Când e vorba de Mănăstirea Iviron, românii se gândesc automat la Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (circa 1640-1650 – 1716), tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. A fost Mitropolit al Ungrovlahiei, dar mai ales autor al unor celebre Didahii, ce reprezintă o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an. Colaborator al lui Constantin Brâncoveanu. A fost ctitorul Mănăstirii Antim din Bucureşti. Din cauza atitudinii sale antiotomane, a fost înlăturat din toate funcţiile, caterisit de Patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci, iar trupul său a fost aruncat într-un râu.
Alexandru Odobescu credea că numele de Ivireanul i se trage de la Mănăstirea Ivirului (Iviron), din Sfântul Munte Athos, unde s-ar fi închinoviat (călugărit), căci monahii sunt numiţi după numele mănăstirii unde au primit mantia monahală.
Unele Sfinte Moaşte de la Mănstirea Antim din Bucureşti ar fi fost aduse de Antim Ivireanul tocmai de la Mănăstirea Iviron. A fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română, în anul 1992.
Cu aceste gânduri am ajuns la Mănăstirea Iviron, care este aşezată la aşa-numitul „liman al lui Clement”, exact acolo unde, în urmă cu aproape 2000 de ani, a ajuns Maica Domnului şi a cerut, de la Fiul ei, ca Peninsula Athos să fie moştenirea ei pământească.
Întemeierea mănăstirii este atestată între anii 980-985, fiind legată de trei monahi georgieni, tată şi fii. Ca toate mănăstirile şi schiturile athonite, şi Mănăstirea Iviron a avut o istorie zbuciumată, cu perioade de înflorire şi decădere, fiind jefuită de piraţii catalani şi arabi, arsă de numeroase incendii (cum a fost cel din 1863). Este aşezată pe locul III în ierarhia mănăstirilor de la Sfântul Munte, fiind acum proprietatea monahilor georgieni. Monahii mănăstirii s-au împotrivit unirii cu Biserica Romei, unii călugări plătind cu viaţa acest refuz.
Mănăstirea are forma unui patrulater, cu ziduri înalte de apărare. Deasupra zidurilor se vede un turn înalt de observaţie, care nu se confundă cu cel al Mănăstirii Stavronichita, fiindcă cel de aici are un acoperiş sub formă de boltă. Intrarea în mănăstire este în partea de nord şi are şase coloane albe, pe care se sprijină frontonul, tot de culoare albă. Imediat ce intrăm în biserică vedem faimoasă Icoană a Maicii Domnului, numită „Portăriţa”.
Fiindcă povestea acestei icoane făcătoare de minuni este extrem de interesantă, o voi relua din cartea Părintelui Stareţ Pimen: „Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, se afla, în una din cetăţile Niceei, o văduvă, care avea o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, mare şi frumoasă. Icoana era păstrată într-un mic paraclis în care, zilnic, împreună cu fiul ei, înălţa rugăciuni către Mântuitorul şi Născătoarea de Dumnezeu. Înştiinţându-se ostaşii trimişi de împărat că văduva are o icoană în paraclis, au venit la ea şi i-au zis:
– Am venit să împlinim porunca împăratului, care a spus să distrugem toate icoanele. Dacă vrei să nu-ţi luăm icoana, atunci să ne dai bani şi nu te vom mai supăra.
Atunci văduva i-a rugat să vină în ziua următoare şi le va da bani. După plecarea ostaşilor, văduva, împreună cu fiul ei, au luat icoana Maicii Domnului şi au dus-o la malul mării, care se afla în apropiere şi, cu lacrimi în ochi, au zis către Maica lui Dumnezeu: «Să nu te superi pe noi, Preabună Stăpână, dar fără voia noastră trebuie să ne despărţim de preasfânta ta icoană, ca să nu fie batjocorită de ostaşii împăratului!»
Apoi, luând icoana, au pus-o pe apă, dar icoana a rămas dreaptă şi a pornit pe mare, ca şi cum ar fi fost purtată de o mână nevăzută. Atunci văduva a zis către fiul ei:
– Eu sunt bătrână şi nu mai am mult de trăit. De aceea, cu dragoste primesc să mor pentru dragostea Maicii Domnului şi a lui Hristos. Iar tu, fiul meu, du-te la Sfântul Munte şi slujeşte Maicii Domnului! Ascultând de îndemnul mamei sale, după ce s-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, a plecat spre Sfântul Munte.
