A devenit deja un clişeu afirmaţia că Petru Popescu a fost idolul generaţiei ’70, prin romanele Prins (1969), Dulce ca mierea e glonţul patriei (1971) şi Sfârşitul bahic (1973). Ca şi Petru Dumitriu, la vremea sa, Petru Popescu ajunge în scurt timp un alintat al puterii comuniste (este ales membru în Comitetul Central al UTC, îl însoţeşte pe Nicolae Ceauşescu într-o vizită oficială în America Latinǎ). Cu toate acestea, decide să pună capăt carierei glorioase înregistrate în România comunistă: în 1971 “evadează” (acesta e termenul preferat de autor) din universul concentraţionar comunist şi, după o scurtă şedere la Londra, unde cere azil politic, se stabileşte în SUA, la Los Angeles, aici scriind direct în engleză şi devenind şi în patria adoptivă un scriitor de succes, performanţă obţinută de puţini scriitori (între ei: polonezul Joseph Conrad şi rusul Vladimir Nabokov).
Ca în cazul oricărui mare artist, ruperea de ţară, de limba şi de cultura ei i-a provocat numeroase traume, peste care s-au suprapus şi unele probleme conjuncturale: nu a putut participa, de pildă, la înmormântarea tatăului să, în 1985. În 1991, după 18 ani, face o vizită în România, împreună cu soţia sa, Iris, fiica unor evrei cehi, emigranţi în America. Sentimentele trăite în lunga perioadă în care a fost despărţit de ţară, ca şi impresiile provocate de vizitarea locurilor natale constituie materialul excelentului roman memorialistic, The Return. A Family Revisits Their Eastern European Roots (1977), tradus în româneşte de către Magdalena Popescu şi Smaranda Bedrosian şi apărut în 2001, la Editura Nemira.
Am citit această carte în trei zile, cu ocazia unei vizite neaşteptate, pe care scriitorul a făcut-o la Cluj, la invitaţia prietenului şi colegului Aurel Sasu. L-am aşteptat amândoi la aeroport şi mi-am dat seama, din primele momente, ce om extraordinare este, câtă modestie îl caracterizează, în ciuda celebrităţii sale de scriitor şi scenarist la Hollywood.
În carte sunt abordate probleme delicate din istoria României, precum circumstanţele declanşării războiului antisovietic: “Din clipa când Occidentul dovedise că nu putea ajuta România să-şi apere teritoriul, singura soluţie, chiar dacă detestabilă, era o alinaţa cu Hitler împotriva lui Stalin” (p. 93). Foarte corectă este observaţia scriitorului şi în legătură cu problema Holocaustului din România: “În timpul dictaturii militare a mareşalului Antonescu, mulţi evrei care trăiau lângă graniţele vechiului regat al României au fost deposedaţi de averile lor şi trimişi în lagăre de muncă; cu toate acestea, cei mai mulţi dintre ei au supravieţuit, dovadă fiind populaţia de 428.000 de evrei de la sfârşitul războiului, cea mai mare comunitate evreiască ce a supravieţuit în Europa, cu excepţia Rusiei. Şi asta deoarece, în 1942, Antonescu a refuzat să aplice soluţia finală şi în România. Totuşi, mulţi evrei, precum şi ţigani şi alţi indezirabili, au fost ucişi în Transnistria de trupele române şi germane” (p. 93-94).
Desigur, regimul comunist a fost unul criminal, dar nu cred că el trebuie demonizat mai mult decât era cazul, cum face autorul. De pildă, nu este adevărat că “era interzis să deţii Biblia” sau că “să citeşti din ea altora era o infracţiune”, pentru simplul motiv că statul comunist şi-a făcut din Biserică un aliat (preoţii erau salariaţi ai statului comunist), de care s-a folosit în mod abil pentru atingerea unora din scopurile sale (aplicarea legilor comuniste, de pildă). Cu altă ocazie, se scrie că, “în ziua de salariu, oamenii primeau exemplare ale cărţilor lui, al căror preţ le fusese deja reţinut din chenzină” (p. 171). Ceauşescu folosea, evident, limba de lemn, dar nu este adevărat că “greşlile lui gramaticale (multe), presa le prelua ca reprezentând limba română oficial corectă” (p. 171). Se poate demonstra că unele greşeli din discursurile lui Ceauşescu erau corectate tacit a doua zi, în variantele publicate în presă.
