În anul 1980 mă aflam la Timişoara, când am împlinit, atât eu, cât şi Doina, vârsta de 25 de ani. Pentru a marca acest jubileu din viaţa Doinei, am hotârât să îi fac o surpriză inedită. Cum eram deja căsătoriţi de doi ani, nu mai aveam secrete între noi. Aşa am aflat că ea scrisese poezii, mai ales în anii de liceu, pe care mi le-a şi arătat (după cum eu i-am arătat jurnalele mele din anii de liceu).
Citindu-i poeziile, mi-am dat seama de valoarea lor şi am hotărât să-i fac o surpriză, publicându-le într-un mic volum, în două exemplare. Problema dactilografierii am rezolvat-o cu doamna Frandeş, o dactilografă profesionistă, pe care mi-o recomandase profesorul G.I. Tohăneanu, la care m-am dus din partea acad. Iorgu Iordan.
Eu mai voiam să includ în volum şi câteva ilustraţii grafice, alb-negru, cum aveau multe volume de poezii, apărute la edituri adevărate. Aici am întâmpinat o mică problemă, fiindcă, în 1980, xeroxul era un aparat prohibit în România, de teama autorităţilor că la acest aparat s-ar putea multiplica manifeste subversive (de aceea erau controlate anual, la Miliţie, şi maşinile de scris). Ştiam că la Rectoratul Universităţii timişorene există un aparat xerox, dar care avea un regim special. Am apelat la profesorul Corneliu Nistor, cu care mă împrietenisem, care m-a ajutat să multiplic în două exemplare vreo cinci desene. Apoi am legat textele dactilografiate, cu prefaţa mea, în care am introdus câteva copii olografe ale poeziilor şi desenelor respective.
În anul următor, de ziua ei, 22 martie, i-am făcut acest cadou. Surpriza a fost uriaşă, după cum se poate bănui.
Acum, cu ocazia documentării pentru volumul de memorii, am recitit prefaţa pe care am scris-o la volum, pe care o reproduc întocmai, chiar dacă acum, la experianţa pe care o am, aş scri-o altfel.
Includerea prefeţei în voluml II al memoriilor mele este tot o surpriză, pe care i-o fac Doinei Vlas, care a devenit ea însăşi scriitoare apreciată, chiar dacă nu a perseverat în domeniul poeziei.
*
Cuvânt înainte
“Când nu mai sântem copii, sântem deja morţi.”
(C. Brâncuşi)
Ideea de a reuni într-un volum poeziile Doinei Vlas mi-a venit în primavera anului 1980, când ea împlinea 25 de ani. Ocupaţii diverse şi conjuncturi neprielnice nu mi-au îngăduit să duc acest proiect la bun sfârşit. O fac acum, cu convingerea că gestul meu are aceeaşi valoare, ca şi atunci, la împlinirea vârstei rotunde.
Am descoperit poeziile ei cu totul întâmplător, într-un caiet căruia nu i se dădea nicio importanţă, alături de alte lucruri din arhiva personală. L-am citit cu atenţie şi am trăit senzaţia unei revelaţii. Căci n-am descoperit în aceste poezii numai însemnele unei vârste, ci şi ale unei profunde stări de spirit.
Doina Vlas (sau Dorli, după cum aveam să-i spun eu, de îndată ce am cunoscut-o), n-a scris în adolescenţă, ca mine, sute de pagini de jurnal. Sau, dacă a scris, nu le-a păstrat. Dar poeziile din anii celei dintâi tinereţi vorbesc mult mai sugestiv şi mai pregnant despre trăirile acestei fiinţe cu nume de baladă şi suflet de poet.
Fără a intenţiona să fac o prezentare completă a poeziei sale, aş vrea doar să pun în evidenţă câteva coordonate esenţiale ale acesteia.
Aşa cum ne-am şi aştepta, primul lucru care se poate spune despre poezia Doinei Vlas, dată fiind vârsta la care a fost scrisă, este că această poezie se înscrie în cel mai autentic registru romantic. De aceea visul, iubirea, natura, dorinţa de evaziune sau istoria sânt motivele fundamentale ale acestei poezii.
