O nouă direcţie de cercetare istorică: de la eveniment la individ


Dr. Marius Muresan

Dr. Marius Muresan

1. Preliminarii. Marius Mureşan aparţine celei mai tinere generaţii de istorici clujeni, din care mai fac parte Mircea-Gheorghe Abrudan, Mihaela Bedecean, Sanda Borşa, Mihai Croitor, Mihai-Octavian Groza, Iuliu-Marius Morariu, Marina Trufan  – poate mai sunt şi alţii, pe care nu îi cunosc eu. Această generaţie vine din urmă cu câteva atuuri, pe care generaţiile anterioare de istorici nu le-au avut: accesul la surse altădată interzise, cunoaşterea mai multor limbi străine (care permit accesul la bibliografiile străine), cercetarea arhivelor, fără restricţiile cenzurii, libera circulaţie a ideilor, stagii de cercetare în străinătate etc.

Tânărul istoric Marius Mureşan (n. 1991, la Gherla) este specialist în istoria contemporană a României, mai ales în alegerile prezidenţiale postdecembriste, domeniu în care a dat o cercetare de anvergură, Destinaţia Cotroceni. Alegerile prezidenţiale în România, 1990-2014, 2019, 454 pagini (teza lui de doctorat, coordonată de Doamna prof. univ. dr. Marcela Sălăgean).

2. Profil de istoric. Autorul a urmat Liceul Teoretic “petru Maior” din Gherla, apoi Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar după studii aprofundate (masterat) la aceeaşi Universitate, şi-a susţinut teza de doctorat (2018). Din 2015 este cadru didactic asociat la Universitatea absolvită şi, simultan, redactor (din 2017) la cea mai importantă editură clujeană, Casa Cărţii de Ştiinţă (editură care anivesează în acest an trei decenii de existenţă). A pus bazele revistei Philohistoriss (în anul 2015), a iniţiat şi organizat mai multe conferinţe naţionale de istorie şi a coordonat diverse proiecte editoriale, având ca parteneri Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Coordonează domeniul “Istorie” la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. A participat la peste 20 de conferinte ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi a publicat peste 20 de studii (în română şi engleză) în reviste ştiinţifice şi în volume colective. A coordonat, editat sau îngrijit următoarele volume: Transilvania şi Marea Unire. Coord. Mircea Popa. Ediţie îngrijită de Marius Mureşan, Cluj-Napoca, 2018; Victor Lazăr, Clujul şi Ardealul în epoca Marii Uniri. Editori: Alexandra Blendea şi Marius Mureşan. Cuvânt înainte de Marcela Sălăgean, Cluj-Napoca, 2018; Metamorfoze clujene după Marea Unire. Rolul Monarhiei. Ediţie şi studiu introductiv de Marius Mureşan. Cuvânt înainte de Ana-Maria Stan, Cluj-Napoca, 2018; Tradiţie, integrare, modernitate în legislaţia românească din primul deceniu interbelic. Volum îngrijit de Marcela Sălăgean, Marina Trufan, Marius Mureşan, Gheorghe Cazacu, Adrian Iuşan, cartea fiind volumul VIII al seriei de opt volume, Construind Unirea cea Mare (coord. Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Ioana-Mihaela Bonda, Ana Victoria Sima, Teodor Laurenţiu Popescu), Cluj-Napoca, 2018; Teofil Frâncu, George Candrea, Românii din Munţii Apuseni (moţii). Ediţie îngrijită şi note de Marius Mureşan. Cuvânt înainte de Mircea Popa, Cluj-Napoca, 2019; Istoria locală povestită de elevi. Coordonatori: Marina Trufan şi Marius Mureşan, Cluj-Napoca, 2019; Multiculturalism în Transilvania, după Conferinţa de Pace de la Paris. Coordonatori: Marina Trufan şi Marius Mureşan, Cluj-Napoca, 2019; Silvestru Moldovan, Aredealul. Ţinuturile de pe Olt. Ţinuturile de pe Mureş. Ediţie îngrijită de Marius Mureşan. Cuvânt înainte de Ion Taloş, Cluj-Napoca, 2020; Anul 1940 în istoria Europei. Între expansiune şi declin. Coordonatori: Marina Trufan şi Marius Mureşan,  Cluj-Napoca, 2020.

