să dau seama”, cum zicea cronicarul, de cele făcute de mine, într-o viaţă de om.