Cu totul neverosimil este portretul pe care autorul îl face lui Nicolae Ceauşescu, pe care îl zăreşte, pentru prima oară, într-un balcon al fostului Palat Regal. “Între obrajii de un alb lăptos se iţea un nas subţire, ca un bot de vulpe, care umbrea bărbia boantă şi buzele avându-şi viaţa lor proprie: spasmodice, vermiforme. […] Părul, castaniu şi înfoiat, era atât de bogat, încât i se ridica deasupra capului ca o ciupercă nucleară “ (p. 85, subl. I.R.). La fel este prortretul Elenei Ceauşescu: “Alǎturi de faraon, nevasta lui era o Isis cu nasul mare, oase grele şi picioare crăcănate, care părea să nege orice concept de feminitate” (p. 171).
Tot în spiritul modei americane, al vânării senzaţionalului sunt şi fragmentele din aşa-zisul jurnal apocrif al Elenei Ceauşescu: “Am disecat creierul unui miner. Este creierul unui individ inferior, fără îndoială atacat de propaganda imperialsită. Aş vrea să examinez şi pe alţii din familia lui, dar Nicu vrea să încetez deocamdată cu testele astea. Păcat, totuşi.” (p. 300).
Nu lipsesc situaţiile comice: în 1973, cu ocazia unei vizite făcute de Ceauşescu în Senegal, fanfara a intonat, din greşeală, Imnul Regal al României!
Revnirea în ţară a scriitorului constituie ocazia creionării unor portrete de oameni politici şi scriitori. Ion Iliescu era “plăcut, inteligent, urban, şi cosmopolit. […] Dar Iliescu avea reputaţia unui reformator şi reprezenta aripa luminată a partidului” (p. 163).
Recomand tuturor, cu mare cǎldurǎ, romanul Întoarcerea al lui Petru Popescu.
*Domnişoara Liliana Moldovan, de la Biblioteca Judeţeanǎ Mureş, cu care am fǎcut anul trecut un amplu interviu, publicat în Vatra veche a lui Nicolae Bǎciuţ, îmi scrie cǎ interviul va fi reluat într-o carte, Punerea pe ganduri, care urmeazǎ sǎ aparǎ în cursul lunii martie.
*De vreo sǎptǎmânǎ, Clujul este efectiv împânzit cu urmǎtorul afiş, purtând, în dreapta sus, logo-ul … Uniunii Europene (!): “Colecţionar german, cumpǎr maşini de cusut mǎrci germane vechi. Ofer 40.000-45.000 euro, plata pe loc. Informaţii la telefon 0758-1505…” Au mai fost, în urmǎ cu câţiva ani, asemenea afişe. Cineva mi-a spus cǎ miza este alta: pe una din aceste maşini, Hitler ar fi trecut un cod (cont) secret al unei bǎnci elveţiene, cu tezaure imense. Dacǎ aş fi jurnalist, aş face o anchetǎ pe aceastǎ temǎ.
* Domnul Profesor Cornel Ungureanu, de la Timişoara, îmi scrie: “Vă citesc cu bucurie prin toate publicaţiile şi sunt bucuros de absenţa partizanatului cu care vă implicaţi în dialogurile atât de necesare.” Iatǎ unul din visurile mele: sǎ fiu absolut independent! Sǎ public şi în România literarǎ (sper ca în numǎrul 6, de mâine, sǎ aparǎ articolul despre Petru Dumitriu), şi în Flacǎra lui Adrian Pǎunescu!