Despre romantism s-au scris sute de cărţi şi de aceea mă sfiesc să vorbesc despre propriile mele meditaţii în legătură cu acest curent şi starea de spirit respectivă. Cert e faptul că se simte astăzi o acută nevoie de a fi romantici, în condiţiile în care realul ne striveşte şi ne doboară fiinţa. Sântem, mai mult ca oricând, cantonaţi în istoric şi temporal, prizonierii propriei noastre vieţi. De aceea nu mi se pare întâmplător faptul că primul semnal de alarmă împotriva stării actuale a fost tras de un poet prin excelenţă romantic: Alexandru Philippide, încă acum câteva decenii, vorbea despre o “intoxicare cu real”, pentru ca un poet contemporan să vorbească despre “spiritul însetat de real” (subl. ns.). În aceste condiţii, pentru a nu resimţi cadrele strâmte în care trăim, avem nevoie de evaziune. Locul clasic al refugiului este visul. El continuă să rămână un spaţiu privilegiat, fiindcă ne îmbogăţeşte viaţa noastră afectivă, ne ajută să suportăm mai uşor sentimentul ireparabil al trecerii timpului, ne dă iluzia că sântem în competiţie cu înseşi Istoria şi nemurirea, că “sântem smulşi din braţele lui Cronos”, după cum se exprimă Doina Vlas.
Foarte sugestiv, Nerval vorbea despre consecinţele benefice ale „revărsării visului în viaţa reală”. Din păcate, astăzi omul pare a fi pierdut facultatea de a visa. Marile dereglări ale vieţii psihice anulează visele sau le transformă în coşmaruri, cum dovedesc ultimele cercetări ale psihanalizei.
Dar autoarea poeziilor de faţă se indentifică atât de mult cu această lume de vis (în accepţia romantică a termenului), încât într-o poezie spune: “În lumea mea respir numai visare” (Chemare), pentru ca îndemnul la reverie să fie potenţat de-a lungul unei strofe întregi:
“Visează colindul atâtor zăpezi
Cu flacăra vinului arsă
Şi murmurul frunzei acum să-l visezi
Şi floarea în mugur întoarsă.”
Visul apare astfel ca o constantă de prim rang a liricii sale. Lumea exterioară se justifică numai în măsura în care este o lume de vis, şi de aici derivă valoarea ontologică a reveriei. De aceea există o demarcaţie precisă între lumea visului şi lumea reală:
“Acoperim chemarea cu liniştea uitării
Grăbiţi să-i credem cântul
La marginea visării
Ne aplecăm cu fruntea, să sărutăm pământul.” (subl. ns.)
Visul apare ca un element consubstanţial fiinţei umane. Prezenţa lui înseamnă împlinire, lipsa este însă resimţită ca un gol. În Floarea iubirii aprinse, ultimul vers proclamă capacitatea visului de a îmbogăţi fiinţa: “Şi ne-om umplea de vise.”
Visul ne colorează existenţa, ne alungă monotonul şi cenuşiul, care ne împresoară. Într-o singură poezie întâlnim visul-coşmar, care ar fi propriu unei conştiinţe moderne ultragiate (Divin e oare?), dar ipoteza aceasta nu poate concura cu “splendorile din vis” (Tu), cu “aripile de vise” (Ieri) sau cu “zâmbetul de vise” (Chemare). Visul nu pare a abdica de la marile privilegii pe care le oferă sensibilităţii umane, căci, după cum spunea acelaşi Philippide, “totul este vis şi căutare”.
Ca o constantă complementară visului, tot în cea mai pură tradiţie romantică, apare dorinţa de evaziune. Poetul romantic, s-a spus, este un “homo viator”. Într-o carte recentă, consacrată romantismului, Edgar Papu arăta că, “deşi dotaţi cu o mare capacitate de absorbţie a senzaţiilor immediate şi îndeobşte a datelor palpabile, marii romantici trăiesc, totuşi, cu o însemnată pondere a intuiţiei lor, în alte spaţii, în alte timpuri, chiar în alte regnuri şi categorii de existenţă” (subl. ns.) (Edgar Papu, Existenţa romantică, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 15).
Nu e de mirare, deci, că, încă în prima poezie cu care se deschide acest volum, poeta îşi exprimă dirinţa de a “dansa pe-un colţ de stea” (Răspântii). Setea de evaziune – cu precădere prin spaţiile astrale, ca în poezia autorului Visurilor în vuietul vremii – apare şi mai clar exprimată în următoarea strofă:
“Aleargă cu stele în plete
Şi-n ochi cu senină splendoare,
Aleargă cu-a sângelui sete
În drumul tău greu către soare.” (Aleargă cu stele în plete)
Aceeaşi dorinţă, împletită cu o exuberanţă retorică, specifică tinereţii, o vom găsi în poezia Tinereţe:
“O, zei! Luaţi-mă cu voi în cosmos
Duceţi-mă prin aerul nocturn,
Smulgându-mă din braţele lui Cronos
Şi daţi-mi locul meu de pe Saturn!”
