În 2006, l-am invitat la Cluj-Napoca pe regretatul Alex Ştefănescu, pentru a-şi lansa celebra lui Istorie a literaturii române şi pentru a ţine o conferinţă în faţa studenţilor jurnalişti.
Conferinţa a fost publicată într-o revistă ştiinţifică. O republic aici, pentru a putea fi citită de cât mai multă lume.
Ziaristul – trimisul special al opiniei publice
Mă bucur cã sunteţi prezenţi aici şi sper sã nu vã dezamãgesc! Poate v-aţi aşteptat sã apară în faţa dumneavoastră cineva ca Mircea Radu! [râsete] Mulţumesc domnului Ilie Rad pentru modul luminos şi plin de prietenie în care a organizat întâlnirea noastră.
Doar când am ajuns aici, la facultate, domnul Ilie Rad mi-a arătat mai puţină bunăvoinţă – probabil aşa procedeazã cu toţi bucureştenii –, m-a supus la o probã peste puterile mele, am urcat patru etaje [râsete] şi sunt aproape terminat. Nu mă simt în stare de performanţe intelectuale. Dar trebuie sã ştiţi cã, în realitate, sunt mult mai inteligent decât o sã par acum. [râsete]
Iertaţi-mă, prefer sã stau jos, nu pentru cã mi-ar fi foarte greu sã stau în picioare, dar ca sã nu am o atitudine solemnã. Îmi place să ne închipuim că am şedea toţi în fotolii şi am sta de vorbã.
În primul rând vreau sã vã spun foarte pe scurt ce legãturã am avut eu cu gazetãria, de-a lungul lungii mele vieţi, cum a interferat biografia mea cu gazetãria şi în ce mãsurã am dreptul sã mã pronunţ asupra gazetãriei (poate chiar în mai micã mãsurã decât dumneavoastrã).
Am urmat Facultatea de Litere la Bucureşti, am terminat-o în ’70 şi n-aveam nici o intenţie – dar şi nici o şansă – sã fac gazetãrie, ca urmare a faptului cã, în timpul facultãţii, mi-am „stricat dosarul”, fiind anchetat de Securitate (pentru „denigrarea regimului comunist”) şi dat afarã din UTC. N-am putut, din cauza „dosarului”, nici sã rãmân asistent la facultate, aşa cum mi se propusese. Am ajuns profesor la ţarã, unde am stat şase luni şi dupã aceea, când s-a ivit o ocazie — şi anume de a mã duce redactor la revista Tomis, din Constanţa, deşi n-aveam nici o legãturã cu oraşul Constanţa, eu fiind bucovinean —, la recomandarea lui Nicolae Manolescu, care a fost omul providenţial al biografiei mele, m-am dus la revista Tomis şi am lucrat acolo cinci ani. Tot din cauza problemei de dosar pe care o aveam — dumneavoastrã nu ştiţi ce înseamnã sã ai o problemă de dosar, adicã sã fii considerat un om pe care regimul nu se poate baza — n-am putut sã-mi obţin transferul în Bucureşti, pentru cã era foarte greu de obţinut buletin de Bucureşti. Era o adevãratã obsesie. Unii oameni obţineau atât de greu buletin de Bucureşti, încât, când îl obţineau, fãceau un fel de acces de nebunie, le era teamã pe stradã c-o sã-l piardã, c-o sã le fie furat. Dura ani de zile sã obţii un asemenea buletin, iar pentru mine singura posibilitate de a obţine buletinul a fost sã mã angajez la ziarul UTC, Scânteia tineretului, pentru cã acest ziar intra sub raza de influenţã a lui Nicu Ceauşescu, care era ceva mai nonconformist decât alţi activişti de partid. Nu era chiar liberal, era libertin, ca sã spun aşa, şi ceva din libertinajul sãu se rãsfrângea şi asupra ziarului. Întrucât acest ziar era singurul care putea sã mã angajeze neţinând seama de dosar şi neţinând seama de faptul cã nu aveam buletin de Bucureşti, tot la recomandarea lui Manolescu, care a vorbit cu Adrian Pãunescu, care şi el era foarte influent, am ajuns la Scânteia tineretului. Am fãcut gazetãrie, împotriva dorinţei mele, nu împotriva voinţei mele, dar împotriva dorinţei mele, pânã în 1989. Şi de fiecare datã am încercat sã mã refugiez în zone care ţineau tot de literaturã. De exemplu, Scânteia tineretului avea un supliment literar-artistic, care se numea SLAST, iar eu am lucrat foarte multã vreme la SLAST. Acest supliment era fãcut de Ion Cristoiu cu talentul lui de a face publicaţii atrăgătoare. Când Elena Ceauşescu s-a hotărât să limiteze libertatea de mişcare a lui Nicu Ceauşescu, faptul acesta s-a răsfrânt negativ şi asupra suplimentului. Drept urmare, în momentul în care Octavian Paler mi-a propus sã mã mut la România liberã, am acceptat imediat, ştiind că el este un distins intelectual şi că ar putea să mă potejeze. În scurtă vreme, şi Octavan Paler a fost înlăturat din presă, tocmai pentru intelectualismul lui. Un alt refugiu pe care mi l-am gãsit a fost la revista Magazin, o revistã de popularizare a ştiinţei, cu un un tiraj care poate sã parã astãzi neverosimil — de 600.000 de exemplare (dintre care 250.000 pentru abonamente).
În toţi aceşti ani, pânã în 1989, am fãcut permanent demersuri sã mã mut la o revistã literarã şi niciodatã nu mi s-a dat aprobarea. Fãceam gazetãrie dintr-un sentiment al datoriei, dar fãrã sã fie asta vocaţia mea. Totuşi, am cunoscut mulţi ziarişti pe care i-am îndrãgit şi o sã spun dupã aceea câteva cuvinte despre ce înseamnã pentru mine acest personaj, ziaristul. Cât am fãcut gazetãrie, am dus o viaţã profesionalã dublă, adicã, pe de-o parte, fãceam fãrã pasiune reportaje pentru ziar şi, cu pasiune, criticã literarã pentru diverse reviste literare. Mã aflam într-o situaţie absurdã: uneori eram atacat în Scânteia, eu, care lucram la Scânteia tineretului, pentru articole publicate în România literarã.
