Aşa cum nu pot concepe Craciunul fǎrǎ sarmale, nu îmi pot imagina o toamnǎ fǎrǎ mâncarea mea preferatǎ.
În urmǎ cu vreo doi ani, Doamna Irina Petraş m-a invitat sǎ scriu ceva pentru volumul Varzǎ a la Cluj, care a şi apǎrut. Am scris atunci un text, din care redau aici câteva fragmente.
*
În mod normal, atunci când îmi voi scrie memoriile, Mama va ocupa în paginile acestora un rol primordial. Mă leagă enorm de multe lucruri de ea, pe multe dintre acestea descoperindu-le şi preţuindu-le abia după plecarea ei “în altă galaxie”, cum spunea Mirce Eliade.
Din primii ani ai copilăriei, două imagini îmi stăruie în minte. Prima dintre ele este imaginea Mamei framântând pâinea. Se scula dis-de-dimineaţă şi frământa aluatul pus la dospit de seara. Eu dormeam atunci într-un canapei (obiect de mobiler pe care, culmea, îl mai avem şi îl folosim şi acum, după mai bine de 60 de ani!), pe care ni-l dăduse un cumnat din Luduş De acolo vedeam, dincolo de lumina lămpii cu petrol, efortul Mamei frământând pâinea. Făcea mişcări ritmice de du-te-vino, până considera că aluatul este bine frământat, probabil cu preţul broboanelor de sudoare. Pe mine, momentul acesta ritualic mă indispunea, nu numai fiindcă mă trezea de dimineaţă, ci şi pentru că ştiam ce urmează: trebuia să curăţ trocuţa în care fusese frământată pâinea (cioplită din trunchiul unui copac), de resturile de aluat, operaţie care nu-mi plăcea.
În timp ce aluatul dospea corespunzător, Mama ardea cuptorul pentru pâine. Adesea mă chema şi pe mine, somnoros nevoie mare, să mai arunc câte un vreasc în gura cuptorului.
Mai întâi ne făcea lipii cu varză călită sau cu prune. Cu o pană de gâscă, înainte de a le pune pe vatra cuptorului, le ungea cu gălbenuş de ou, care le dădea acestora o rumeneală aparte. Când le scotea din cuptor, le învelea într-un cenuşar, iar noi nu ne puteam atinge de ele imediat, trebuia să aşteptăm puţin, “ca să meargă la Dumnezo”. Abia după aceea le mâncam, eu alegând, ca de obicei, lipia cea mai subţire şi cu varză mai multă (după ce a apărut fratele meu, Nicuşor, îi lăsam lui această favoare).
A doua secvenţă de care îmi amintesc se referă la momentul îndopării raţei. De obicei acest lucru se întâmpla toamna. Raţa era îndopată cam două-trei săptămâni, exclusiv cu porumb “de an” (deci nu din cel al anului în curs!) şi apă. Mă uitam la biata pasăre, dar şi la biata Mamă, care se aşeza în mijlocul casei, cu picioarele peste raţă, pentru a avea ambele mâini libere: cu mâna stângă îi deschidea ciocul, iar cu dreapta îi îndopa sărmanei raţe grăunţe cu de-a sila. Acest ritual se petrecea de două ori pe zi. Când raţa era “grasă”, urma momentul mult aşteptat, respectiv mâncarea mea preferată: mămăliguţă cu jumeri de raţă!
Tata era responsabil cu preparatul mămăligii. Aceasta trebuia bine amestecată, pentru a nu rămâne cocoloaşe. După ce o amesteca, o mai punea la foc câteva secunde, pentru “călit”, apoi o răsturna pe masă. Priveam cu jind aburii care se ridicau din ea. Când eram foarte mic, obişnuiam să fac un arc şi să tai mămăliga în felii, cu arcul făcut în acest scop, agăţat de un cui de lângă fereastră. Simultan, Mama ne punea în farfurii ‒ mie punându-mi porţia cea mai mare de ficat, fiindcă acesta era miza jumerilor de raţă, ficatul. (La câţiva ani după Revoluţie, poetul Ion Cristofor, proaspăt întors din Franţa, mi-a vorbit despre succesul pe care îl avea acolo ficatul de gâscă! Ce afacere profitabilă s-ar fi putut face! Numai că noi eram filologi visători, nu oameni de afaceri!). Apoi ne ridicam în picioare, pentru rugăciune. Tata spunea Tatăl nostru cu voce tare, făcându-mă să mă minunez de anumite cuvinte, al căror sens nu îl pricepeam: cataeste, provenind de la că a Ta este, după cum mă amuzau unele pronunţări pe care nu le întâlneam la şcoală: greşalele, în loc de greşelile, carele pentru care, pre pentru pe etc. (Câteodată îmi uitam basca pe cap şi Tata zicea să mi-o dau jos, să nu mănânc ca evreii, cu capul acoperit!) […] *
Ceea ce ma miră acum, când rememorez aceste secvenţe din copilăria mea, este că nu mă gândeam atunci, nicio clipă, că acele momente sunt unice şi ca va veni o vreme când nu le voi mai putea trăi. Şi uite că vremea aceea a venit!
Mama şi mâncarea mea preferată (vineri, 5 octombrie 2012)
M