În România literară (anul LII, nr. 25, 19 iunie 2020, p. 10), în comentariul care se face cărţii domnului Ion Papuc, Eseuri alese, se spune, între altele: “Filosoful (Ion Papuc, n. I.R.) s-a pus rău cu mai toţi. Cu ardelenii, deoarece critică obtuzitatea cu care Iuliu Maniu, vrând o Transilvanie ruptă de regat, a acceptat anevoie Unirea din 1918 (subl. I.R.).”
Deoarece această afirmaţie, necontextualizată şi nenuanţată, constituie un neadevăr istoric, care îl acuză pe Iuliu Maniu de o trăsătură politică (obtuzitate), care nu l-a caracterizat, am consultat mai multe lucrări de specialitate (care contrazic afirmaţia de mai sus) şi am cerut părerea, în chestiunea respectivă, a domnului acad. Ioan-Aurel Pop, istoric, Preşedintele Academiei Române, care mi-a spus: “Ideile legate de soarta Transilvaniei, în cazul unora dintre liderii români, s-au radicalizat, în sensul unirii cu România, abia în anii 1916-1918. Iuliu Maniu a dorit mai întâi, ca şi Alexandru Vaida-Voevod, un regim de autonomie a Transilvaniei şi apoi unirea. Era o viziune în trepte, pentru că nu-şi imaginau că totul se va putea face brusc sau pieptiş. Înainte de Rezoluția de Unire însă, în ajunul lui 1 Decembrie, Maniu era un fervent susţinător al unirii şi le-a spus tuturor liderilor români să lase la o parte toate certurile, ca să înfăptuiască un ideal. După unire, însă, a rămas dezamăgit de foarte multe năravuri bucureştene …”.
De altfel, această idee a atitudinii lui Iuliu Maniu faţă de Unire am regăsit-o confirmată chiar în România literară, în articolul domnului profesor Alexandru Ruja, Victor Iancu şi cercul de la Sibiu (anul LII, nr. 27, 3 iulie 2020, p. 18), în care citim că profesorul de estetică Victor Iancu, aflat în compania a doi asistenţi şi a unui informatory al Securităţii, readucând în discuţie problema unirii Transilvaniei cu România, “explica celor de mai sus că este greşit a i se reproşa lui IULIU MANIU că ar fi militat pentru autonomia Ardealului, ca potrivnic realizării actului Unirii, dimpotrivă, spunea V. Iancu, I. Maniu a jucat în acele condiţii o carte mare, pentru care n-am avea voie decât să-i purtăm recunoştinţă (Iuliu Maniu murise, cum se ştie, la 5 februarie 1953, în închisoarea de la Sighet, unde fusese aruncat de comunişti, n. I.R.); el a afirmat o atitudine sciziţionistă, faţă de guvernul de la Budapesta, pentru a-l face să creadă că aceasta este politica lui, dar în fond aceasta a fost o tactică. Adică, inducând în eroare guvernul de la Budapesta, Maniu l-a făcut pe acela să nu acţioneze şi a câştigat astfel timp, pentru a putea influenţa marile puteri în sprijinul intereselor româneşti” [Sursa “Săndulescu”. Data: 08.06.1967. Casa Andrei.]
Quod erat demonstradum!