1. Profil de autor. Oana Boc, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii clujene, este autoarea unor savante studii de lingvistică, poetică şi stilistică, publicate în reviste şi volume de prestigiu, din ţară şi străinătate (Franţa, Spania, Italia, Germania, Republica Moldova etc.), şi a unei teze de doctorat, transformată în carte (Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare functional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, 2007). A coordonat (în colab.) mai multe volume de specialitate, participând la numeroase congrese ştiinţifice, naţionale şi internaţionale. Este membru fondator al Ascociaţiei Cultural-Ştiinţifice “Eugeniu Coşeriu”. În paralel cu activitatea ştiinţifică, s-a afirmat şi ca poetă, cu o voce proprie în peisajul liric contemporan (amintesc aici volumele sale de versuri, care l-au captivat pe marele actor Florin Piersic, care a şi participat la fiecare lansare a lor: Scara, 2013; Scrisoarea Evei, 2017; O sută şi una de poezii, 2021; Şeherezada, 2022). A colaborat cu versuri la România literară, Steaua, Tribuna, Poesis, Luceafărul de dimineaţă, Neuma etc. Premiul pentru poezie al Filialei Cluj a USR (2014). Din 2022, este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.
2. O carte aşteptată. Recent (în 2022), Oana Boc şi-a uimit cititorii cu un volum surprinzător: Scrierea academică în domeniul ştiinţelor umaniste. Tehnici şi norme1, care este rodul predării, de mulţi ani (din 2010), la Facultatea de Litere, a unui curs privind iniţierea în metodologia de cercetare ştiinţifică. Era necesar acest volum, în spaţiul academic românesc, unde au fost publicate peste 20 de cărţi cu un profil asemănător, începând cu clasica lucrare semnată de Elena Barborică, Liviu Onu, Mirela Teodorescu, Introducere în filologia română. Orientări în tehnica cercetării ştiinţifice a limbii române (1978), continuând cu volumele semnate de Magdalena Vulpe, Septimiu Chelcea, I. Funeriu, Ilie Rad, şi terminând cu manualele avându-i ca autori pe Bujorel Florea (Reflecţii despre plagiat, 2018) sau Elena Emilia Ştefan (Etică şi integritate academică, 2018). La acestea trebuie adăugate neapărat numeroase traduceri, cum ar fi excelenta lucrare a lui Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă (1977, 2006), plus zecile de lucrări cu acelaşi profil, apărute în limbi străine, multe dintre acestea fiind citate de cercetătorii români.
Aşadar, mai era necesară încă o lucrare în acest domeniu? Răspunsul este afirmativ, din cel puţin două motive.
Mai întâi, în spaţiul ştiinţific românesc se simte încă nevoia unui manual unic, care să reglementeze normele de redactare a unui text ştiinţific, aşa cum există, de pildă, în Franţa (Le tapuscrit. Recommandations pour la présentation de travaux de recherché en science humaine, 1999, girată de l’École des Hautes Études en Sciences Sociales (Editions de l’EHESS), sau, în spaţiul anglo-saxon, The Chicago Manual of Style (2020) ori MLA Handbook, apărut sub egida prestigioasei Asociaţii de Limbi Moderne (Modern Language Asociationa, MLA) din Statele Unite. Chiar dacă nu au girul Academiilor de Ştiinţe din cele două ţări, manualele amintite au oarecum un caracter oficial, în sensul că toată lumea respectă regulile stabilite de redactare ştiinţifică, stabilite în aceste lucrări. Românii sunt “originali” şi aici. Mai întâi, că nu există un manual unic, care să aibă egida Academiei Române, a Ministerului Educaţiei ori a altei instituţii abilitate (ARACIS, CNADTCU etc.), aşa cum este, de pildă, DOOM-ul, tipărit de Academia Română, prin Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, ale cărui norme şi reguli sunt obligatorii pentru toată lumea. Am făcut eu însumi o propunere, pentru redactarea unui asemenea manual, regretatului acad. Eugen Simion, iar profesorul I. Funeriu s-a adresat, în acelaşi scop, actualului Preşedinte al Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, dar demersurile noastre au rămas fără rezultat. Chiar dacă ar fi tipărită o lucrare cu un asemenea profil, la cea mai puternică editură din România, nimeni nu i-ar aplica regulile, pentru că, repet, nu are girul unui înalt for ştiinţific sau educaţional. Ca urmare, universităţile, facultăţile sau şcolile doctorale îşi stabilesc propriile reguli, care consună, desigur, în punctele esenţiale, dar diferă în privinţa multor detalii.