A doua zi, venind ostaşii şi văzând că icoana nu mai este, iar bătâna nu are de unde să le dea bani, au ucis-o fără milă, iar fiul ei a venit la Sfântul Munte, unde s-a călugărit şi s-a nevoit, spunând părinţilor cele ştiute despre icoană. După ani de nevoinţă, şi-a dat sufletul în mâinile Maicii Domnului.
Într-una din zile, părinţii mănăstirii au văzut un stâlp de lumină, care se înălţa din mare până la cer. Adunându-se cu toţii, s-au dus la malul mării, să vadă această preaslăvită minune. Atunci au cunoscut că era o icoană, care stătea în picioare pe mare. Urcându-se într-o barcă, au încercat să se apropie de ea, dar icoana se depărta, nevoind să fie luată de ei.
Încercând de mai multe ori şi nereuşind nimic, s-au întors la mănăstire şi au început să se roage Maicii Domnului, ca să le dea în mâinile lor preasfânta ei icoană. După multe rugăciuni, Maica Domnului s-a arătat unui pustnic, care locuia mai sus de mănăstire, cu numele Gavriil, şi i-a zis: «Să cobori la malul mării şi să iei icoana mea, căci vreau să mă dăruiesc vouă!»
Ascultând de porunca Maicii Domnului, pustnicul a coborât la malul mării. Însemnându-se cu semnul crucii, a păşit pe mare ca pe uscat, iar icoana a venit pe apă în întâmpinarea lui. Luând-o în braţe şi sărutând-o cu mare evlavie, a adus-o pe uscat. Ieşindu-i înainte toţi preoţii îmbrăcaţi în veşminte, au dus-o cu mare cinste în biserică, unde au făcut Priveghere în cinstea Maicii Domnului. După terminarea slujbei, au încuiat biserica şi s-au retras cu toţii la chilii, preaslăvind pe Preacurata Stăpână.
A doua zi, când a intrat paracliserul, pentru a aprinde candelele, a văzut cu mirare că icoana Maicii Domnului dispăruse. Plin de spaimă, a plecat şi a spus stareţului de acest lucru. Căutând-o cu toţii, au aflat-o stând în aer, deasupra porţilor mănăstirii. Făcând rugăciuni, au luat-o şi au dus-o din nou în biserică, dar a doua şi a treia zi s-a repetat acelaşi lucru. Părinţii, fiind în nedumerire, se rugau cu lacrimi Maicii Domnului să le arate ce trebuie să facă. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat din nou pustnicului Gavriil şi i-a zis: «Spune părinţilor că am venit aici să îi păzesc eu pe ei, nu ei să mă păzească pe mine; de aceea, să nu mă mai supere, ducând icoana mea în biserică.»
Aflând stareţul de toate acestea, a poruncit să se facă un paraclis la poarta mănăstirii, unde au aşezat icoana şi unde se află până în ziua de azi.” (Cf. Monah Pimen, Sfântul Munte Athos…, 2016, p. 47-52).
Se spune că, pe la mijlocul secolului XVII, ţarul Rusei, Alexie, auzind de miracolele făcute de această icoană, a solicitat ca o copie a acesteia să fie dusă la Moscova, pentru a o vindeca pe fiica ţarului, ceea ce s-a şi întâmplat. Ţarul a dăruit Mănăstirii Iviron, drept recompensă, Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Moscova, care a devenit astfel un metoc al mănăstirii atonithe. Nu ştiu dacă fosta mănăstire moscovită mai există astăzi, după perioada regimului stalinisto-comunist.
Mănăstirea Iviron are sfinte moaşte deosebit de valoroase: părticele din lemnul Sfintei Cruci, părţi din hlamida, buretele, piroanele şi trestia de la Răstignirea Mântuitorului, o parte din mâna stângă a Sfântului Ioan Gură de Aur şi altele.
Pe fondul tentativelor de înţelegere dintre Ştiinţă şi Religie, întreb, totuşi: Cum este posibil ca acea bucată de trestie, de exemplu, să reziste peste 2000 de ani, mai ales că nu cred că a putut fi păstrată în condiţii speciale, pentru a se opri dezintegrarea materiei? Să aplicăm principiul „Crede şi nu cerceta”? Sau să acceptăm opinia unui călugăr athonit, care este citat de Dan Negru, cunoscutul realizator de televiziune: „Ţin minte atât de bine o seară târzie de vară, când un călugăr din Athos, într-o plimbare pe care am făcut-o împreună în jurul mănăstirii româneşti din Sfântul Munte, mi-a lămurit definitiv orice îndoială cu o singură propoziţie: «Credinţa nu este pe logică»”? (Bailey, 2023, p. 7).