Dupã 1989, Paul Cornea, care ajunsese ministru adjunct sau secretar de stat la Ministerul Educaţiei, şi Nicolae Manolescu, care devenise foarte influent, ajungând rector al Universitãţii din Bucureşti, mi-au propus sã fiu decan al Facultãţii de Jurnalisticã, facultate care se afla într-o situaţie cu totul ineditã, şi anume: pentru cã ei voiau sã o schimbe radical, sã nu mai aminteascã prin nimic de ceea ce fusese înainte, au hotãrât s-o desfiinţeze şi imediat s-o reînfiinţeze. Am acceptat şi am propus, la rândul meu, să fiu secondat de Mihai Coman, un tânăr şi foarte valoros publicist şi etnolog.
În primul rând m-a impresionat deznãdejdea studenţilor: erau studenţi foarte diferiţi între ei, amestecaţi, unii n-aveau nici o înzestrare pentru gazetãrie, fuseserã cooptaţi ca studenţi datoritã unor recomandãri trimise de organizaţiile de partid din judeţe. Iar alţii aveau cu adevãrat înzestrare pentru gazetãrie şi ne acuzau că le distrugem viitorul. Îi vedeam plângând, îi vedeam pe impostori simulând şi ei disperarea. Lucrurile erau foarte neclare, am hotãrât sã organizez un nou examen de admitere, ca sã fac o triere eu, sã mã conving eu, cu ochii mei, cum scrie unul, cum scrie altul şi sã nu fac nedreptãţi. Dar spectacolul şi mai jalnic a fost oferit de profesorii de la Facultatea de Ziaristicã, din cadrul Academiei de Ştiinţe Social-Politice, care înainte se numea “Ştefan Gheorghiu”; ei au venit sã mã implore, fiecare, între patru ochi cu mine, sã-i denigreze pe ceilalţi profesori; unul mi-a cãzut şi-n genunchi, a spus cã-i rãmâne familia pe drumuri. Altul, care ulterior avea sã ajungã un personaj foarte important în viaţa publicã, mi-a sãrutat mâna. Îmi aduc aminte şi acum cu dezgust momentul când buzele unui bãrbat mi-au atins mâna. Eu, din pãcate, am o orientare sexualã tradiţionalã [râsete] şi n-am simţit absolut nici o plãcere! A fost un spectacol moral jalnic, iar toate astea m-au zguduit. Eu sunt sensibil, în ciuda… aparenţelor, sunt un om foarte sensibil. Am renunţat. Pânã la urmã a rãmas decan în locul meu Mihai Coman, un om de foarte bunã calitate, un intelectual eminent, care a fãcut lucruri foarte bune acolo, la facultate, poate mult mai bune decât le-aş fi fãcut eu.
Alt moment în care m-am apropiat de gazetãrie a fost când am preluat conducerea revistei Zig-Zag, tot dupã 1989, datoritã unei frenezii politice care m-a cuprins, aşa cum îi cuprinde dragostea pe unii tineri şi îi determinã sã facã gesturi nesãbuite. Aşa am fãcut şi eu: m-am bãgat pânã peste cap, am scris sute de articole politice — despre Ion Iliescu am scris în total 115 articole (toate împotriva lui), deşi el n-a scris nici mãcar unul singur despre mine! Mi-am cheltuit o mare parte din timp, dintr-un timp atât de preţios, fãcând gazetãrie, de data asta dintr-o pasiune realã, din dorinţa de a participa la ce se întâmpla în România, din dorinţa de a face dreptate — iluzii, iluzii, iluzii! Şi dupã aceea, în 1998, am fost numit membru în Consiliul de Administraţie al Televiziunii, într-o echipã, dupã pãrerea mea, care va rãmâne în istoria televiziunii, nu datoritã prezenţei mele, ci datoritã prezenţei lui Gabriel Liiceanu, a lui Dumitru Iuga, a lui Stere Gulea, a lui Tudor Mărăscu, a Luciei Hossu-Longin şi a altor oameni de valoare. Deci, cam asta ştiu eu despre gazetãrie şi acum o sã mã întorc sã vorbesc despre ceea ce mi-am propus sã vorbesc.
Ceea ce v-am descris reprezintã o parte neînsemnatã din biografia mea. De fapt, cea mai mare parte din viaţă mi-am petrecut-o în mijlocul cãrţilor de acasã, citind şi scriind. Asta a fost viaţa mea. Am scris în total şi am publicat peste 4000 de articole de criticã literarã, vreo 14-15 cãrţi, tot de criticã literarã. Camera în care lucrez, o camerã la bloc, bineînţeles, este plinã de cãrţi peste tot, pe fiecare perete, deasupra ferestrei, sub pervaz etc. Am şi un pat îngust, foarte înalt, iar în soclul lui sunt nişte sertare cu informaţii despre scriitorii români, despre mii de scriitori români, nişte plicuri puse în ordine strict alfabeticã, pentru cã pe atunci încã nu aveam computer. Prietenii mei glumesc, spunând cã, atunci când mã întind pe acel pat, deasupra fişierului, dorm pe literatura românã.[râsete]
Deci nu sunt în primul rând ziarist, totuşi am fãcut gazetãrie, am reflectat asupra gazetãriei şi vreau sã vã spun câteva impresii care mi-au rãmas şi câteva idei la care am ajuns.
Prima datã şi prima datã când am pãtruns în mediul gazetãresc a fost în 1975, când, repet, la recomandarea lui Nicolae Manolescu cãtre Adrian Pãunescu, şi a lui Adrian Păunescu cãtre nu ştiu cine, exact ca Lanţul slãbiciunilor, am fost angajat la Scânteia tineretului. Am intrat plin de curiozitate pe coridoarele uşor lugubre ale Casei Scânteii, aşa se numea pe atunci Casa Presei Libere. Erau coridoare lungi, cu zeci de uşi într-o parte şi-n cealaltã şi, la un moment dat, dincolo de uşi am auzit urmãtoarele replici: „Are trei mâini, trebuie sã-i tãiem una.” Altcineva zicea: „Ridicã-i ţâţele, nu vezi ce cãzute sunt?” [râsete] Mi s-a pãrut straniu, macabru, interesant. Ce-o fi acolo? Am deschis uşa. Acolo era atelierul foto unde se retuşau pozele cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. [râsete] Nicolae Ceauşescu avea trei mâini atunci, în ziua aceea, pentru cã fusese la o întâlnire cu mulţimea, nu ştiu în ce judeţ, şi un tovarãş, în timp ce Ceauşescu întindea mâna sã strângã mâna cuiva, întinsese şi el mâna pe sub mâna lui Ceauşescu. Dupã aceea venise o dispoziţie de la Secţia de Presã a CC al PCR, ca acel personaj, care devenise indezirabil, sã nu aparã în fotografie. Şi cel care retuşa poza l-a eliminat, dar a uitat sã-i taie şi mâna şi Ceauşescu rãmãsese exact cu trei mâini! Dacã cel care era de serviciu în acea noapte n-ar fi observat şi ar fi apãrut chestia asta, ar fi ieşit un scandal imens, unii ar fi fost daţi afarã şi probabil şi anchetaţi de Securitate, ca sã se constate dacã nu fusese un act de ridiculizare premeditat. De altfel, ţin minte ce scandal imens a fost când, din cauza unei greşeli de o singurã literã, într-un ziar a apãrut, în loc de “promovarea noului în toate domeniile de activitate”, “promovarea boului în toate…” [râsete] Au fost anchete, a fost un scandal imens.
