Nu mǎ pot lǎuda cǎ l-am cunoscut foarte bine pe Petru Poantǎ sau cǎ am fost prieten cu el (lucru care m-ar fi onorat în cel mai înalt grad, desigur). Uşoara diferenţǎ de vârstǎ dintre noi (el venise pe lume în 1947, eu m-am nǎscut cu 8 ani mai târziu), apartenenţa la generaţii literare diferite, micile deosebiri de mentalitate (el era un cultivator asiduu al boemei literare, mediu care mie mi-a rǎmas strǎin) au fǎcut sǎ rǎmânem la o oarecare distanţǎ unul de altul (cu toate acestea. ne “tutuiam” şi cred cǎ ne bucuram la fiecare întâlnire). Totuşi, aş vrea sǎ spun câteva lucruri despre cel care a reprezentat atât de strǎlucit ideea de Om al Cetǎţii.
Eram student al Facultǎţii de Filologie din Cluj-Napoca, în 1976, când a apǎrut studiul sǎu dedicat poeziei lui George Coşbuc, pe care unul dintre profesorii noştri, Gavril Scridon, ni l-a recomandat imediat la curs, ca un model de criticǎ foarte modernǎ a unui autor clasic. Un scriitor clasic, deci, a cǎrui operǎ a fost “scoasă cu temeritate din muzeul și din prejudecata istoriei literare și adusă, printr-o valorificare critică inteligentă și profundă, în zona sensibilității estetice actuale”, dupǎ cum scria, la vremea respectivǎ, Mircea Iorgulescu.
Când am ajuns eu în redacţia revistei Echinox, Petru Poantǎ era deja cronicarul revistei Steaua (la doar 23 de ani!), dupǎ ce susţinuse cronica literarǎ în paginile revistei studenţeşti, la a cǎrei întemeiere contribuise în mod fundamental. În redacţie se vorbea cu un respect deosebit despre Petru Poantǎ şi despre cronica sa literarǎ, din paginile Stelei clujene.
Trebuie spus cǎ, în epoca respectivǎ, cronica literarǎ era mai mult decât o simplǎ rubricǎ de consemnare a noutǎţilor literare, aceasta având statutul unei adevǎrate instituţii, prin prestigiul pe care îl impunea publicaţiei care o gǎzduia. Undeva, Alexandru Paleologu afirmase cǎ, în anii cei mai crunţi ai regimului neostalinist (vorbim de anii ’80 ai domniei lui Nicoale Ceauşescu, anii ”deceniului satanic”, cum spunea Mircea Zaciu), oamenii de culturǎ cumpǎrau România literarǎ pentru a citi… cronica lui Manolescu! Iar criticii, care scriau despre o carte, greu puteau evita judecata de valoare despre aceastǎ, aparţinând lui Nicoale Manolescu, la care se raportau inevitabil. Ceva asemǎnǎtor cred cǎ se întâmpla şi cu Petru Poantǎ. Cei care susţineau cronica literarǎ la Echinox (Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Mihai Dragolea, poate şi alţii) se raportau la cronicile lui Petru Poantǎ, aidoma celor ale lui Nicolae Manolescu. Petru Poantǎ se specializase oarecum în critica de poezie (debutul sǎu editorial era Modalități lirice contemporane, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973). care este cea mai grea specie a actului critic, deşi putea scrie la fel de comprehenisv despre cǎrţile de prozǎ, de dramaturgie sau despre criticǎ literarǎ însǎşi.
Dincolo de tinereţe şi prestigiu, al doilea motiv pentru care îl “invidiam” pe cronicarul Stelei, mai ales noi, cei din redacţia Echinox (pe care ne aştepta repartiţia la ţarǎ), era cǎ Petru Poatǎ fusese repartizat, dupǎ terminarea facultǎţii, direct la redacţia revistei Steaua (unde avea sǎ lucreze mai bine de douǎ decenii). El nu fusese “alungat” din Cluj (în virtutea unei legislaţii strâmbe), aşa cum se întâmpla cu cei mai strǎluciţi abolvenţi ai Universitǎţii clujene. Nu ştiu prin ce împrejurǎri a reuşit Petru Poantǎ sǎ evite “stagiul” de profesor într-un sat oarecare, dar este clar cǎ cei care au pariat pe talentul şi inteligenţa lui nu s-au înşelat, iar cultura românǎ trebuie sǎ le fie recunoscǎtoare acelor spirite vizionare, care au luat decizia respectivǎ.
