A apărut recent, la Editura Presa Universitară Clujeană, volumul Cultură şi gastronomie în America Latină, semnat de Doamna conf. univ. dr. Olivia Petrescu, de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, carte căreia am avut onoarea de a-i scrie o scurtă prefaţă.
Prefaţă
După două călătorii făcute în America de Sud, mai precis în Chile şi Peru, călătorii finalizate cu un volum despre Chile (O călătorie la capătul pământului, 2019) şi altul despre Peru (în curs de apariţie) – ambele scrise în colaborare cu Doina Rad –, lectura unei cărţi despre cultură şi gastronomie în America Latină a fost pentru mine ca un dar nesperat, care m-a introdus într-o lume, pe care am atins-o doar tangenţial în cele două cărţi: e vorba de gastronomia văzută ca artă.
Autoarea cărţii de faţă este doamna conf. univ. dr. Olivia Petrescu, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Hispanistă cunoscută în mediile intelectuale româneşti şi străine, Olivia N. Petrescu ne propune, în paginile de faţă, o seducătoare şi succintă incursiune în gastronomia sud-americană, văzută ca un produs cultural. Autoarea nu oferă reţete propriu-zise (care ar fi trebuit să conţină cantităţi de produse, modul de preparare etc.), ci descrie nenumărate feluri de mâncare, specifice celor zece ţări, pe care le are în vedere (Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Mexic, Peru şi Venezuela), folosind în acest sens, pe lângă multele denumiri de alimente necunoscute în spaţiul românesc, şi unii termeni specializaţi (aglutina, alcaloid, aplatizat, liofilizat, organoleptic etc.). Olivia N. Petrescu îl citează, cu vădită satisfacţie, pe renumitul antropolog francez, Claude Levi-Strauss, care susţinea că „bucătăria unei societăţi este un limbaj în care aceasta, în mod inconştient, îşi dezvăluie structurile nebănuite, arta culinară fiind uneori element diferenţiator sau unificator între civilizaţii”.
În prima parte a cărţii, se face o binevenită şi justificată prezentare a principalelor momente, care au caracterizat istoria gastronomică a umanităţii, cu accent pe elementele istorice, culturale şi culinare universale şi din Peninsula Iberică. Accentul se deplasează apoi spre ţările din America Latină, pe considerentul că „America hispanică îşi datorează o parte din istorie conchistadorilor spanioli, care, descoperind pământurile înmiresmate de plante şi populate de oameni şi animale necunoscute”, au dorit să devină stăpânii absoluţi ai acestora. Tocmai de aceea, „bucătăria latino-americană – continuă autoarea – este viu colorată, pluri-senzorială, caldă, dulce-picantă şi îşi trage seva din multiple influenţe, etnii şi metisaje, conform perioadelor tumultuoase din istoria sa”.
Am aflat, cu ocazia vizitei în Peru, că Lima a adevenit capitala gastronomiei latino-americane şi nu numai, fapt confirmat de cartea de faţă: „Având o mare varietate peisagistică şi climatică, Peru este patria nenumăratelor alimente de o mare valoare nutriţională […], fapt ce a declanşat una dintre cele mai renumite gastronomii ale lumii.”
Mai ştiam că doi poeţi, laureaţi ai Premiului Nobel pentru Literatură, proveniţi din acelaşi spaţiu latino-american, chilianul Pablo Neruda şi guatemalezul Miguel Ángel Asturias, trecând prin Budapesta, în 1965, au scris o carte împreună, Comiendo en Hungaria (A mânca în Ungaria), Editura Corvina, Budapesta, 1970), ceea ce arată, într-un fel, interesul genetic latino-american pentru gastronomie. (Miguel Ángel Asturias mai are o carte intitulată Oameni de porumb, apărută în 1949, titlul fiind semnificativ în acelaşi sens.) Dar autoarea cărţii ne mai informează că există o Societate Peruană de Gastronomie, o Academie Ibero-Americană de Gastronomie, un Dicţionar enciclopedic Larousse de gastronomie mexicană sau că în capitala Cubei, Havana, s-a inaugurat un Muzeul al Romului Havana Club, „premiat cu titlul de Oscar al turismului, pentru cel mai bun tur al distileriilor de rom din lume” (din cinematografie, Premiul Oscar a trecut, iată, şi în gastronomie!). În fine, în 2010, UNESCO a consacrat oficial gastronomia „ca fiind o categorie în cadrul Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii”.
Dar cum se explică performanţele extraordinare ale gastronomiei din America de Sud? „Rezumând unele trăsături comune culturilor hispanice – ne exlică Olivia N. Petrescu –, reținem faptul că locuitorii latino-americani prezintă o mare diversitate rasială, la fel ca propriile lor obiceiuri gastronomice: unele provin din epoca precolumbiană, de la indigeni, altele de la metiși (combinația dintre amerindieni și europeni), creoli (cei născuți în America Latină din coloniști europeni, cu precădere spanioli și portughezi), mulatri (persoane născute din rasa albă și neagră) sau zambo (descendenți din autohtoni indigeni și africani). În rândul acestor populații au intervenit modificări datorate multiplelor valuri de colonizatori, emigranți, sclavi, expulzați și eliberatori. Să nu uităm că Imperiul spaniol, în 1492, i-a expulzat pe evrei, între 1609-1613, pe arabi, iar în 1767, pe iezuiți, grupuri etnice și religioase care au urmat adesea calea Americilor în căutarea lui El Dorado, din dorința de a evada de sub jugul Inchiziției sau visând la bogății nemăsurate peste Atlantic.”