Deci prima mea întâlnire cu gazetãria a fost o întâlnire cu un atelier de retuşat, iar întâmplarea asta are pentru mine o valoare simbolicã. De fapt, presa în general, în România, era un atelier de retuşat realitatea. Presa avea ca misiune sã retuşeze realitatea. Ziariştii nu se supuneau toţi acestei pretenţii a partidului unic. În special cei talentaţi cãutau subterfugii, cãutau sã se exprime fie şi indirect, dãdeau dovadã de ingeniozitate. Pentru cã aveau sentimentul importanţei profesiei lor şi refuzau să fie dispreţuiţi. Însã scopul presei în regimul comunist acesta era: sã retuşeze realitatea, s-o facã aşa cum voiau conducãtorii ţãrii sã fie prezentatã publicului. În aceste condiţii documentarea (mersul pe teren, notarea în carnet a unor informaţii etc.) era un ritual golit de orice sens. Este greu pentru un tânãr de azi sã-şi imagineze ce rost avea ca un ziarist sã joace toatã aceastã comedie a documentãrii. Pentru cã, atunci când se întorcea în redacţie, scria ceea ce ar fi scris şi dacã nu ar fi plecat pe teren! Lucrurile erau stabilite, se ştia dinainte ce sã scrii. Şi atunci trãiai permanent sentimentul inutilitãţii, al zãdãrniciei, al absurdului şi nu puteai sã ajungi să te exprimi decât dacã aveai o forţã extraordinarã. De exemplu, Cornel Nistorescu, care e tot din pãrţile dumneavoastrã, era un ziarist, într-adevãr, care-şi fãcea meseria cu o îndârjire extraordinarã, chiar şi în condiţiile comunismului. Dar abia a zecea parte din talentul lui putea fi valorificat, pentru cã, în rest, era înãbuşit.
Reiau: cum se juca aceastã comedie a documentãrii? Îţi fãceai o delegaţie, ţi-o semnau şefii. Îţi luai bilet la tren sau la avion, dãdeai telefoane celor pe care urma să-i vizitezi, ca sã fii aşteptat, spuneai ce doreşti sã afli, cãlãtoreai cu trenul, stãteai în tren o zi sau o noapte ca sã ajungi la destinaţie. Ajuns acolo, erai preluat de reprezentanţi ai conducerii locale, care ar fi vrut din toată inima sã stea mai mult cu tine la restaurant decât sã te ducã sã vezi ce ai de vãzut, dar şi ei trebuiau sã simuleze cã-l ajută pe ziarist sã se documenteze. Şi te duceai şi vedeai şi ceea ce vedeai era dramatic, dar degeaba vedeai, pentru cã nu puteai sã scrii despre ceea ce vedeai. Puteai sã scrii, dar nu s-ar fi publicat, în nici un caz. Şi atunci ori începeai un rãzboi de istovire reciprocã a forţelor cu cei de care depindea publicarea, cu cenzura, ori te resemnai şi scriai, fireşte, cam ce ar fi vrut ei sã scrie. Cred că aveţi deja destule dovezi de inutilitate a documentãrii.
Dar mai bine sã vã spun o întâmplare amuzantã, pentru cã tot ce-i amuzant se ţine minte. Am fost o datã sã mã documentez la o minã de cãrbuni din Valea Jiului. Pe atunci minerii erau un fel de îngeri negri, nu veniserã la Bucureşti, nu exista ideea de mineriadã, erau respectaţi de toatã opinia publicã din România, erau consideraţi eroi ai muncii socialiste şi chiar şi eu, din punct de vedere uman şi literar, aveam un mare respect pentru mineri, pentru cã nu le este uşor în adâncurile pământului şi mai ales pentru cã citisem Oameni şi cãrbuni în Valea Jiului de Geo Bogza, care era într-adevãr un reportaj zguduitor. Nu ştiu dacã l-aţi citit pe Geo Bogza. Nu? Ce rost are?! Da?
…Aşa, şi m-au însoţit directorul minei, secretarul de partid al minei şi secretarul de partid care se ocupa cu probleme economice din Petroşani, mi se pare. Doi, trei şi cu mine patru, patru bãrbaţi importanţi, ziaristul şi activiştii, au pãtruns în minã. Ni s-au dat nişte cãşti, mai era şi ceremonia asta de operetă, ni se dãdeau cãşti cu lanternã în frunte, mergeam prin galeriile alea îngrozitoare în care, spre surprinderea mea, era foarte multã apã; eu credeam cã mina este uscatã. Bãltea, picura… Era un peisaj…. de infern. Eu, care aveam o pregãtire de literat, mã gândeam la Infernul lui Dante. Şi mergeam, şi mergeam, înaintam prin întunericul galeriei, luminând, cu lanternele care ni se balansau, luminând spaţiul dinaintea noastrã. Discutam serios, activistul de partid de-acolo, din minã, spunea ce realizãri extraordinare au minerii, cum lucreazã în trei schimburi, cum au depãşit planul. Era obsesia asta a depãşirii planului. Deşi, în general, în orice ţarã din lume depãşirea planului e o prostie, important e sã faci planul, nu sã-l depãşeşti. Pentru cã dacã-l depãşeşti, rămâi cu surplusul de produse nevândute. Dar era o obsesie – depãşirea planurilor. Şi deodatã, în fascicolul de luminã al lanternelor noastre, apar doi, un bãrbat şi o femeie, care fãceau dragoste jos, pe o şubã, [râsete], chiar în faţa noastrã, pe o şubã. Ea, trebuie sã spun şi chestia asta, era dedesupt şi el era deasupra [râsete]. Când au vãzut lumina – pentru cã lanternele aveau o bãtaie scurtã, sau pentru că erau prea absorbiţi de… munca lor [râsete], nu ne-au remarcat decât în ultima clipă –, au încremenit aşa cum erau şi s-au strâns unu-n altul, neştiind cum sã reacţioneze. La care noi toţi, cei patru bãrbaţi importanţi, am pãşit peste ei [râsete], am continuat discuţia solemnã despre producţie [râsete] şi niciodatã nimeni n-a mai povestit despre asta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Am asistat, s-ar putea spune, la un act de magie, o întâmplare realã a dispãrut în neant. Acuma v-o povestesc dumneavoastrã pentru cã a cãzut comunismul. Dacã nu cãdea, nu aţi fi aflat niciodatã şi eu aş fi uitat întâmplarea asta. Curios este cã şi mai târziu, când am ajuns la restaurant noi toţi patru şi am mâncat şi atmosfera s-a destins, nici unul nu a vorbit despre asta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Aşa se ignora realitatea! Realitatea rămânea paralelã cu ceea ce scriam. Repet, nu toţi fãceau aşa. Fiecare încerca sã povesteascã indirect… Bine, aşa ceva nu s-ar fi putut povesti în nici un caz, pentru cã mai era în vigoare şi un puritanism drastic. Puteai sã povesteşti într-un jurnal secret, puteai sã povesteşti eventual soţiei, dar avertizând-o sã nu mai povesteascã şi ea altora, dar era imposibil sã aparã în presã aşa ceva.
