
În anii 1977-1979, când am iniţiat şi organizat, la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, ciclul de conferinţe “Mărturia unei generaţii”, l-am invitat şi pe Ion Jalea la o conferinţă sau la o întânire cu studenţii clujeni.
Sculptorul Ion Jalea avea, în vremea aceea, 90 de ani şi bănuiam că o deplasare a sa la Cluj era greu de realizat. I-am adresat atunci rugămintea de a accepta un interviu pentru revista Echinox, din care i-am şi expediat, de altfel, un exemplar, despre care va avea cuvinte de apreciere, în prima scrisoare pe care mi-a trimis-o.
Am formulat zece întrebări, pe care i le-am adresat maestrului. Unele nu i-au plăcut, datorită “conţinutului lor oarecum concentrat şi adesea ambarasant”, după cum se exprimă într-o scrisoare. Întrebarea care, spre regretul meu, l-a mâhnit cel mai mult, a fost aceea dacă suferinţa fizică (Ion Jalea îşi pierduse braţul drept în luptele de la Mărăşeşti, din 1917) poate fi generatoare de artă, la care artistul îmi răspunde pe larg, într-o altă scrisoare.
În luna octombrie a anului 1980, conform unei înţelegeri telefonice prealabile (din 23 octombrie), “înarmat” cu un magnetofon Grunding, m-am prezentat, în ziua de sâmbătă, 25 octombrie, în atelierul sculptorului din str. Ermil Pangratti, nr. 27, din Bucureşti.
Invitaţia de a-l vizita la Bucureşti mi-o făcuse cu un an şi jumătate în urmă, după cum rezultă din scrisoarea de mai jos:
25 aprilie 1979
Str. Paul Greceanu 39
72119 Bucureşti
Stimate Domnule profesor Nandra,
Mă aflu în fiecare dimineaţă în atelierul meu din strada Ermil Pangratti (în dosul turnului Televiziunei), la No. 27 (intrarea prin curte), unde vă aştept cu multă plăcere şi cu dorinţa de a vă cunoaşte personal.
La atelier sunt între orele 9-13 şi aici putem vorbi în linişte.
După masă sunt acasă, dar prefer să vă primesc la atelier.
Dacă veniţi la Bucureşti, daţi un telefon la 336234 atelier, iară acasă 128435, pentru a-mi semnala prezenţa D-voastră în Capitală. Din atelier lipsesc rar şi numai când nu pot altfel, fiindcă sunt într-o lungă convalescenţă, din cauza unui accident stupid, în care mi-am rupt piciorul stâng. Dar acesta este acum pe cale de vindecare.
Al D-voastră,
Ion Jalea
[P.S.] Iertaţi-mi scrisul mizerabil. Nu mai pot scrie bine.
I.J.

Artistul, care lucra la o statuie monumentală, ecvestră, m-a primit cu foarte multă bunăvoinţă, împreună cu o doamnă, care nu ştiu cine era. S-a bucurat foarte mult de albumul Toulouse-Lautrec, pe care i l-am dus. Zicea că îl va răsfoi cu multă plăcere, fiindcă îi place pictura acestuia.
A venit apoi vorba despre scopul vizitei mele. Maestrul scrisese deja şase pagini, tratând multe probleme, despre care credea că m-ar putea interesa. M-am gândit ce bine ar fi fost dacă i-aş fi trimit o parte din întrebări (stabilisem un număr de… 72 de întrebări, grupate în patru domenii mari: biografia spirituală, întrebări despre propria artă, concepţia despre artă în general şi, în fine, răspunsuri despre unele aspecte ale lumii de azi).
M-a rugat să citesc pe loc cele şase pagini, ca să-i spun părerea. Desigur, era interesant tot ce scrisese – un fel de profesiune de credinţă.
Văzând că nu am nicio şansă de a înregistra o discuţie pe bandă, am încercat să îi pun unele întrebări, chiar dacă nu le puteam înregistra. Despre Brâncuşi, zicea că, la Paris, a cumpărat grinzile unei case, care se demola, pe care voia să le folosească în sculptură. Am înţeles că nu-i prea plăcea arta confratelui şi conaţionalului său. “Aţi putea vorbi despre propriile Dvs. sculpturi?” “Da, dar probabil că ceea ce aş spune ar mulţumi publicul, dar nu m-ar mulţumi pe mine însumi.” Despre ciudatul şi nefericitul Paciurea mi-a relatat unele lucruri de importanţă secundară. La întrebarea dacă timpul cât a fost preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici nu îl consideră un timp pierdut pentru arta proprie, maestrul mi-a dat un răspuns evaziv.
Ne-am despărţit într-o atmosferă de prietenie, eu promiţându-i că îi voi trimite un număr din Echinox, în care va fi publicat materialul pregătit dinainte.
Din păcate, confesiunile respective n-au fost publicate în Echinox, în acel an, ci în revista Tribuna, şapte ani mai târziu (an XXXI, nr. 21, 21 mai 1987, p. 1; 9), cu ocazia împlinirii unui secol de la naşterea sculptorului, sub titlul: “Se poate spune despre mişcarea de artă a acestui moment că este cea mai înflăcărată din istoria ei.” Din păcate, autorul nu le-a mai putut vedea.