Al doilea motiv pentru care o asemenea lucrare era necesară îl precizează chiar autoarea cărţii despre care scriem, în Introducere: “Explozia de plagiate demascate – plagiate comise mai ales în perioada postdecembristă, aşa cum constată autorii Ghidului pentru identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice (2017: 5-6) – a evidenţiat urgenţa de a se insista în mediul universitar românesc asupra problemelor de etică şi de deontologie în scrierea academică, dar şi asupra normelor specifice acestui tip textual şi în special asupra modalităţilor de raportare la sursele bibliografice.” (p. 13)
Chiar dacă asemenea lucrări nu cunosc la noi tirajele din alte ţări (The Chicago Manual of Style, de pildă, a cunoscut zeci de ediţii, vânzându-se în 1,5 milioane de exemplare, iar despre lucrarea lui W. Zinser, On writing well: classic guide to writing nonfiction, Oana Boc scrie că “a devenit un adevărat bestseller, ediţia din 1976 fiind reeditată, până în prezent, în cel puţin 30 de ediţii” (p. 78, nota de subsol nr. 44), aceste cărţi sunt importante, fiindcă suplinesc manualele oficiale, de care vorbeam.
3. Conţinutul cărţii. Lucrarea de faţă este structurată în 6 capitole, fiecare capitol fiind divizat în subcapitole şi paragrafe cu titluri proprii, ceea ce îl ajută pe cititor să găsească uşor problema care îl interesează.
Aşa cum este şi normal, autoarea începe cu stabiliea locului pe care îl ocupă stilul ştiinţific, alături de celelalte stiluri funcţionale ale limbii române (beletristic, publicistic şi juridico-administrativ). Mai întâi, caracteristicile stilului ştiinţific sunt stabilite din perspectiva nivelurilor de limbă (morf
ologic, sintactic şi lexical), insistându-se apoi pe trăsăturile generale şi particulare ale stilului ştiinţific (claritate, concizie, proprietatea termenilor, corectitudinea documentării, între calităţile particulare fiind amintite naturaleţea şi eleganţa exprimării), la care se vor adăuga originalitatea (noutatea), utilitatea ştiinţifică şi obiectivitatea.
Trebuie precziat că Oana Boc face o distincţie între textul ştiinţific în general (unde intră textul didactic şi cel de vulgarizare) şi textul ştiinţific de tip academic. (Probabil la textele de vulgarizare se încadrează şi aşa-zisele lucrări “ştiinţifice” ale deţinuţilor, scrise pentru a li se reduce pedeapsa, despre care vorbeşte Radu Paraschivescu, în capitolul Chipul românesc al imposturii, din volumul său, Cartea râsului şi a cercetării. Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 26-38.)
Textul ştiinţific de tip academic s-a cristalizat în următoarele specii textuale: articolul ştiinţific, studiul ştiinţific, comunicarea ştiinţifică, teza de licenţă/ disertaţie, teza de doctorat şi lucrarea de grad (aceasta folosită în învăţământul preuniversitar), fiecare specie fiind definită clar, în funcţie de întindere, destinatar etc. Desigur, la aceste specii s-ar mai putea adăuga nota, recenzia, referatul, articolul, studiul, prolegomena, tratatul, compendiul, manualul etc.