Se crea în permanent ficţiune. Ţin minte cã organizaţia UTC din judeţul Sãlaj a raportat cã a plantat prin muncã patrioticã – muncã patrioticã însemna muncã benevolã, neplatitã –, un numãr de puieţi atât de mare, încât eu, care am o oarecare aptitudine pentru matematicã, am fãcut un calcul şi mi-am dat seama cã, dacã ar fi plantat atâţia puieţi cât declarau, ar fi avut nevoie nu numai de suprafaţa României, ci şi de mari suprafeţe din Ungaria şi Iugoslavia [râsete]. Şi, totuşi, cifra a apãrut, pentru cã nimeni nu îndrãznea sã o modifice. Dacã asta se raportase, însemna cã asta era. Ceea ce se întâmpla atunci era de fapt o trãdare a esenţei presei.
Din punctul meu de vedere, presa reprezintã un mod sistematic, rapid, prompt, de a obţine informaţii şi de a le difuza, asta cred cã ştiţi mai bine decât mine, iar ziaristul este un trimis special al opiniei publice, al mulţimii care nu poate sã ajungã peste tot. Sã vã dau câteva exemple simple, nu ca sã înţelegeţi ce este presa, ci ca sã înţelegeţi ce înţeleg eu despre presã. De pildã, nu toatã lumea poate sã ajungã pe Everest, nu? Sau nu toatã lumea poate sã ajungã la un vulcan când erupe. Şi-atunci este trimis un ziarist, este trimis nu numai de ziarul la care lucreazã, ci de colectivitatea din care face parte (la figurat vorbind este trimis), ca sã vadã, sã ajungã în locuri greu accesibile şi sã povesteascã ce a vãzut. Şi-atunci, în loc sã meargã o mie de oameni şi sã piardã timpul ca sã afle ce s-a întâmplat, pleacã unul singur, care este calificat, care, în primul rând, poate sã ajungã acolo, poate sã înţeleagã şi este în stare sã povesteascã în scris ce-a vãzut acolo. Sunt şi alte mijloace, cu aparatul de fotografiat, cu aparatul de filmat, dar presa scrisă se află la origine. Locuri inaccesibile nu înseamnã numai locuri geografice impracticabile, înseamnã, de exemplu, şi parlamentul, pentru cã în parlament, nu cã ar fi inaccesibil, dar nu pot intra milioane de oameni în parlament, intrã doar câţiva, care trebuie sã aibã onestitate profesionalã, talent gazetãresc, sã observe ce este mai important, sã ierarhizeze informaţiile şi sã le transmitã celor ce nu îşi pot permite sã intre acolo.
O altã situaţie care mie-mi place foarte mult este ca ziaristul sã fie trimis în locuri în care are acces toatã lumea, dar… degeaba are acces, dacă nu ştie sã observe, nu ştie sã selecteze informaţiile semnificative. Este memorabil textul lui Geo Bogza, revin la Geo Bogza, O sutã şaptezeci şi cinci de minute la Mizil, în care ni se povesteşte cum, la Mizil, timp de 175 de minute, nu se petrece nimic. Pentru cã e Geo Bogza, cu spiritul lui gazetãresc, a înţeles cã este senzaţional şi sã nu se petreacã nimic. Cã nu este interesant numai sã se tot petreacã ceva, cã şi absenţa unei întâmplãri, prin absolutizare, este la fel de interesantã ca şi un fapt senzaţional. Gazetãria, în momentul de faţã, este greşit înţeleasã ca o goanã dupã senzaţional. Nu pentru cã aş avea ceva împotriva senzaţionalului, dar, dacã senzaţionalul este în mod nerestrictiv înţeles, descoperi că existã peste tot, doar sã ştii sã-l vezi.
De exemplu, americanii nu ştiu sã vadã. Dupã pãrerea mea, presa lor e foarte ţipãtoare şi atât. Modul lor de a face presã a deformat sensibilitatea publicã. Am văzut la New York o piesă de teatru, a unui dramaturg destul de talentat, Shakespeare [râsete], şi anume Othello, şi existã acolo un moment în piesã, când, sunt convins cã ştiţi, Othello o strânge de gât pe Desdemona, din gelozie. În spectacolul regizat de un american, Othello nu o strângea de gât, nu doar o strângea de gât, o strângea de gât, împlânta cuţitul în ea, o apuca de picioare, o dãdea de toţi pereţii [râsete]. Ulterior am stat de vorbã cu regizorul şi l-am întrebat de ce a fost nevoie de aceastã formidabilã accentuare a actului omorului din Shakespeare, iar el mi-a spus: pentru cã, domnule, americanul nu mai este sensibil la violenţã sub un anumit prag, pentru el, strângerea de gât e o dulce mângâiere [râsete], el nu mai tresare la vederea unei simple strangulări. Şi-a tocit atât de mult sensibilitatea, încât are nevoie de urlete, de sirene, de maşini ale poliţiei, de sânge care ţâşneşte ca dintr-un furtun, ca să se mai emoţioneze. (În parantezã fie spus, mi-a explicat un medic cã niciodatã dintr-un om nu sare sângele ca dintr-un burduf plin de sânge; dacã intrã, doamne fereşte, vreun glonte în noi, hai sã nu zic în noi, în mine, aşa [râsete], sã nu vã implic în chestia asta, sângele nu ţâşneşte, ci începe sã musteascã încet şi nu din prima clipã, decât dacã ţi-e atinsã o arterã importantã, dar astea sunt cazuri rare. În filmele americane însã sare, pe pereţi…). Ziaristul român, dupã pãrerea mea, este mult mai talentat (în general latinii sunt excelenţi în această profesie). Tocmai de aceea, ar trebui sã nu mai conteze atât de mult pe exagerare, este o greşealã care se face şi care aruncã de multe ori gazetãria şi în ridicol, chiar o aruncã în ridicol şi care ţine şi de un anumit prost-gust. Am observat cã toţi oamenii care au mâncat la cantine proaste sau care au avut neveste care nu ştiu sã gãteascã îşi pun foarte multã sare în mâncare. De ce? Ca sã aibã totuşi un gust, sã aibã mãcar un gust [râsete]. În gazetãrie se întâmplã la fel, ziariştii care nu ştiu sã vadã ceea ce este interesant exagereazã, dar eu nu cred cã asta este soluţia, exagerarea.