          img6303. O nouă direcţie de cercetare istorică. Recentul volum semnat de Marius Mureşan, Între rural şi urban. Fragmente din cotidianul comunist. Studiu de caz: Raionul Gherla, [cu un text-escortă semnat de prof. univ. dr. Marcela Sălăgean], Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021, abordează o temă de maximă actualitate, care se circumscrie unei tendinţe din cercetarea istorică actuală, aceea a studierii cotidianului comunist, a interferenţelor dintre sfera publică şi viaţa privată, domeniu despre care există deja numeroase cercetări, în România şi în străinătate: Viaţa cotidiană în comunism, volum coordonat de Adrian Nicolau (2004), Stat şi viaţă privată în regimurile comuniste, volum coordonat de Cosmin Budeancă (2009),  Şi eu am trait în comunism, volum coordonat de Ioana Pârvulescu (2015), din străinătate putând aminti nume precum Sheila Fitzpatrik, David Crowley, Susan E. Reid, H. Tomae, Daniel Chirot şi alţii.

          Aşa cum spune autorul în Introducere, cartea de faţă se înscrie “într-un univers istoriografic de înnoire teoretică şi metodologică, lansat în anii ’60, de istorici precum Sheila Fitzpatrick, sub impulsul curentului revizionist, care a mutat accentual de la eveniment la componenta umană, mentalitate şi viaţă privată, respingând modelul clasic de analiză al perioadei comuniste, căutând concepte sau obiecte de studiu din câmpul ştiinţelor sociale” (p. 14). (Precizez că termenul revizionism are alt sens decât acela de revizuire şi modificare a graniţelor, vizând în cazul de faţă reînnoirea metodelor de cercetare, cum spune autorul, accentul mutându-se de la eveniment la individ, lucru imposibil de acceptat în timpul regimului comunist, în care individul era neantizat, în favoarea maselor.)

După cum mai afirmă autorul în Introducere, volumul de faţă “reuneşte o serie de interese de cercetare, care s-au concretizat în lucrările de licenţă şi dizertaţie, susţinute în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie (Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca), o parte dintre ele dezvoltate şi dezbătute în cadrul unor articole ştiinţifice sau conferinţe naţionale” (p. 10). În ciuda provenienţei disparate în timp şi context ştiinţific, volumul are o evidentă unitate de stil şi conţinut, fiind străin de unele ezitări sau incongruenţe specifice lucrărilor de debut (numeroase capitole fiind tipărite înainte de deza de doctorat a autorului).

O altă idee importantă a cărţii, care îi asigură valoarea de contribuţie ştiintifică reală, este delimitarea ariei de cercetare la “efectele pe care politica de colectivizare , impusă de comunişti, odată cu anul 1949, în complementaritate cu industrializarea, le-au avut asupra dezvoltării mediului rural, respectiv a oraşelor, pornind de la aspectele privind viaţa cotidiană.”

Ca “studiu de caz” (o altă tendinţă în cercetarea actuală, istorică şi nu numai), autorul a ales zona Gherla, nu numai pentru că o cunoaşte foarte bine, fiind născut în acest oraş, ci şi fiindcă zona “întruneşte criteriile necesare abordării ipotezelor de cercetare: existenţa unui centru urban cu industrie bine dezvoltată, precum şi a unor localităţi rurale învecinate, care joacă rolul de furnizori ai forţei de muncă, dar şi de potenţială sursă pentru schimbarea structurii demografice a populaţiei oraşului.” (p. 10-11).