Pentru că principalii beneficiari ai lucrării de faţă sunt studenţii, Oana Boc oferă, în capitolul 3, toate informaţiile necesare pentru redactarea unei teze de licenţă, considerată un “text etalon al scrierii academice”. Sunt discutate aici principiile generale de redactare a tezei de licenţă, analizând mai multe metode de scriere academică: descriptivă, analitică, sintetică, persuasivă şi critică, insistându-se apoi pe organizarea muncii de cercetare, începând cu alegerea subiectului şi formularea provizorie a titlului şi terminând cu selectarea bibliografiei şi organizarea redactării finale a textului.
Un întreg capitol (4) este dedicat aparatului critic al unei lucrări ştiinţifice. Este vorba, în principal, de sistemul trimiterilor bibliografice (referinţele), care pot fi trimiteri bibliografice în cadrul notelor de subsol (un sistem tradiţional), respectiv sistemul autor-dată (mai modern, numit şi sistemul Harvard, care este, de fapt, un sistem intratextual), stabilidu-se avantajele şi dezavantajele fiecărui sistem. Se tratează apoi importanţa şi conţinutul bibliografiei, ca parte componentă a aparatului critic, precizându-se normele de redactare a acesteia, capcanele în care pot cădea studenţii.
O problemă controversată se referă aici la posibilitatea ca autorul lucrării ştiinţifice să indice în bibliografie doar lucrările consultate şi citate efectiv sau, după unii, toate titlurile consacrate temei respective. Iată ce spune Oana Boc: “Este necesar ca bibliografia textului academic să cuprindă doar lucrările la care se face referire în lucrare (strict sursele citate sau menţionate). Normele academice actuale precizează faptul că la bibliografie nu se trec lucrările «consultate» (printre care se mai strecoară uneori şi lucrări neconsultate), mai exact, nu se trec lucrările la care nu se face deloc referire în text. (subl. I.R.)/ Altfel spus, bibliografia trebuie să cuprindă doar acele lucrări, care se regăsesc în text, pentru a oferi o imagine onestă şi reală a documentării bibliografice. De altfel, atât publicaţiile ştiinţifice, cât şi regulamentele universităţilor, în majoritatea lor, acceptă ca la bibliografie să se regăsească doar lucrările la care se face trimitere în text. Acest aspect reprezintă, de fapt, o normă a scrierii academice./ Cu toate acestea, trebuie să amintim faptul că unii autori afirmă şi posibilitatea de a oferi, pe lângă bibliografia utilizată în mod efectiv, şi bibliografia consultată (la care nu se face referire în lucrare, dar care este în conexiune cu tema tratată), dar aceasta trebuie să fie în mod obligatoriu diferenţiată net de bibliografia care cuprinde sursele citate şi menţionate în lucrare. În acest sens, S. Chelcea afirmă: «Corect este să se facă distincţie între lucrările citite, din care s-au extras anumite citate, şi lucrările consultate, ce alcătuiesc bibliografia generală sau selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.»” (p. 153-154)
Chiar dacă nu-i susţine punctul de vedere, Oana Boc citează, în virtutea obiectivităţii, faptul că distincţia respectivă se regăseşte în practica textuală în limba franceză: “Références bibliographiques (unde se trec doar publicaţiile citate şi menţionate) şi Bibliographie sélective (cuprinde anumite lucrări de specialitate, referitoare la subiect; sau în limba engleză References şi Bibliography. Considerăm că această metodă ar putea fi adecvată în cazul textelor ştiinţifice, care vizează o abordare exhaustivă a unor probleme (tratate, istorii ale unor domenii, lucrări care vizează sinteze, lucrări cu scop didactic etc.), şi care funcţionează ca instrumente utile în munca de documentare ştiinţifică. Însă, în cazul lucrărilor universitare (teze de licenţă, disertaţii, teze de doctorat, articole şi studii ştiinţifice etc.), această metodă trebuie evitată.” (p. 154)
Cred că soluţia ideală ar fi aceea a unui compromis. Am spus de multe ori că textul ştiinţific nu îl scriem pentru noi (ca poezia, romanul, povestirea etc.), ci pentru alţii. Dând la Bibliografie şi titlurile pe care nu le-am consultat, din diverse motive (carte inexistentă în bibliotecile din oraşul în care locuiesc sau din România, lipsa de timp etc.), ofer altui cercetător posibilitatea de a consulta el acele lucrări, pentru a duce mai departe cercetarea mea sau pentru a o orienta în altă direcţie.