Mai voiam sã spun cum mi s-au pãrut ziariştii, nu gazetãria, ziariştii, prima datã când i-am vãzut. Tot acolo, în mediul gazetãresc de la Casa Scânteii. Eram obişnuit cu scriitorii, cu Manolescu, cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, cu Marin Preda, cu Marin Sorescu, care vorbeau într-un mod aparte, vorbitul era la ei un ceremonial, vorbeau cu nuanţe, cu o ironie finã, erau ironici la adresa propriilor lor idei. Spuneau o idee şi o relativizau, aşa, cu eleganţã, prin ironie. Ziariştii pe care i-am vãzut pentru prima oarã acolo, la Casa Scânteii, mi s-au pãrut toţi puţin nebuni, surescitaţi, alergau, dãdeau impresia cã sunt la curent cu mersul întregii lumi, se agitau, vorbeau precipitat la telefon, îşi spuneau tot felul de secrete şi, mai ales, cel mai tare m-a uimit faptul cã ştiau totul despre… orice! Niciodatã un ziarist, dintre cei cunoscuţi de mine acolo, n-ar fi spus pentru nimic în lume „nu ştiu mare lucru despre chestia asta!”. În spaţiul literaturii, cunoscut de mine, autorii erau ultraspecializaţi, nu numai cã erau unii specializaţi, să zicem, în literaturã italianã, dar printre aceştia se găsea câte unul specializat doar în Dante. În gazetãrie, însă, toţi ştiau tot despre tot.
La început am avut o anumitã oroare faţã de aceastã permanentã excitaţie intelectualã, care mi se pãrea destul de lipsitã de consistenţã şi destul de imprecisã. Dupã aceea, am început sã-i îndrãgesc pe ziarişti. Mi-am dat seama cã existã şi o superficialitate simpaticã. Am înţeles cã superficialitatea este necesară gazetăriei. Pentru cã ziaristul nu poate sã procedeze ca acel personaj din Ciuma lui Camus, care se aşează în fiecare zi la masa lui de lucru şi cizeleazã la nesfârşit una şi aceeaşi frazã: „Într-o dimineaţã de varã, o frumoasã iapã alezanã pãşea pe aleile din Bois de Boulogne” sau „O frumoasă iapă alezană într-o dimineaţă de vară…” sau „Pe aleile din Bois de Boulogne…” etc. etc – în timp ce în oraş este ciumã, este un regim de urgenţã… Ziaristul nu poate sã facã chestia asta. Pentru un ziarist limbajul este ceva funcţional, el trebuie sã povesteascã repede, eficient, sã facã sã ajungã informaţia la timp la cei care o aşteaptă. Şi mi-a plãcut faptul cã ziariştii au aceastã manierã energicã de a se exprima, mi-a plãcut şi faptul cã au mintea permanent… cã existã un flux de informaţii care trece prin mintea lor exact cum trece aerul proaspãt printr-o camerã aerisitã. În mod curios, dupã ce i-am cunoscut pe ziarişti, în sinea mea am început sã simt, culmea, o anumitã distanţã faţã de anumiţi scriitori, care rãmâneau cu aceleaşi idei ani şi ani de zile. Mă gândeam la ei ca la camera aceea din Marile speranţe de Dickens, dacã îşi aminteşte cineva, cameră cu ferestrele închise şi perdelele trase de ani de zile. Mintea ziariştilor mi se pãrea un spaţiu cu aer curat şi proaspăt şi chestia asta m-a fãcut sã-i simt apropiaţi, sã mã simt bine în prezenţa lor. Marea problemã este cã nu trebuie confundate planurile. Asta ţineam foarte mult sã spun, gazetãria trebuie cititã ca gazetãrie şi literatura trebuie cititã ca literaturã. Dacã citeşti gazetãria ca literaturã vei fi sigur dezamãgit, o sã ţi se parã superficialã. Dacã citeşti literatura ca gazetărie, iarăşi vei fi dezamăgit, o să ţi se pară complicată inutil.
Numai adecvarea orizontului de aşteptare asigurã o receptivitate corectã. Dacã aşteptãm de la un text altceva decât este acel text, bineînţeles cã vom fi dezamãgiţi. Trebuie sã ne situãm într-un unghi de receptare adecvat când citim un text. De aceea ţin foarte mult, dacã n-aţi obosit, sã dezvolt o teorie pe care eu am inventat-o şi de care sunt mândru şi care explicã modul cum poate fi folosit limbajul. Iar în funcţie de modul de folosire a limbajului – de către autor – trebuie ca şi cititorul să adopte o anumită atitudine faţă de text.
Înainte de a vă prezenta mica mea teorie, să recapitulăm. Limbajul poate fi folosit, zic semiologii, într-un mod tranzitiv sau într-un mod reflexiv. Într-un mod tranzitiv: limbajul te ajută sã vezi o realitate de dincolo de el, ca o fereastrã. Te uiţi prin fereastrã ca sã vezi ceva de dincolo de fereastrã, un peisaj. Iar limbajul reflexiv seamãnã mai curând cu vitraliile. În cazul vitraliilor, te uiţi la fereastrã nu ca sã vezi dincolo de ea, ci ca sã o vezi chiar pe ea. Sunt impresionante aceste ferestre, vitraliile, care sunt ele înseşi spectacol, nu trebuie sã te uiţi dincolo de ele.