Călătoria prin spaţiile astrale este adesea imaginată într-un decor albastru, culoare, cum se ştie, specifică romanticilor.
Dealtfel, motivul culorii albastre apare tot atât de frecvent ca şi motivul visului. Poeta vorbeşte despre “irişi de zare”, “senin din fulgi de nea”, “iris aprins”, “adâncul albastru”, “liniştea cicorii”, “irişi de azur” etc.
Aş mai observa la acest capitol al… culorilor, prezenţa obsesivă a albului. N-aş încadra-o însă în recuzita simbolistă, ca la Macedonski sau Bacovia, ci tot în cea romantică. Elementul care concretizează această culoare este zăpada. De ce iubeşte Doina Vlas zăpada? Dintr-un motiv simplu: fiindcă ea are un suflet de copil (înţeleg aici copilăria nu ca vârstă biologică, ci ca stare spirituală, aşa cum apare ea în creaţia lui Brâncuşi sau Creangă). Doina Vlas iubeşte zăpada nu numai în poezie, ci şi în viaţă. Am văzut-o alergând prin ninsoare cu gura deschisă, ca să prindă fulgii cu buzele şi să-i simtă strângându-se ca nişte stele îngheţate pe dinţi, am văzut-o scriind cu tălpile cuvinte mari pe zăpadă, am văzut-o ştampilând cu trupul cruci magnifice pe omăt. Când ne-am cunoscut, mi-a dat o carte cu poezii, al cărei titlu era Ţine minte zăpada!, de Mihai Negulescu. De atunci, aceste vorbe au pentru noi o valoare magică, ele ţin locul îndemnurilor la iubire, credinţă şi statornicie.
Într-o admirabilă tabletă (România literară, nr. 2, 1980, p. 23), Ana Blandiana se întreba “cum se explică indiscutabila împletire dintre zăpadă şi copilărie, cum se face că aceste două noţiuni, aparţinând unor sfere atât de deosebite – fiind una o încremenire de timp, iar alta o revărsare de materie –, se legaă atât de adânc între ele, încât înrudirea cu una te înrudeşte automat cu cealaltă? Cum pot fi adunate la un loc o cădere de alb şi o lunecare de ani, pentru a se obţine această fantastică, indivizibilă sumă a fericrii nostalgice şi fremătătoare?… Taina îngemănării dintre copilărie şi nea nu e decât o parte (o parte mică, impenetrabilă în strălucire) a lungii taine a supravieţuirii noastre.”
Ar fi fost nefiresc ca latura erotică să lipsească din poezia de care ne ocupăm. Chemare II, Floarea iubirii aprinse, Tu sânt cele mai izbutite creaţii din acest punct de vedere. Dar, cum se întâmplă adesea, în anii primelor iubiri, poeta pare îndrăgostită de dragostea însăşi, nu de o persoană anume (nu spun acest lucru dintr-o suspectă gelozie). Chiar despre Eminescu, cineva, mi se pare Ibrăileanu, a spus că, la început, el “iubea iubirea”, şi pe bună dreptate. Iubirea este un sentiment mult prea profund, mult prea ancorat în straturile adânci ale fiinţei noastre, pentru a putea fi trait la vârsta marilor naivităţi şi idealuri. Singurul suport temeinic al unei mari iubiri este cultura, şi nu întâmplător un Dante sau Petrarca au făcut din fiinţele iubite adevărate zeităţi. În zilele noastre, când cultura devine pentru multă lume un fel de cenuşăreasă, sentimentul iubirii cunoaşte o tristă degradare.
Cele mai multe poezii de dragoste ale Doinei Vlas trădează o exuberanţă neobişnuită, un ton de voioşie şi optimism. Doar în poemul Sfârşit se cântă deziluzia, dezamăgirea şi regretul. Singura salvare este găsită în moarte:
“Pustiul cântă-n urlet refrenu-i tenebros
Şi îmi revarsă-n suflet de gheaţă un fior.
Fac pasul şi alunec în haosul umbros
Cu inima-mpăcată la gândul c-am să mor.” (Sfârşit)
Sentimentul de iubire îşi lărgeşte orchestraţia, ajungând să exprime în final dragostea de viaţă, într-o manieră plină de avânt tineresc:
“Sânt tânără şi inima-mi zâmbeşte
Şi florile lumeşti sânt ale mele.
