Poetul Virgil Leon

P

          Am intrat abia azi în posesia unui volum de versuri pe care mi l-a lǎsat Virgil Leon. Pe Virgil, vechi echinoxist, autor al plachetelor de versuri Unu (1996) şi 2 (1999), îl ştiu mai bine din 2002, când mi-am tipǎrit monografia Aron Pumnul, la Centrul de Studii Transilvane, el fiind redactorul şi corectorul cǎrţii. Atunci i-am descoperit prima lui însuşire rarǎ, aceea de profesionist desǎvârşit al meseriei pe care o practicǎ (redactor şi corector). L-am apreciat apoi ca om şi poet de o modestie şi discreţie rar întâlnite (“Aş vrea sǎ mǎ retrag, pǎstrând/ o formǎ minimǎ de prezenţa”, spune el în recenta carte.) Parafrazându-l pe Alex Ştefǎnescu, aş spune şi eu cǎ “mi-ar plǎcea sǎ dorm ani la rând şi sǎ mǎ trezesc atunci şi numai atunci când în România” toţi oamenii ar fi ca Virgil: delicaţi, sensibili, modeşti, de caracter, fǎrǎ orgolii exacerbate, parolişti, profesionişti, buni, generoşi, având cultul prieteniei etc. (Nu e prea mult sǎ cer aşa ceva chiar şi în vis?).

          Ei bine, volumul pe care îl am în faţǎ este unul foarte specific pentru autorul lui şi cine îl cunoaşte pe Virgil îi va înţelege mai bine poezia. El se deschide cu patru versuri dintr-o poezie a lui Petre Stoica, din 1963, aluzie la meseria sa: “Sunt corector de zi şi corector de noapte/ Sub cerul electric al candelabrului mare/ tai litere strâmbe, fac mii de semne albastre/ Dar fruntea mi-o ridic dintre pagini şi şpalte”.

          Volumul primit în dar (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2011) se numeşte simplu, 3, are coperta neagrǎ, nu beneficiazǎ de un text de prezentare pe coperta IV, nici de prefaţǎ sau postfaţǎ (de fotografie nici nu mai vorbim), cele şapte poeme nu au titluri, fiind doar numerotate cu litere latine, totul fǎcut parcǎ pentru atomizarea autorului, pentru retragerea lui în anonimatul deplin şi reconfortant.

          Poezia pe care o scrie Virgil Leon nu este pe gustul meu. Eu aştept de la poezie sǎ mǎ scoatǎ din platitudinea cotidianǎ şi sǎ mǎ “înalţe în zare”, ca sǎ folosesc o vorbǎ celebrǎ. Ei bine, versurile lui Virgil Leon nu au aceastǎ însuşire, dimpotrivǎ, ele te dau cu capul de pereţi, pentru a-ţi deschide ochii şi a vedea mai bine lumea în care trǎieşti. De mult nu am citit versuri atât de marcate de agresiunea existenţialǎ, cum sunt cele scrise de Virgil Leon. Poetul simte viaţa ca pe ceva “de ocazie”, îşi dǎ seama cǎ “hardughia se clatinǎ” şi cǎ “bezna devine casantǎ”. Dezumanizarea, inautenticul, artificialul, pierderea indentitǎţii, a personalitǎţii (“creierul la control!”), suferinţa (“reverenţa durerii în bulbucii de sânge”), viitorul încert (“viitor preambalat, fedeleş“) – iatǎ câteva obsesii prezente pe fiecare paginǎ. Eul liric este urmǎrit de monotonia din viaţa de zi cu zi, ca în aceste versuri antologice: “Tu, în faţa mea, copiliţǎ, dormind/ în picioare în toate autobuzele,/ chiuretând japiţe, bǎrbierind muribunzi/ – înger al apocalipsei domestice./ Blocul mizeriei, priveşte-l, câmpul/ de plastic al idilei moderne, haidamacii.” De la pierderea unitǎţii ancestrale a omului cu natura (“Astǎzi ieşim în naturǎ,/ deconectǎm aparatele”), trecând prin ecorile foarte recente ale faptelor cotidiene (“Tǎiem cheltuieli, contestǎm licitaţii,/ când vine puhoiul dǎruim/ pantofi cu toc, ciocolatǎ, biciclete./ Ne revedem în noul an fiscal!), se ajunge la nostalgia dupǎ ritmurilor normalitǎţii (“Târziul e prea devreme, ziua/ de tuci nu se încheie”), greu de atins din cauza falsitǎţii cotidine, lume sugeratǎ, ironic, de universul reclamelor (“Meritǎ sǎ,/ Conteazǎ pe,/ TVA inclus,/ Comod şi convenabil,/ Pachete de servicii,/Rate fixe garantate,/ Fǎrǎ giranţi. / (Cea mai bunǎ dintre lumi.)”, în care fiinţa pare încarceratǎ în propria ei condiţie (“Paradis, ispitǎ apropiatǎ!/ Robul unui prezent borţos, ahtiat/ dupǎ celulele tale, adǎposteşti/ în tigvǎ un cerc care/ se strânge ca şurubul./ De ce scheaunǎ vântul în târlǎ/ cu silabe de gheaţǎ?”).

          Acesta este timbrul specific poeziei lui Virgil Leon, pe care o recomand celor cu spiritul “însetat de real”.

Adaugă comentariu