Am să dau un exemplu edificator în acest sens. În anul 2020, când m-am ocupat (împreună cu Doina Rad) de monografia satului meu natal, Nandra, am vrut să ştiu dacă năndrenii au contribuit cu ceva la ajutoarele pentru ostaşii români răniţi în luptele Războiului de Independenţă, din 1877-1878, pentru văduvele şi orfanii războiului. Normal că am recurs la o bibliografie consacrată războiului de Independenţă, unde am găsit amintită şi lucrarea lui Valeriu Bologa, Ajutorul românilor ardeleni pentru răniţii războiului de Independenţă, Institutul de Arte Grafice “Dacia Traiană” SA, Sibiu, 1941, lucrare puţin citată în bibliografia de specialitate, aferentă războiului din 1877. Din păcate, nu am găsit nicio mărturie care mă interesa. În schimb, am aflat din acea broşură că anumitor asociaţii de femei sau altor entităţi, autorităţile maghiare le-au interzis dreptul de a colecta ajutoare pentru soldaţii care luptau pe câmpiile Bulgariei, cu justificarea că Imperiul Austro-Ungar era în relaţii diplomatice foarte bune cu Turcia şi nu se cădea ca românii transilvăneni, prin acţiunile lor de într-ajutorare a fraţilor de peste munţi, să afecteze aceste relaţii. În schimb – culmea cinismului! –, autorităţile maghiare colectau ajutoare pentru… turci!
Aflând de această atitudine a autorităţilor din Transilvania, Eminescu a publicat un articol sau mai multe în ziarul Timpul, în care polemiza cu ziarul clujean Erdélyi Hirlap. Aştept să am răgazul necesar, pentru a mă ocupa de această polemică (ştiind cât de greu este să mai găseşti un subiect încă necercetat în eminescologie), de care am aflat, iată, în urma unui detaliu bibliografic!
Aşadar, eu recomand ca la Bibliografie să fie trecute şi lucrările necitate în note, dar într-o secţiune specială, cu precizarea că aceasta ar putea deveni o sursă de impostură intelectuală, dacă profesorul care coordonează lucrarea nu este suficient de vigilent faţă de lucrarea studentului.
Cel mai complex şi probabil şi cel mai consultat capitol al cărţii va fi cel dedicat documentelor normative ale deontologiei şi eticii cercetării ştiinţifice, respectiv plagiatului, care este considerat “cea mai gravă abatere de la normele scrierii academice”.
Alegând o ordine “piramidală”, autoarea prezintă “diferite documente şi acte normative, care prevăd nu doar definirea şi conţinutul acestor norme, ci şi formele de abatere de la acestea, funcţionând, astfel, şi ca un ghid în formarea unei conduite adecvate în scrierea academică” (p. 169). Se face trimitere la Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale, la Legea nr. 206 din 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, la Ghidul pentrtu identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice, elaborat în 2017, de către Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, din cadrul Ministerului Cercetării şi Inovării, la care se adaugă Codul de etică şi deontologie profesională al Universităţii “Babeş-Bolyai” (2019), respectiv Etică şi onestitate academică – un ghid pentru studenţii Universităţii “Babeş-Bolyai”. În toate aceste documente invocate, plagiatul este definit, în termeni oarecum asemănători, ca un “furt intelectual”. În Legea nr. 206 din 2004, de pildă, despre plagiat se spune că este “expunerea într-o opera scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale unor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.” (p. 178)
Pe baza atâtor documente şi cărţi de specialitate consultate, Oana Boc stabileşte şi o tipologie a plagiatului: plagiatul de tip “copy-paste”, plagiatul “de tip mozaic”, plagiatul de tip traducere, plagiatul disimulat, plagiatul de idei, plagiatul mixt.