În linii mari, aceasta este deosebirea între gazetãrie şi literaturã. Şi mai este o deosebire: gazetãria îţi comunicã informaţii, pentru a te informa, pe când literatura îţi comunicã informaţii cu scopul de a te emoţiona. Am ajuns la exemplul pe care voiam de la început să vi-l dau. Este vorba de limbajul semaforului, cel mai simplu limbaj din lume, constituit din numai trei semne: trei culori, fiecare cu semnificaţia ei. Culoarea verde, culoarea galbenă şi culoarea roşie. Semnificaţiile lor sunt stabilite prin lege şi acceptate aproape peste tot în lume. Culoarea verde înseamnã cã poţi sã treci, e liber. Culoarea galbenã este o avertizare, pregãteşte-te pentru schimbarea culorii, concentrează-te. Şi culoarea roşie reprezintă interdicţia, nu se poate trece. În comunicarea curentă, de fiecare zi, aceste culori, în vecii vecilor, vor semnifica acelaşi lucru, verde va însemna întotdeauna poţi sã treci, roşu va însemna întotdeauna nu ai voie sã treci, iar galbenul va însemna atenţie, se produce o schimbare. Ei bine, chiar şi aceste trei cuvinte, ca sã le zic aşa între ghilimele, un scriitor le poate folosi ca sã producã emoţii. Şi hai sã ne imaginãm cum s-ar putea produce emoţii utilizând culorile semaforului. De exemplu, la un semafor ar putea fi aprinse în acelaşi timp şi culoarea verde, şi culoarea roşie. S-ar putea spune că, dintr-o datã, semaforul a devenit jucãuş, ar fi ca şi cum ar zice: poţi sã treci, poţi şi sã nu treci. [râsete] Ştiţi, ca-n jocurile erotice, care sunt înregistrate şi în poezia popularã: „Du-te-ncolo, vino-ncoace, lasã-mã şi nu-mi da pace!” După modelul hârjonelii amoroase, culoarea verde şi culoarea roşie, aprinse simultan, l-ar tachina simpatic pe trecător. Dar dacã ar fi aprinse dintr-odată trei culori verzi la un semafor? Atunci, în afarã de informaţia cã poţi sã treci, ţi s-ar adresa şi un îndemn prietenos: sigur cã poţi sã treci, te invit din toatã inima, drumul este al tãu, hai, vino![râsete]
Iatã cã până şi cu ajutorul unui limbaj extrem de simplu, printr-o folosire ingenioasã a lui, se pot provoca emoţii. (În parantezã fie spus, sunt poeţi care au mers mult mai departe cu ingeniozitatea; mă gândesc, de exemplu, la Nichita Stãnescu, care nu numai cã a aprins lumini albastre la semafor, culoare inexistentă în regulament, dar uneori a înlocuit semaforul însuşi cu o… girafã. El i-a luat mereu prin surprindere pe cititori, a dus foarte departe aceastã originalitate în folosirea limbajului: N-ai sã vii şi n-ai sã morţi/ N-ai sã şapte între sorţi/ N-ai sã doamnã domnişoarã/ N-ai sã iarnã primãvarã. Mie îmi şi vine sã… plâng când aud versurile astea. Sunt de o tristeţe extraordinarã, deşi mulţi profesori de românã spun cã sunt o tâmpenie, cã nu se înţelege nimic. Cum nu se înţelege nimic? N-ai sã iarnã primãvarã/ N-ai sã doamnã domnişoarã… Chiar nu simţiţi cã e foarte tristã, de o tristeţe sfâşietoare, această imposibilitate? [râsete])
Dacã sunt suficiente trei cuvinte pentru a le folosi în atâtea moduri, vã daţi seama în câte moduri pot fi folosite zecile de mii de cuvinte ale limbii române, o limbã bogatã, care a avut în dezvoltarea ei mai multe etape, ca şi alte limbi europene. Şi mã întorc şi subliniez, ziaristul foloseşte cuvintele ca sã transmitã informaţii, scriitorul le foloseşte ca sã emoţioneze.
În încheiere, mai vreau să vă spun – poate unii ştiţi – că la un moment dat mi s-a furat din locuinţă laptopul, în care aveam o parte din Istoria literaturii române… A venit la mine acasă, la o oră după spargere, o reporteră TV, căreia i-am explicat că mi s-au furat trei sute de pagini de text, definitivate. „Lãsaţi-mă să spun telespectatorilor că s-a vi s-a furat istoria literaturii în întregime, sună mai bine….” [râsete] Cel mai tare m-a contrariat faptul cã ea era veselă, mulţumită că a găsit un subiect mai neobişnuit. Fiind tânără şi elastică, sălta stând pe loc în timpul relatării şi vorbea cu o mare voioşie: „Stimaţi telespectatori, sunt alături chiar de victima spargerii, criticul şi istoricul literar Alex Ştefănescu. Domnule Alex Stefãnescu, vă rog sã spuneţi telespectatorilor noştri cum vã simţiţi în acest moment?” [râsete, aplauze]
Vreau sã închei aici… e foarte dulce gustul aplauzelor şi poate nu gãsesc o încheiere la fel de fericitã. [râsete] Vă mai mărturisesc doar cã atunci mi-a trecut prin minte să o parodiez, sã-i spun, tot în faţa camerelor de luat vederi, pe acelaşi ton voios-săltăreţ: „Stimatã domnişoarã, în acest moment…” [râsete] Eu pretind că sunt un om cu umor, dar atunci eram atât de supãrat, încât n-am reuşit sã o imit!…[aplauze]
Ilie Rad: Vreau sã-i mulţumesc domnului Ştefănescu pentru aceastã expunere savuroasă pe care ne-a fãcut-o şi sper sã urmeze o parte la fel de interesantã. Puteţi sã-i puneţi întrebãri legate de ceea ce ne-a spus domnia sa despre activitatea jurnalisticã sau legate de emisiunea de la Realitatea TV, Un metru cub de cultură, despre ce doriţi!
– Ce părere aveţi despre reportajele lui Geo Bogza?