Dezvoltându-şi ideile şi interpretările de la general la particular, Marius Mureşan discută pe larg transformările pe care le-a avut în lumea rurală românească implementarea modelului sovietic al colectivizării, care a pus ţărănimea de la noi pe drumul “imposibilei întoarceri”, cum spunea Marin Preda, adică al renunţării la o civilizaţie ancestrală. Prezentând modelul colhozului sovietic, care a fost impus în statele-satelit ale Moscovei, autorul arată că, după Revoluţia bolşevică din 1917, prin Decretul asupra pământului, semnat de Lenin, suprafeţele agricole au trecut, din proprietatea culacilor, în cea a statului (a societătii, spune autorul), ceea ce arată diferenţa enormă dintre realităţile româneşti şi cele sovietice. Ţăranului sovietic îi era indiferent, la urma urmei, dacă pământul era al culacilor sau al statului (căci oricum nu era al lui). Care a fost situaţia din România? Secole la rând, ţăranii români au luptat pentru pământ (a se vedea poezia Noi vrem pământ!, a lui Coşbuc, sau romanul Ion, al lui Rebreanu, cu ţăranul sărutând pământul). În două războaie mondiale, ţăranii români au participat şi cu speranţa că, la întoarcere, ei sau urmaşii lor vor fi răsplătiţi cu loturi de pământ, ceea ce s-a şi întâmplat, prin reformele agrare, din 1922, respectiv 1945. Dacă cei care au primit loturi de pământ în 1922 s-au bucurat două decenii şi jumătate de avantajele acestora, împroprietăriţii din 1945 au trăit drame greu de imaginat, fiindcă, după cinci ani, aceste pământuri li se vor lua cu de-a sila, pentru a intra în întovărăşiri, iar apoi în gospodării agricole colective (GAC-uri). Romulus Rusan a demonstrat că, în perioada 1949-1962 (începutul şi sfârşitul procesului de cooperativizare forţată a agriculturii), s-au înregistrat în România peste 100 de răscoale ţărăneşti, împotriva colectivizării şi a cotelor.

Al doilea capitol al cărţii se ocupă de colectivizare şi industrializare în zona Gherla, autorul subliniind, pe bună dreptate, că “dezvoltarea centrelor urbane a reprezentat un magnet pentru populaţia rurală, dornică să îşi schimbe modul de viaţă” (p. 12) A fost o greşeală fundamentală a regimului de atunci, ale cărei consecinţe se vor vedea şi peste o sută de ani. În loc să sprijine infrastructura minimală (drumuri asfaltate sau măcar pietruite, introducerea apei potabile şi a canalizării, a gazului metan), să acorde subvenţii la lucrările agricole şi contracte avantajoase cu statul, măsuri prin care tinerii nu şi-ar fi părăsit satul natal, fiindcă ar fi avut la ţară tot confortul de la oraş, regimul i-a încurajat pe tineri şi nu numai să migreze la oraş, pentru a avea o viaţă mai bună. După Revoluaţia din 1989, s-au făcut asemenea investiţii, dar ele nu mai au obiect: majoritatea satelor noastre sunt îmbătrânite, casele părăsite, mult pămân fiind nelucrat. O dramă deopotrivă de mare, pentru părinţii (care mai trăiesc) şi pentru copiii acestora. Abia prin anii ’80, spune Marius Mureşan, “comuniştii au construit în centrul comunelor blocuri («columbare», le zicea marele meu profesor, Mircea Zaciu, n. I.R.), fără apă, fără gaz şi canalizare, în care erau obligaţi să se stabilească «specialiştii», inclusiv profesorii” (p. 128). Politica de distrugere a satelor, din aceeaşi perioadă, cu un mare impact internaţional, prin care satele urmau să fie concentrate în mici aşezări urbane, urmărea şi posibilitatea controlării mai temeinice, de către partid şi organele de Securitate, a vieţii şi activităţii oamenilor.

Cel de-al treilea capitol studiază “viaţa cotidiană între rural şi urban în zona Gherla”, exemplificată cu modul în care s-au ridicat din mijlocul ţărănimii noile categorii sociale şi elite, transformările prin care a trecut familia tradiţională, organizarea unor activităţi culturale, pentru a combate misticismul şi biserica (regimul comunist se considera totuşi un regim ateu, chiar dacă în România nu au fost distruse bisericile, cum a procedat Stalin în Rusia, regimul comunist de la noi preferând să-şi facă din Biserică un aliat decât un duşman). Sunt analizate apoi consecinţele reformei învăţamântului din 1948, care au impus modificarea programei şcolare, implicarea învăţătorilor şi a profesorilor în campaniile organizate de partid pe diverse fronturi, aspect ilustrat cu Şcoala Pedagogică de Fete din Gherla.

Pentru realizarea obiectivelor sale de cercetare, autorul a folosit surse variate: o bogată bibliografie de specialitate, în română şi engleză, presa vremii, surse arhivistice, existente în cadrul Direcţiei Judeţene Cluj a Arhivelor Naţionale sau la Primăria comunei Ţaga, dar şi câteva interviuri cu persoane din zona Gherla şi reprezentând categoriile profesionale analizate.