În faţa acestei avalanşe de modalităţi de plagiere, dezvoltate parcă de la an la an, pe măsura progresului tehnologic, autoarea propune şi câteva modalităţi de evitare a plagiatului, prin raportarea onestă şi corectă la sursele bibliografice: raportarea la sursele bibliografice prin citarea textului original; raportarea la sursele bibliografice prin parafrază, rezumat sau sinteză; raportarea la sursele bibliografice prin îmbinarea dintre citat şi parafrază/ rezumat,/ sinteză, un subcapitol referindus-se la regulile pentru evitarea falsificării în scrierea academică.
Tot aici se discută şi delicata problemă a autoplagiatului, care constituie “o raportare defectuoasă la propriile lucrări, fără a preciza faptul că sunt reluate idei sau formulări deja prezentate într-o lucrare anterioară. Aşa cum precizează Ghidul pentru identificarea plagiatului în lucrările ştiinţifice (2017: 4): «Autoplagiatul nu este plagiat, în sensul strict, adoptat prin definiţia dată. Preluarea în acest caz se face nu după opera unui alt autor, ci din lucrări proprii autorului în discuţie, dar fără specificarea faptului că opera actuală reproduce total sau parţial o operă mai veche a aceluiaşi autor. Autoplagiatul este inclus mai mult în seria practicilor de conduită ştiinţifică inadecvată. Trebuie descurajat, însă, pentru că poate duce la recunoaşteri profesionale nefundamentate, prin multiplicarea aceleiaşi lucrări ca fiind probă de nouă producţie intelectuală.»” (p. 221)
În ce mă priveşte, condider că nu există în realitate autoplagiat, pentru că bunul pe care l-a produs la un moment dat un creator (în plan ştiinţific, literar, muzical, pictural etc.) îi aparţine acestuia pentru totdeauna. Conotaţia negativă a plagiatorului se răsfrânge, prin contaminare semantică, şi asupra autoplagiatorului. Dacă am accepta autoplagiatul, ar însemna că toţi scriitorii români – ca să dau acest exemplu – sunt nişte autoplagiatori, fiindcă au “topit” în cărţile lor sau le-au preluat aidoma schiţe, povestiri, nuvele, textele publicate anterior în reviste, fără a face precizările necesare! Ideal ar fi, de pildă, ca la un volum de schiţe, povestiri sau nuvele, să se facă, după fiecare text, precizarea privind locul primei apariţii. Aşa ar trebui să se întâmple şi în cazul culegerilor de eseuri, interviuri, cronici literare etc. Eu aplic acest procedeu la cărţile mele, dar majoritatea autorilor nu o fac, pe motivul că vor să ofere publicului… creaţii noi! În realitate, sunt noi doar pentru necunoscători!
Discutând despre raportarea la sursele bibliografice, autoarea ne oferă mai multe modele de raportare defectuoasă, respectiv corectă la sursele bibliografice, ceea ce este extraordinar pentru studenţi, care pot vedea cât de uşor se poate ajunge la plagiat, dacă nu se respectă normele stabilite în cercetare.
Ultimul capitol al lucrării este dedicat criteriilor de evaluare a lucrărilor ştiinţifice de finalizare a studiilor universitare (teză de licenţă, disertaţie), oferind criterii generale de evaluare, criterii specific, elemente de autoevaluare, terminând cu susţinerea propriu-zisă a lucrării, în faţa unei comisii, totul făcut cu grijă, pentru ca, în final, lucrarea să îi ofere absolventului “bucuria împlinirii, la capătul unui efort imens”.