– Reportajele lui Geo Bogza sunt foarte bine scrise. Iar ceea ce este bine fãcut înfruntã timpul. Nu se poate vorbi de o invenţie în materie de scris, datorată lui Geo Bogza, ci doar de calitatea impecabilă a textelor lui. Sunt reportaje fãcute de cineva care nu avea un termen de predare. Dacă i s-ar fi cerut sã îşi aducă articolul pânã a doua zi, nu cred că Geo Bogza ar fi reuşit sã scrie asemenea reportaje. Sunt reportaje exhaustive şi poetice. Moda asta, a infuziei de poezie, nu mai este actuală azi, pentru cã presupune un anumit ritual al lecturii, o lentoare voluptuoasă. E o mare problemã: ritmul în gazetãrie. Bogza este un scriitor în continuare valoros, dar care poate fi citit numai de cineva care îi acceptã ritmul, şi nu cred cã tinerii de azi îi mai pot accepta ritmul. Îl pot doar studia cu interes şi curiozitate, ca şi cum s-ar duce la un muzeu.
– Aveţi o publicaţie preferatã?
– Cel mai mult îmi place România literarã. [râsete] Cred, însă, că mai bine ar fi să mă refer la publicistica făcută tineri Cel mai mult îmi place faptul cã, în textele lor, nu au introduceri. Se trece direct la subiect, asta este o chestie foarte importantã şi care nu e simplu de realizat, aşa cum s-ar pãrea, pentru cã trebuie sã ştii sã selectezi esenţialul şi sã începi direct cu ceea ce este esenţial, practic cu ceea ce îl trezeşte pe cititor din apatie. Ce nu-mi place la tânãra generaţie de ziarişti este modul deocheat-popular în care se exprimã. Ei nu zic „Ludovic Spiess a murit”, ci „Ludovic Spiess a cãzut ca secerat”. Ca sã nu mai vorbesc de expresii de-a dreptul oribile, de genul „a pus de un partid”. Asta este o expresie ţărănească la origine. Avea cândva farmecul ei – „a pus de mămăligă” însemna a pus apa la fiert, în ceaun – mãmãliga se face cu apã, dacã nu ştiaţi! [râsete] Vorbitorul popular folosea uneori expresia şi în glumă, cu sensul de a începe ceva… Dar nu este inteligent sã repetãm la nesfârşit o glumă făcută de alţii. Trebuie să inventezi tu însuţi o glumã, ori de câte ori ai nevoie!
– Puteţi să ne spuneţi o altă întâmplare amuzantă din cariera dvs. de jurnalist?
– Da. În urmă cu câţiva ani m-a sunat o tânără de la un ziar şi mi-a spus: „Trebuie să scriu un articol compromiţător despre dvs.! Vă rog să-mi ziceţi chiar dvs. ceva compromiţãtor despre dvs, aşa, nu foarte grav, pentru cã, dacã mã documentez, eu gãsesc lucruri mult mai grave.” Zic: „Dar n-am nimic grav în biografia mea, n-am nici mãcar – din nefericire – o aventurã extraconjugalã, cã… mi-ar plãcea s-aparã în presã chestia asta!”
Deschid aici o paranteză. Cândva, o tipă, nu-i dau numele, care acum lucreazã la un post de televiziune şi a devenit o doamnã foarte simandicoasã, dar pe atunci era o depravatã, a publicat o listã cu bãrbaţii (celebri) cu care s-a culcat. A apãrut într-o revistã de scandal. Erau numai personalitãţi – profesori universitari, academicieni, scriitori – şi toţi au început sã protesteze. Eu eram singurul care am protestat pentru cã… nu eram pe listã! Mi se pãrea revoltător de nedrept. Şi m-am întâlnit cu ea şi am întrebat-o: „De ce nu m-ai trecut şi pe mine?” „Eu – mi-a spus ea – am spus numai adevãrul acolo.” „Da, dragă, dar eu nu vreau neapărat să am aventuri amoroase, vreau să se ştie că am aventuri amoroase.”
Dar să revin la întâmplarea cu ziarista. Zic: „N-am nimic compromiţãtor, îmi pare rãu”, parcã mã simţeam şi vinovat, îmi venea sã-mi cer scuze. Şi zice: „Bine, o să fac eu investigaţii, dar o sã regretaţi. Şi o să regret şi eu, o să am procese de conştiinţă…”. „Pãi, zic, domnişoarã da’ de ce trebuie neapãrat sã scrieţi împotriva mea? Scrieţi, mai bine, un articol favorabil despre mine!” „Nu pot, mi-a dat dispoziţie şeful să vă fac praf!” „Pãi, şi de ce trebuie sã ascultaţi ce a zis el?” „Pentru cã altfel mã dã afarã.” „Dacã vã dã afarã, foarte frumos, veţi fi un fel de erou al adevãrului…” „Îmi gãsiţi dumneavoastrã un post?” „V-aş gãsi, dar nu sub presiune, în altã situaţie v-aş gãsi, dar acum, aşa, forţat de împrejurări, nu” şi bineînţeles cã am închis telefonul. Şi a scris un articol împotriva mea, în care nu era nici o acuzaţie, dar era un ton acuzator, suficient pentru a-i convinge pe unii cititori din România: „Şi acest Alex. Ştefãnescu, care a intrat în PNŢ, ştim noi când şi de ce, şi-a fost vãzut la sediul PNŢCD şi era cu Corneliu Coposu, nu întâmplãtor”. Totul suna ca un rechizitoriu şi chiar un vecin a început sã nu îmi mai rãspundã la salut. Mi-a spus: „Am citit…” „Da’ ce-am fãcut?…” ”Nu ştiu exact. Scrie acolo!”
Asta e! Aş vrea ca ziariştii tineri sã fie mai curajoşi. Iar dacã, drept urmare a acestui îndemn, unii dintre ei ar scrie necruţãtor despre mine, aş prefera sã mi se întâmple chestia asta decât sã scrie ce le spun şefii!
– Ne-aţi povestit câteva frânturi din experienţa de la Scânteia tineretului. Nu ne spuneţi ceva şi despre România literarã?
– Sigur cã da, vã spun. România literarã este o revistã pe care o facem din plăcere. Nu în toate redacţiile există un asemenea climat. Dacã vă aflaţi vreodatã în Bucureşti şi se-ntâmplã sã fie miercuri la ora douã, veniţi sã asistaţi la o şedinţã. Fiecare şedinţã este un mic spectacol (de inteligenţă, de umor), la care avem şi musafiri. Au asistat la câte o asemenea şedinţă Monica Lovinescu, Liviu Ciulei, Vladimir Tismăneanu, Matei Călinescu şi mulţi alţii, inclusiv tineri, studenţi, colaboratori virtuali sau reali ai noştri. Se creează impresia cã revista se face în joacã. De fapt, se lucrează foarte mult, cu seriozitate, dar se lucrează acasă, la redacţie ne întâlnim doar pentru bucuria de a fi împreunã şi de a face aceastã jucãrie frumoasã care este România literarã.
