Citesc, cu interes cultural şi profesional, o tezǎ de doctorat despre F. Brunea-Fox, “prinţul reportajului”, cum l-a numit Geo Bogza, marele sǎu prieten.
Cea mai recentǎ carte a mea, Un ardelean la Bucureşti (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012), are ca motto aceste cuvinte din F. Brunea-Fox: “Da’ mǎcar ai scris asta undeva, ca sǎ rǎmânǎ?”
Autorul tezei, domnul Alexandru Gruian, este un experimentat jurnalist, încadrat acum la postul local de televiziune Hunedoara TV, din Deva (i-am şi scris sǎ facǎ ceva pentru a salva ceea ce se mai poate salva din moştenirea lui Petru Groza, din Deva), dar şi colaborator la publicaţii locale (Hunedoreanul) sau centrale (Dilema veche). De asemenea, este coautor al unei lucrǎri cu caracter practic, Reporterul de televiziune, ghid practic (Editura Global Media Image, Deva, 1999). Aceastǎ experienţǎ jurnalisticǎ se vede de la primele pagini ale tezei: este bine scrisǎ, fǎrǎ oscilaţiile stilistice ale debutantului. De asemenea, remarc faptul cǎ este singuta tezǎ de doctorat cititǎ, în care nu am gǎsit aproape nicio greşealǎ de tipar, ceea ce este o raritate pentru scrisul românesc actual.
În capitolul VII, doctorandul studiazǎ un volum antum al lui Brunea-Fox, apǎrut în perioada regimului comunist. Este vorba de volumul Hârca piratului. Peisaje dunǎrene, apǎrut la Editura Tineretului din Bucureşti, în 1957, lucrare care se înscrie în gazetǎria proletcultistǎ a apocii. (Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de M. Zaciu. M. Papahagi şi A. Sasu, precum şi Dicţionarul biografic al literaturii române, coordonat de Aurel Sasu, indicǎ faptul cǎ e vorba de douǎ carţi: Porturi dunǎrene (1957) şi Hârca piratului (1965), autorul articolului dedicat lui Brunea-Fox, din ambele dicţionare, fiind exigentul Dan C. Mihǎilescu).
Lucrarea întruneşte multe calitǎţi ale unei teze de doctorat, respectiv ale unui text ştiinţific: este jalonatǎ în capitole, subcapitole şi paragrafe, are numeroase note de subsol, aparat critic, bibliografie, site-ografie etc. În general, notele de subsol sunt impecabil redactate, iar pasajele eliminate sunt marcate prin croşete, lucru rar întâlnit în tezele de doctorat.
De asemenea, constat o bunǎ familiarizare a autorului cu opera lui Brunea-Fox, cu literatura jurnalisticǎ de specialitate, cu domeniile conexe în care s-a manifestat activitatea autorului sau despre care a scris (literatura avangardei, Holocaustul, curentele extremiste ale anilor ’30), invocându-se mereu lucrǎri fundamentale în domeniu (semnate de Z. Ornea, Lucian Boia, Mihai Coman, M. Niţescu, Eugen Negrici ş.a.), precum şi numeroşi autori strǎini.
Jurnalist prin vocaţie, domnul Alexandru Gruian a luat de la autorul investigat, prin contaminare, şi ceva din ironia acestuia. De exemplu, domnia sa citeazǎ cazul cuceririi, de cǎtre legionari, a unei staţii de radio de la Bod. Deveniţi stǎpâni ai staţiei şi neavând discuri cu melodii de atmosferǎ, eventual româneşti, legionarii au folosit, fǎrǎ sǎ ştie, discuri pe care era imprimatǎ … rugǎciunea Kolnidre, o rugǎciune cântatǎ la sinagogǎ, la începutul slujbei de searǎ din Ziua Ispǎşirii, Yom Kipur. Este reprodus şi comentariul lui Brunea-Fox: “De ce nu suntem dispuşi sǎ sesizǎm ironia unei muzici, ce denunţǎ imbecilitatea revoluţionarilor analfabeţi? Pogrom cu Kolnidre!” (p. 164 din tezǎ).
Las pentru ceremonia de susţinere a tezei numeroasele observaţii, corecţii şi sugestii pe care le-am fǎcut.
P. S. Lucian Boia, unul dintre istoricii noştri „la modǎ”, azi, pentru care domnul Alexandru Gruian are un adevǎrat cult, nu trebuie absolutizat, fiindcǎ şi acesta poate greşi. De exemplu, este departe de adevǎr afirmaţia domnului Lucian Boia (preluatǎ din volumul România, ţarǎ de frontierǎ a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 191), împǎrtǎşitǎ de doctorand: „Ostilitatea aceasta a atins paroxismul în antisemitismul violent al legionarilor şi al guvernǎrii Antonescu; dupǎ Hitler, mareşalul Antonescu este cel care a dirijat cea mai înverşunatǎ campanie de exterminare a evreilor (chiar dacǎ mai ezitantǎ decât <<soluţia finalǎ>> nazistǎ şi rǎmasǎ incompletǎ” (p. 160, din tezǎ). Afirmaţia lui Boia este total greşitǎ. Cel mai zelos executant al „soluţiei finale”, dupǎ Hitler, a fost amiralul Miklos Horthy, care i-a deportat pe toţi evreii din Ungaria şi din nord-vestul Transilvaniei cu atâta grabǎ, încât însuşi Hitler a intervenit sǎ „o lase mai moale”, deoarece cuptoarele sale nu fǎceau faţǎ la ritmul impus de Conducǎtorul maghiar! Cǎile Ferate Maghiare, bine puse la punct, au executat impecabil misiunea de deportare a evreilor (am citit undeva cǎ, nu de mult, acestea au fost date în judecatǎ de evreii supravieţuitori. De asemenea, se cunoaşte povestea tragicǎ a trenului Kasztner (Anna Porter, Kasztner’s train. The true story of Rezsö Kasztner, lucrare apǎrutǎ în mai multe ediţii), care nu a mers spre Auschwitz, fiind directionat spre Elveţia, naziştii din Budapesta fiind cumpǎraţi de evreii care s-au salvat în acest mod).
Cum era de aşteptat, românii nu au dovedit acelaşi exces de zel, rezistând presiunii germane. Lâncezeala deportǎrii evreilor în timpul guvernǎrii lui Antonescu a avut nu numai o motivaţie politicǎ (mareşalul îşi dǎdea seama cǎ Germania va pierde rǎzboiul şi cǎ cei vinovaţi vor fi traşi la rǎspundere), ci şi o explicaţie care viza mentalitatea româneascǎ, respectiv filosofia lucrului fǎcut de mântuialǎ, atât de specific românilor, care a vut, de data aceasta, iatǎ, şi o parte bunǎ!