În altă parte, am găsit răspunsul (sau, mă rog, un posibil răspuns) la întrebarea care mă frământa de mult, după vizitarea celor două state sud-americane, şi anume cum sunt posibile frecventele lovituri de stat şi venirea la putere a unor dictatori militari în America Latină (circa 200, spune autoarea)? Iată răspunsul: „Din nefericire, America Latină și-a conturat o tradiție a dictatorilor militari și gărzilor pretoriene, inspirate de caudillos, liderii militari autoritari, care inițial luptaseră pentru a fi independenți de Coroana spaniolă. Explicația rezidă în faptul că, odată cu primele victorii naționale, la formarea neexperimentatelor republici și a guvernelor respective, s-a consolidat o alianță nesănătoasă între puterea militară și cea bisericească, putere ce și-a asumat conducerea vieții publice. Prin urmare, tripticul stat-armată-biserică – ceea ce s-a întâmplat și în Spania pe timpul lui Franco, supranumit El Caudillo – a fost mult timp cheia conducerii politice în majoritatea țărilor latino-americane. Adesea, ofițerii s-au considerat liberi să preia frâiele guvernării, atunci când estimau că politicienii civili nu reușeau să rezolve situațiile conflictuale, iar după încheierea acestora, aparatul de stat devenea militarizat, fie în partea diplomatică, fie în cea administrativă, deoarece militarii se reprofilau.”
Ne putem imagina ce progres uriaş a făcut omenirea şi în domeniul culinar, dacă ne gândim la un exemplu inedit, pe care îl dă autoarea: potrivit unor descoperiri arheologice, primele „vase de gătit” erau nişte găuri făcute în pământ, care erau umplute cu apă, în care se puneau pietre fierbinţi, încălzite la soare (când încă nu se descoperise focul), pentru a se obţine o uşoară fierbere!
Aplicând principiul trecerii de la general la particular, în partea a doua a cărţii sunt analizate relaţiile dintre gastronomie şi cultură din cele zece ţări amintite (Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Mexic, Peru şi Venezuela). Se face, în cazul fiecărui stat, o scurtă trecere în revistă a istoriei şi geografiei, a factorilor care au favorizat performaţa ţărilor latino-americane de a face şi dintr-o mâncare operă de artă. Informaţiile oferite au la bază o imensă bibliografie consultată (predomină resursele online), dar şi experienţa proprie, în cazul unor ţări precum Spania, Argentina sau Mexic. De asemenea, descrierea multor preparate culinare este însoţită de fotografii color, ceea ce sporeşte interesul cititorului pentru felurile de mâncare prezentate (la fiecare ilustraţie este precizată şi sursa, detaliu destul de rar în practica editorială româneasca). Este amintită, la aproape toate ţările invocate, mâncarea tradiţională (uneori şi băutura): bife de chorizo, locro, băutura mate (Argentina), anticuchos (Bolivia), sancocho (Columbia), Havana Club (rom specific Cubei), mofongo (Republica Dominicana), tacos (Mexic), ceviche şi băutura piscos (Peru), pabellón creolo (Venezuela) etc.
De câte ori are ocazia, autoarea nu ezită să ne ofere fapte insolite, cum ar fi informaţia că, din cele 220 specii de porumb existente în America Latină, 64 sunt mexicane (porumbul este considerat un aliment sfânt, din care s-a născut şi omul – a se vedea titul cărţii lui Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb). În Peru ar exista „zeci de mii” de sortimente de cartofi, două mii de specii de peşte de apă dulce şi sărată etc.
Eu credeam că doar Pablo Neruda a asimilat ţara sa natală, Chile, cu o formulă poetică: „petala lungă de mare, vin şi zăpadă”. Dar iată că autorul columbian, German Alciniégas, în lucrarea Biografia Caraibilor (1963), spunea că America Latină nu mai e geografie, ci e… un poem. Iar această trăsătură poetică se reflectă şi în numele care se dau uneori localităţilor sau anumitor mâncăruri (un desert venezuelean se numeşte Suspin de femeie!).
Pentru a sublinia explicit vectorul poetic din domeniul culinar, sunt reproduse numeroase poezii, semnate de Jorge Luis Borges, Ruben Dario, Nicolás Guillén, Cezar Vallejo, Pablo Neruda, Lucian Blaga sau Delmita Agustini.
Trebuie amintite şi unele performanţe stilistice ale autoarei, care îi pun în valoare fibra sensibilă: epitetul caracterizator, detaliul insolit, comparaţia sugestivă, armonia frazei etc.
Sunt acestea suficiente motive, pentru a încheia folosind un cunoscut vers arghezian: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Ilie Rad
De unde se poate achiziționa?