Revista este ca o aristocratã fãrã bani. Mereu am gãsit un burghez, aşa, care sã ne întreţinã. Eu însumi am gãsit un om de afaceri care ne-a finanţat timp de un an şi jumătate. Dar este o revistã care, cu toate cã nu dispune de bani pentru colaborãri, niciodatã nu duce lipsã de texte. Pot spune spune chiar că avem o supraofertã de texte.
Prestigiul îi atrage pe colaboratori ca un magnet. Iar revista are un foarte mare prestigiu. O citeşte şi şeful statului. Emil Constantinescu dãdea telefon când se scria ceva despre el în România literarã. Traian Bãsescu o citeşte şi el. Iar de Ion Iliescu nu mai vorbesc. El era chiar un fidel al revistei.
Existând o supraofertã de texte, avem de unde alege; fiecare numãr este de fapt o antologie. Nu suntem niciodată disperaţi. Putem refuza textele proaste, pe care, dupã ce le refuzãm, le regãsim totdeauna în alte reviste, mai puţin importante. România literară este un fel de loc magic, care şi înainte de ’89 şi dupã a avut un mare prestigiu, a pãstrat o anumitã ţinutã şi, chiar dacã oamenii s-au schimbat, ea a rãmas aceeaşi. Sunt locuri din astea, care îi obligã pe oameni sã fie într-un anumit fel. Unii, care au pãrãsit România literarã, n-au mai fost ce-au fost la România literarã. Sau alţii care, înainte de a fi la România literarã, erau nesemnificativi din punct de vedere profesional, odată intraţi în acest perimetru… Este o şcoalã şi avem meritul ãsta. Noi toţi, dar Nicolae Manolescu în primul rând, care e profesor universitar, remarcã studenţii buni de la Litere sau de la alte facultãţi şi îi invită să colaboreze. Permanent vin tineri. Unii pleacã dupã aceea la alte publicaţii. Chiar şi cei care au plecat trântind uşa, precum cei doi tineri, Luminiţa Marcu şi Costi Rogozaru, şi-au gãsit alte posturi pentru cã au lucrat la România literarã. Cornel Nistorescu le-a spus cã pe ei nu-i mai supune unei probe, fiindcă au lucrat la România literarã. E o carte de vizitã.
– În ce măsură jurnalistul trebuie să se supună dorinţei publicului?
– Foarte bunã întrebare. Şi eu am avut un contract pentru o emisiune la Realitatea TV, în care se preciza minimumul de audienţã pe care trebuie sã-l realizez. Dacã nu-l realizam, mi s-ar fi desfiinţat emisiunea. E într-adevãr o problemă. Asta trebuie sã-l obsedeze pe jurnalist, exact cum îi obseda pe matematicieni problema cvadraturii cercului. Este o problemã extrem de importantã şi foarte greu de rezolvat. Cred, din experienţa pe care o am, cã trebuie scrise lucruri elevate într-un mod simplu şi cuceritor, cã se poate face ceva captivant chiar şi din ideile cele mai subtile. Dacã ţineţi minte, nu ştiu exact când… cred cã sunteţi prea tineri, un muzician american, Bernstein, a fãcut nişte lecţii de muzicã simfonicã (televizate) atât de atrãgãtoare, încât practic a convertit la muzica cultã mii şi mii de americani. Fãcea un spectacol din explicarea muzicii simfonice. Şi dumneavoastrã trebuie sã inventaţi ceva, cu mult zel, sã-i chemaţi pe oameni cãtre ceea ce este mai înalt. Dar trebuie să nu fiţi comozi, să nu vă economisiţi în mod meschin energia.
Să vã mai dau un exemplu. Când colaboram la Realitatea TV, am vrut, de ziua lui Eminescu, sã fac o un scurt film la mormântul lui din Bellu şi m-am gândit: ce poate fi mai plictisitor decât să difuzezi în fiecare an, de 15 ianuarie, aceeaşi imagine a unui mormânt, vorbind solemn despre „luceafărul poeziei româneşti”? Chestiile astea nu mai au nici o putere de a emoţiona. Şi l-am rugat pe un operator sã filmeze mormântul lui Eminescu de sus, pentru cã de sus s-ar fi vãzut ceva semnificativ şi emoţionant: scriitori care au murit ulterior au mormintele înghesuite cât mai aproape de Eminescu şi asta este impresionant; este ca şi cum, în faţa necunoscutului, s-ar strânge toţi în jurul lui Eminescu, ar vrea sã ia ceva din nemurirea lui. Şi operatorul îmi zice: „Şi unde sã mã sui? Într-un copac?!” „De ce te miri? Suie-te la urma urmelor şi într-un copac! Eşti tânãr, poţi sã o faci. O să ai succes, o sã-ti ţinã minte lumea filmul. Nici n-o sã spun cã a fost ideea mea.” „Nu, zice el, aici ar trebui o macara.” „Pãi, fã rost de o macara.” „Cum sã fac eu rost?” „Nu ştiu, zbate-te. Nu vrei glorie?” „Nu, zice, nu, eu vreau doar sã-mi iau banii.” Ei bine, asta mă mirã foarte tare: cã nu existã în rândurile tinerilor dorinţa de performanţã profesionalã.
Eu, de pildă, nu am înţeles deloc de ce elevii care au fãcut grevã şi-au pus câte o pancartã pe piept pe care scria „Nu suntem genii”. Am şi scris atunci: „Pãi, sã vã fie ruşine că nu sunteţi genii. La vârsta voastră aveţi obligaţia să fiţi genii. Să vreţi să fiţi genii. Cum să te împaci de la început cu gândul cã eşti mediocru? Atunci, de ce mai trãieşti? Ţi s-a dat o singură viaţă. Este unica ta ocazie să spui ceva lumii .”
– Credeţi în profesia de jurnalist?
– Cred foarte mult în profesie, în general. Şi am o pãrere proastã despre cei care nu-şi fac bine profesia. Pot uneori sã-mi ascund aceastã pãrere, dar nu pot sã mi-o schimb. Oamenii care-şi fac bine profesia – ei şi numai ei – meritã tot respectul. Indiferent dacã este vorba de croitori, de ziarişti, de pictori, de oameni de afaceri, simt în sinea mea, faţă de ei, un respect aproape mistic. Dacă vãd un ţãran care-şi munceşte bine pâmântul, nu mi s-ar părea exagerat să-i sărut mâna, în semn de respec