Trenbuie adăugat faptul că, pentru a realiza o panoramă cât mai completă a cotidianului comunist, autorul a folosit fotografii de foarte bună calitate, extrase din Fototeca online a comunismuui românesc, din Arhiva Fotografică Minerva  a Asociaţiei Culturale Minerva Cluj, dar şi din cadrul unor surse particulare. În finalul cărţii, fiecărei fotografii i se indică sursa în mod riguros, lucru încă rar în cărţile româneşti, nu doar de istorie.

4. Propuneri şi sugestii. La pagina 42 a cărţii, autorul aminteşte de suprimările unor elite ale gândirii economice, precum Mihail Manoilescu (cel a cărui carte, Teoria protecţionismului şi a schimburilor internaţionale, a fost tradusă şi publicată, în anul 1932, şi în Brazilia, devenind „biblia industriaşilor brazilieni“, pe ale cărei principii a fost relansată economia acestei ţări), Virgil Madgearu sau Lucreţiu Pătrăşcanu, “care, deşi comunist, obţinuse un doctorat în Economie în Germania”, p. 42). La aceştia trebuie adăugat neapărat şi Mircea Vulcănescu. I-am dedicat lui Mircea Vulcănescu un număr din revista Excelsior (an VII, nr. 11, 1998), ocazie cu care am aflat că preşedinteel cehoslovac, Thomas Masaryk, într-o scrisoare către Virgil Madgearu, vorbeşte despre acele “sclipiri de geniu” ale lui Mircea Vulcănescu, pe vremea când era subsecretar de stat în Ministerul de Finanţe.

La capitolul Bibliografie, pentru o eventuală ediţie, îi sugerez autorului şi o apariţie editorială recentă: Stefano Bottoni, Moştenirea lui Stalin în România. Regiunea Autonomă Maghiară, 1952-1960. Traducere din engleză de Mugur Butuza, Editura Humaniats, Bucureşti, 2021. Am în vedere capitolul Sera stalinistă: Viaţa cotidiană în “Mica Ungarie”.

O observaţie pe care o pot face nu doar lui Marius Mureşan, ci aproape tuturor istoricilor români, se referă la lipsa de rigoare în transcrierea textelor mai vechi, din altă epocă ortografică. Astfel, în cartea de faţă, organul oficial al partidului este transcris când Scânteia, când Scînteia, Harkov e transcris Kharkov (p. 25); alte inadvertenţe: scrierea lunilor anului cu literă mare (Decembrie; Noemvrie); grafii de tipul dela cursuri, dela lecţiile; şcoalei, dar şi şcolii;  ideia; unele sigle sunt scrise cu punct (I.M.S.,T.O.Z., altele fără punct (URSS, UTM, GAS, dar şi G.A.S., CAP, dar şi C.A.P.). Înregistrăm prezenţa unor asperităţi stilistice, explicabile pentru perioada de început a scrisului oricărui autor. Punctuaţia ar putea fi ameliorată, cu virgula obligatorie înaintea propoziţiilor atributive şi circumstanţiale. O atenţie specială se cuvine acordată articolului posesiv-genitival, al, a, ai, ale. Când un citat se introduce în fluxul narativ, el trebuie să înceapă cu literă mică: “afirmă că «[B]olşevismul a distrus viaţa privată»”. Titlul complet al cunoscutului Raport Tismăneanu este Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România (p. 46).

5. Concluzii. O lucrare ştiinţifică este importantă nu doar prin informaţiile pe care le oferă, prin originalitatea interpretării, ci şi prin faptul că stimulează, în conştiinţa cititorului cărţii, propriile reflecţii pe marginea faptelor şi evenimentelor discutate.

Pentru că nu sunt istoric de meserie, aş încheia prezentarea de faţă cu aceste consideraţii semnate de prof. univ. dr. Marcela Sălăgean, în textul de pe coperta IV, de care aminteam la început, care vedea în cartea lui Marius Mureşan “un studiu de istorie locală, foarte bine documentat, prin care autorul aduce în atenţia cititorilor evenimente inedite, pe care le-a analizat, explicat şi integrat în context naţional şi chiar internaţional. Cu certitudine, demersul nu numai că va îmbogăţi literatura de specialitate din ţara noastră, ci va putea fi un model şi un îndemn şi pentru alţi cercetători, de a-şi îndrepta mai mult atenţia asupra istoriei locale, care merită a fi studiată şi publicată.”

Mergi sus