I-am urmǎrit apoi, în anii care au urmat, cǎrţile de criticǎ literarǎ, despre poeţii clujeni şi nu numai, despre Echinox şi spiritul chinoxismului, despre Cercul literar de la Sibiu. Şi în aceste cǎrţi, Petru Poantǎ a fost pǎtruns de spiritul rigorii, al acribiei şi al adevǎrului istoric (indiferent dacǎ el este convenabil sau nu). Trebuie sǎ mai spun cǎ e singurul echinoxist care, în virtutea obiectivitǎţii – trǎsǎturǎ sine qua non a istoriei literare –, a recunoscut meritul lui Ion Iliescu în apariţia revistei Echinox. Am participat la toate aniversǎrile ante- şi postdecembriste ale revistei, dar niciodatǎ nu s-a vorbit de acest detaliu, din motive diverse, de la o epocǎ la alta. Dar iatǎ ce scria Petru Poantǎ, în volumul Efectul „Echinox” sau despre echilibru (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2003): „În cazul Echinox-ului, lucrurile erau şi mai complicate: ca publicaţie «de tineret», ea trebuia aprobată şi de către UTC, şi de către partid, şi asta, de la organele locale până la cele centrale. […] Era suficient ca pe traseu o singură persoană influentă să-şi facă suspiciunea credibilă şi totul se ducea de râpă. […] Dar cam în acelaşi interval se mai întâmplase ceva: nu ştiu pe ce filieră, reuşisem să-l invităm la cenaclul Echinox pe proaspătul ministru al Tineretului, Ion Iliescu, actualul [în 2003, când a apărut cartea] preşedinte al României. Întâlnirea a avut loc la Facultatea de Filologie, în sala nr. 5, şi, în principal, s-a discutat despre înfiinţarea unei reviste studenţeşti la Cluj. Ion Iliescu a surprins printr-un discurs deloc convenţional şi de un liberalism frapant. A lăsat să se înţeleagă că venise tocmai pentru a se interesa de iniţiativa grupului nostru, ceea ce echivala cu însăşi satisfacerea ei. Această disponibilitate neaşteptată a anulat orice reticenţe ale autorităţilor locale.” (op. cit., p. 29).
La un moment dat, un prieten comun, Ion Maxim Danciu, inimosul şi competentul redactor-şef al Tribunei clujene, mi-a spus cǎ Petru Poantǎ decisese sǎ nu mai scrie criticǎ literarǎ, fiindcǎ “nimeni nu mai citeşte astfel de literaturǎ”. Nici detaliile acestei decizii nu le cunosc, dar pot afirma, în cunoştinţǎ de cauzǎ, cǎ pierderea din critica literarǎ, prin refugiul sǎ în alt domeniu, a fost suplinitǎ, cu vârf şi îndesat, de noua sa orientare şi pasiune pentru istoria culturalǎ a Clujului, pe care atât de bine şi-a caracterizat-o, în rǎspunsul la un interviu, al cǎrui întrebǎtor nu se cunoaşte, dar pe care Irina se strǎduieşte sǎ-l descopere: “Deşi nu s-ar putea vorbi neapărat de o <<specie>> nouă, cred totuşi că acest tip de mixtură a limbajelor din Clujul meu e, în multe privinţe, inedit şi inovativ. Evocarea memorialistică, colorată afectiv, se intersectează cu eseul sociologic, istoria culturală cu portretul impresionist, comentariul critic cu reveria lirică.”
Conducându-l pe ultimul drum, spre Cer-işor (Petru Poantǎ se nǎscuse în satul Cerişor, din jud. Hunedoara), mi-au venit în minte cuvintele spuse de Tudor Arghezi, cu puţin timp înainte de plecarea sa “în altǎ galaxie” (Mircea Eliade), cuvinte care i se potrivesc atât de bine şi lui Petru Poantǎ, omul care iubea atât de mult viaţa şi pe cei din jurul sǎu: “Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultaţi vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veţi călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca şi că veţi sorbi lumina, care pe mine nu mă va atinge, că veţi auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul oamenilor, şoapta şi mireasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru…”.