Sânt tânără şi-n inimă îmi creşte
Un dor nebun de soare şi de stele.” (Tinereţe)
S-ar mai putea spune multe despre poezia Doinei Vlas. Câteva pasteluri, bunăoară, pun în evidenţă capacitatea imagistică: Dimineaţa sau Tablou. Uneori se încearcă formula baladescă (Balada florilor), meditaţia pe marginea istoriei (Egiptul). Ţara de piatră este un simplu exreciţiu de prestidigitaţie, cu intenţia de a repeat aceeaşi rimă în alt context şi cu alte valenţe. S-ar putea detecta influenţe din marii poeţi, cum ar fi Lucian Blaga, deşi acesta avea să-i devină abia mai târziu poetul preferat.
Următoarea strofă din Împlinire are evidente sonuri eminesciene:
“Sirene de spumă
Se zbenguie-n val…
Mărgele de brumă
Se-aştern peste mal…”
Dar intenţia mea nu a fost de a stabili aceste corepondenţe, ci de a trasa doar câteva linii esenţiale.
Alături de vocaţia imagistică, se remarcă marea capacitate de metaforizare. Sânt, desigur, şi unele imagini uzate, unele clişee, dar cele mai multe au o certă îndrăzneală: “vaierul iernii”, “stele în plete”, “orga arterelor”, “în plete boabe de timp”, “sirene de spumă”, “mărgele de brumă” etc.
Din cuprinsul acestui volum lipseşte poezia de inspiraţie citadină (încă un motiv pentru a ilustra apartenenţa ei la romantsim, şi nu la simbolism). Constatarea ne surprinde, fiindcă Doina Vlas s-a născut la oraş, unde îşi petrece şi adolescenţa. Se ştie că, în celebrul să discurs de recepţie la Academia Română, Blaga spunea: “Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie […] A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadrul fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.”
Poezia Doinei Vlas nu trădeazâ atmosfera apăsătoare a oraşului. Dimpotrivă, ea se simte şi aici în largul său. În poemul Oraşul, se scrie:
“E noapte şi-ntuneric
Pe-oraşul meu de basm.” (subl. ns.)
Versul de ma sus ne oferă autorizaţia de a afirma, cu riscul unui coeficient de idealism, că lumea reală este adesea proiecţia exterioară a propriului nostru eu.
*
* *
Aceasta este poezia Doinei Vlas, scrisă la vârsta de 16-17 ani. Despre persoana ca atare, voi avea ocazia să vorbesc altădată. Neavând poate o încredere prea mare în propriu-i talent, neavând cine s-o susţină, ea a mai scris de atunci puţine poezii.
Risipă de poezie face Doina Vlas în felul ei de a fi. Sufletul ei este acelaşi, la 26 de ani, ca şi la 18. Dorinţa “de a dansa pe-un colţ de stea” o mai are şi acum. Trăieşte cu aceeaşi intensitate ritmurile naturii. Se bucură de primii fulgi de nea, ca şi de “durerea mugurilor” în prag de primăvară. Îi place să mângâie valurile spicelor sau să “fure” macii din holdele bogate. “Dâră de dor azvârlită-n Univers”, cum mi-a spus că i-ar plăcea să se numească, Dorli continuă să aibă un suflet plin de poezie şi romantism. Abia de când o cunosc înţeleg celebrele vorbe ale lui Goethe: “Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan” (Eternul feminine ne înalţă în zare).
În marile singurătăţi şi indiferenţe ale acestui “sfârşit de veac şi de mileniu”, fiinţa ei, ca şi arta, iubirea şi credinţa, nu este decât o cale de a pătrunde în sanctuarul marilor revelaţii. Iar cei care au acest privilegiu devin nemuritori.
Ilie Radu-Nandra
Timişoara, 22 Martie 1981
Reprodic şi Nota asupra volumului
Volumul de faţă cuprinde, selectiv, cea mai mare parte a poeziilor Doinei Vlas, scrise în anii adolescenţei. Selecţia am făcut-o împreună cu autoarea însăşi, evident, fără ca ea să ştie ce urmăresc eu. Tot aşa am procedat la alcătuirea sumarului.
Aşezarea poeziilor în ordine cronologică fiind aproape imposibilă, deorace cele mai multe titluri nu sânt datate, am optat pentru criteriul oarecum valoric. Se poate spune, deci, că şi structura, ordinea de publicare în volum coincid, în mare, cu dorinţa autoarei.
În cazul în care, pentru aceeaşi poezie, se păstrează mai multe variante, am reprodus varianta care mi s-a părut definitivă.
Fiind vorba de un viitor filolog, ortografia poeziilor este foarte corectă, încât transcrierea textelor nu a pus nicio problemă. Punctuaţia a fost, în general, respectată cu stricteţe.
Sper ca prezentul volum să constituie un imbold pentru activitatea ei poetică din viitor.
- R.-N.