4. Propuneri şi sugestii. Fiindcă prevăd acestei cărţi o frumoasă carieră, constând din numeroase ediţii succesive, aş vrea să pun în discuţie câteva probleme de principiu.
a. La p. 24, se reproduce un fragment dintr-o lucrare a lui Dumitru Irimia, datând din 1986, în care apărea şi forma sînt, pe care autoarea o transcrie sunt. În conformitate cu prevederile din DOOM, această formă trebuia transcrisă sânt (nu doar în cazul versurilor, pe considerente de rimă: sânt, pământ, vânt etc.). La p. XCVII a ediţiei a II-a din DOOM (Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010), se scrie, negru pe alb: “… continuat în formele moştenite scrise anterior sînt etc. Redarea acestora din urmǎ trebuie fǎcutǎ acum cu â: sânt”.
b. Prezentând sistemul de note (note de subsol şi sistemul autor-dată), autoarea le admite pe amândouă, sfatul fiind doar acela de a nu combina cele două modalităţi de redactare a notelor, în aceeaşi lucrare. Eu, de pildă, prefer notele de subsol, care îmi arată pe loc titlul cărţii, editura, localitatea, prefaţatorul, traducătorul etc. Oana Boc preferă sistemul autor-dată, pe care îl foloseşte astfel: (Irimia 1986: 103). Este un fel de mixtum compositum, pentru că se combină reguli de punctuaţie din română şi engleză. Eu utilizez şi recomand forma (Irimia, 1986, p. 103), întrucât virgula este semnul de punctuaţie care separă două entităţi diferite (aici: numele autorului şi anul apariţiei lucrării, respectiv anul şi numărul paginii). Varianta autoarei este una foarte răspândită şi probabil că se va generaliza. Dar eu procedez, vorba lui Caragiale, cum am învăţatără.
c. La p. 156, vorbind de prescurtarea cuvântului pagină/pagini, se spune: “prescurtările (de exemplu, în cazul paginilor: p. sau pp.)”. În prima ediţie a cărţii mele, Cum se scrie un text ştiinţificîn domeniul disciplinelor umaniste. Principii şi norme pentru redactarea unor lucrări ştiinţifice: de licenţă, de masterat, de doctorat, pentru gradul didactic I etc. (Editura Accent, Cluj-Napoca, 2008, p. 88), am scris: ”p. este abrevierea cerută pentru pagina (paginile). În multe lucrări se întâlneşte abrevierea pp., care poate părea pretenţioasă şi nu se recomadă.” În varianta de la Polirom a lucrării (Ilie Rad, Cum se scrie un text ştiinţific. Disciplinele umaniste, Polirom, Iaşi, 2017, p. 105), am fost rugat să fac o concesie, încât pasajul respectiv a apărut astfel: “p. este abrevierea curentă pentru «pagina». Abrevierea pp. («paginile») este folosită atunci când se face referire la două sau mai multe pagini dintr-un anumit volum.” Dar eu am continuat să folosesc şi să recomand prescurtarea p. şi pentru pagini, conform normelor ortografice ale limbii române.
Iată că unul dintre cei mai mari specialişti în domeniul nostru, profesorul timişorean I. Funeriu, în recenta lui carte, Introducere în ortotipografie. Abrevieri, Indice de autori, Lista surselor citate, revizia finală: Delia Badea, Florina Diana Cordoş, Brumar, 2021, p. 238, scrie: “pp. – această abreviere se foloseşte, uneori, când se face trimitere la o suită de pagini, d.e.: pp. 123-142. Prescurtarea nu are nicio noimă în plan logic, întrucât liniuţa de unire dintre cele două cifre semnifică tocmai realitatea că pasajul avut în vedere de autor se află în intervalul dintre acele pagini. Nici în plan ortografic prescurtarea nu are vreo justificare, câtă vreme în ortografia românească dublarea consoanei nu marchează niciodată categoria gramaticală a pluralului. «Regula» aceasta este însă specifică codului tipografic american şi tinde să se răspândească şi la noi.” Quod erat demonstrandum!
d. O altă problemă se referă la semnificaţia parantezelor rotunde (…) şi drepte […], acestea din urmă numite şi croşete (din fr. crochet).