Alexandru Paleologu si Ilie Rad, la Cluj, inainte de conferinta „Abisalul Caragiale”
Părăsind atelierul maestrului, din strada Ermil Pangratti, cu magnetofonul greu după mine, m-am întâlnit pe stradă cu eseistul Alexandru Paleologu, care fusese invitatul meu la “Mărturia unei generaţii”, unde ţinuse o conferinţă spumoasă, Abisalul Caragiale. După două minute, apare pictorul Sorin Dumitrescu, pe care nu îl cunoşteam. După prezentările de rigoare, aflu că e supărat, fiindcă tatăl sau a fost diagnosticat cu sciatică. Dar era supărat şi indignat şi din alt motiv: se iscase un fel de război împotriva cărţii lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, apărută recent, pe care el, Sorin Dumitrescu, o aprecia foarte mult. De la el am aflat că, la Cartea Românească, în locul lui Marin Preda va fi director Ion Lăncrănjan (ceea ce nu s-a întâmplat, director fiind numit, până în 1990, prozatorul George Bălăiţă), iar la România literară, în locul lui George Ivaşcu, care se va pensiona, era propus să vină Paul Anghel (nici această veste nu s-a confirmat, Ivaşcu rămânând la conducerea revistei până în anul 1988, când i-a succedat D.R. Popescu, iar din 1990 – Nicolae Manolescu).
Evident, de aceste presupuse rocade şi Al. Paleologu se arătase indignat.
După plecarea lui Sorin Dumitrescu, Paleologu mi-a spus că, în Bucureşti, lumea nu se interesează decât de culise şi cancanuri, iar la Casa Scriitorilor, oamenii condeiului nu discută despre Dostoievski, ci despre manevrele literare.
“Nu este un fel de orientalism ceea ce se petrece în Bucureşti, domnule Paleologu?” “Nu, fiindcă orientalismul îşi are şi el meritele lui. Petre Pandrea îl numea «ilfovism». De aceea spun eu că adevărata cultură nu se face în Bucureşti, unde nu mai e loc din cauza politicii.”
I-am spus că l-am vizitat pe Noica la Păltiniş, dar că, înainte, prin scrisori, filosoful îmi refuzase invitaţia de a ţine o conferinţă la Cluj, pe considerentul că această ”cultură a conferinţelor” a făcut mult rău culturii noastre, în perioada interbelică! Ştia de acest refuz al lui Noica! Mi-a spus că o întâmplare similară a trăit şi tânărul Gabriel Liiceanu, care terminase filosofia, era în mare avânt şi l-a vizitat pe Noica. Întrebându-l ce limbi ştie, Liiceanu a tăcut. Dar s-a înscris la Facultatea de Limbi Clasise din Bucureşti, un prim pas spre culmea unde se află astăzi.
Mi-a mai spus că mă urmăreşte în Viaţa românească şi că vrea să scoată acum o carte, Ipoteze de lucru, în care îşi va strânge toate articolele şi interviurile de prin reviste.
Întâlnirea cu Al. Paleologu a fost ca o recompensă pentru eşecul de a înregistra un interviu cu Ion Jalea.
Pentru că a doua zi aveam o întâlnire cu acad. Iorgu Iordan, tot pentru un interviu, am rămas pentru o noapte în Bucureşti, am vizitat în după-masa aceea câteva galerii de artă, iar seara, la Teatrul “Nottara”, am văzut piesa Mâţa în sac, de un autor francez, Georges Feydeau, piesă care nu m-a încântat.
Un alt schimb de scrisori cu Ion Jalea a fost prilejuit de medalionul omagial pe care l-am organizat la Şcoala Nr. 17 din Cluj-Napoca, în mai 1982, când artistul a împlinit 95 de ani. Am publicat în ziarul local Făclia o ştire intitulată “Medalion omagial Ion Jalea”, care a trecut de furcile caudine ale cenzurii (în anii aceia de început ai “deceniului satanic”, cum spunea Mircea Zaciu, putea fi omagiat doar Nicolae Ceauşescu). Ştirea a “trecut”, probabil, şi pentru faptul că artistul era agreat de regim ‒ Jalea a fost, ani la rând, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S. România. Mai mult, el i-a făcut lui Nicolae Ceauşescu un foarte reuşit bust, care, culmea ironiei, nu a mai fi putut fi expus la expoziţiile omagiale, datorită semnăturii (Jalea) şi posibilelor legături pe care românii cârtitori le putea face între conducător şi destinul jalnic al României. (La fel s-a întâmplat şi cu pictorul Corneliu Baba, cuvântul “baba” putând face trimitere, în mintea aceloraşi români cârtitori, la consoarta lui Nicolae Ceauşescu!)
Cele patru scrisori primate de la Ion Jalea, împreună cu două exegeze consacrate de către prietenul nostru comun, Ştefan J. Fay, statuilor Arcaş odihnindu-se, respectiv Bivolarul, au fost publicate în numărul 1, din 1992, al revistei Excelsior, număr dedicat lui Ion Jalea. În acelaşi umăr al revistei Excelsior, eu însumi am publicat eseul Clasic şi modern în sculptura lui Ion Jalea, pentru că citisem cu mare atenţie cele două monografii dedicate sculptorului, semnate de Marin Mihalache şi Petre Comarnescu.
Mă bucur că acum îi pot actualiza viaţa şi activitatea, ca o mică recompensă postumă, pentru timpul pe care şi l-a petrecut cu mine (în timpul vizitei şi al scrierii celor şase pagini şi al celor patru epistole).