Biserica mai deţine un obiect de mare valoare, Lămâiul de argint, înalt de 1,5 m, care are şi el o poveste fascinantă. Se zice că un orb din naştere a venit la Mănăstirea Iviron şi s-a rugat Maicii Domnului să îi redea vederea, luându-şi angajamentul că, dacă această minune se va întâmpla, primul lucru pe care îl va vedea îl va confecţiona din argint şi îl va dărui mănăstirii. Maica Domnului i-a îndeplinit rugăciunea şi l-a făcut să vadă. Iar primul obiect văzut de fostul orb s-a nimerit să fie un lămâi. Plin de recunoştinţă, omul a făcut acest lămâi din argint şi l-a dăruit mănăstirii.
O variantă privind istoria lămâiului, care mi se pare mai credibilă, fiindcă avem o dovadă scrisă, este că lămâiul („un lămâi frumos din argint, cu 30 de lămâi aurite şi 7 sfeşnice, sădit într-un vas (glastră) mare de argint, a cărui greutate este de 28 ocale.”) este un dar făcut de creştinii din Moscova, în anul 1818. Pe lămâi este următoarea inscripţie, în limbile greacă şi rusă: „Stăpână, Împărăteasa tuturor, slava ivirilor, primeşte sfeşnicul cu şapte lumini, ce ţi se aduce, cu suflet fierbinte, de locuitorii Moscovei, precum Stăpânul (a primit) de demult banii văduvei, mai-mare al obştii fiind Chiril, ajutor având pe monahul Silvestru. 1818. Aprilie, ziua întâi.” (Cf. Sfântul Munte Athos, 2011, p. 50)
O altă minune a Icoanei Maicii Domnului „Portăriţa” este Agheasma Maicii Domnului „Portăriţa”. Cuviosul Gavriil, după ce a recuperat Icoana „Portăriţa” din mare, a aşezat-o pe uscat, la 2 metri de mare. În locul respectiv a izvorât imediat apă dulce, care se numeşte de atunci Agheasma
Maicii Domnului „Portăriţa”. Izvorul nu a secat niciodată, iar apa acestuia şi-a păstrat proprietăţile, în pofida faptului că, la nici doi metri, se găseşte apa sărată a mării. Deasupra izvorului s-a construit un mic pavilion din piatră, care îl protejează, având la intrare o cruce, iar în interior o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Ne luăm fiecare câte o sticlă din apa acestui izvor.
Pe microbus, audioghidul sau Părintele Florin Constantin ne-a spus o altă poveste, care explică şi un frumos tablou de la ieşirea din mănăstire: „Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar şi l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: «Dacă vrei pâine, să aduci bani şi îţi voi da!» Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce duce spre Kareia. Mergând puţin mai sus de mănăstire, fiind flămând şi obosit, ș-a aşezat pe o patră, la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
– Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame şi nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el aşa şi plângând, vede o femeie apropiindu-se de el şi zicându-i:
– De ce plângi, omule?
– Nu mai pot de foame şi am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
– Nu mai fi necăjit, omule! Ţine banul acesta şi-l dă portarului, ca să-ţi dea pâine. Şi să-i mai spui că, dacă vor mai continua aşa, le voi lua belşugul din mănăstire.
Săracul a mulţumit femeii şi, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
– Dă-mi o bucată de pâine şi îţi voi da banul acesta!
Luând portarul banul, a văzut că este din aur şi, mirându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenţie cele spuse de sărac, a înţeles că s-a întâplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac şi au mers la stareţ, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înţeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiţi. Mergând la icoana Maicii Domnului, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului şi închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui şi dându-i canon, stareţul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine, pentru cei săraci. Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi.” (Cf. Monah Pimen, Sfântul Munte Athos…, 2016, p. 53-54).
Ne continuăm călătoria, cu mirobusul, la Mănăstirea Karakalou, ultimul obiectiv pe care îl vom vizita în scurtul nostru pelerinaj la Sfântul Munte Athos.