La p. 140, Oana Boc scrie că “pasajele eliminate dintr-un citat trebuie să fie semnalate prin: (…) sau […].” Tradiţia culturii române este ca parantezele rotunde să semnifice o completare făcută de autor, să marcheze, în piesele de teatru, indicaţiile de regie etc., în timp ce croşetele sunt folosite pentru a marca lipsa unui fragment sau a unui cuvânt dintr-un text. De aceeaşi părere este şi I. Funeriu, în cartea citată: “În timp ce parantezele rotunde precizează că insertul este al autorului, croşetele indică o intervenţie exterioară textului. Cititorul are acum posibilitatea să înţeleagă imediat ce anume aparţine autorului şi ce nu. Parantezele drepte mai indică faptul că un cuvânt este înlocuit sau adăugat într-un citat.” (Ibidem, p. 180).
e. În fine, mai atrag atenţia asupra unei probleme în care soluţia dată de DOOM nu este respectată. Este vorba despre folosirera unui spaţiu (blanc) înaintea şi după bara oblică. În ediţia din 2010, în DOOM se spune, la p. XXXIX: “Nu este precedată, nici urmată de blanc.” De-a lungul întregii cărţi, Oana Boc pune un blanc atât înainte, cât şi după bara oblică: frază / enunţ, anterior / anterioare, Insert / Symbol etc., dar am găsit şi cazuri de folosire a blancului doar după bara oblică (prezentarea/ interpretarea, p. 96), înainte de bara oblică (birou şi /sau o cercetare, p. 235), fără blancuri înainte şi după bara oblică (domeniul/specializarea, p. 227). Aici este şi o chestiune de estetică, încât fiecare autor poate proceda cum doreşte. În cartea lui I. Funeriu, din care am mai citat, acesta spune: “Din punctul de vedere al reprezentării grafice a semnului, tradiţia nu a impus un sistem unitar. Până şi în lucrări de excelentă ţinută filologică, pot fi înregistrate incertitudini şi ezitări în privinţa transcrierii lui. Este cazul fluctuaţiilor tipografice din studiul Mioarei Avram, unde găsim: “eul poetic / eul empiric, dar şi: literar/neliterar” (Ibidem, p. 160-161).
5. Concluzii. În ciuda faptului că se circumscribe unui domeniu tehnic, arid prin definiţie, lucrarea Oanei Boc se citeşte cu multă plăcere şi cu mare profit intelectual. Găsim în carte doar informaţia necesară, importantă şi clară, nu probleme de detaliu, controversate, discutabile. Limba este simplă şi clară, chiar dacă întâlnim pe alocuri şi neologismul savant (apofantic, concatenare, (a) decortica, indicial, (a) instanţia, listare (cu sensul de includere), omisiv, referenţiere, ştiinţificitate etc.). Pe lângă aspectele teoretice, se oferă exemple concrete, care sunt comentate şi discutate. Adăugăm apoi numeroasele tabele sintetizatoare, care constituie, cum spune şi autoarea, “un instrument util în formarea şi dezvoltarea abilităţilor de scriere academică” (p. 249). Este prima carte cu acest profil, în care am întâlnit zeci de trimiteri interne (pe care le recomanda Umberto Eco), la capitole sau subcapitole anterioare sau posterioare ale unei anumite idei, ceea ce a constituit un efort în plus, dar atât de binevenit. De asemenea, am remarcat o uzanţă ortografică, pe care 99% dintre autori o eludează: când avem un citat de sine stătător, între ghilimele sau între paranteze, punctul final se pune înainte de inchiderea ghilimelolor, respectiv a parantezei.
Strucutura catedratică a lucrării, care lasă loc şi pentru sensibilitatea şi generozitatea Oanei Boc, concură la oferta făcută în primul rând studentului, căruia autoarea vrea să îi ofere “bucuria împlinirii, la capătul unui efort imens” (p. 248).
Iată de ce consider că acestei cărţii, semnate de Doamna Oana Boc, i se potriveşte foarte bine cunoscutul vers arghezian: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Ilie Rad
[1] Oana Boc, Scrierea academică în domeniul ştiinţelor umaniste. Tehnici şi norme, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2022.