Nu ştiu când şi cum m-am apropiat de profesorul Nicolae Felecan. Bănuiesc că legătura ne-a fost facilitată de publicaţia Excelsior, „revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţământul preuniversitar”, pe care am întemeiat-o în 1992 şi care a ajuns foarte repede la o difuzare naţională. Baia Mare era un centru puternic al difuzării revistei, de unde s-au recrutat şi câţiva colaboratori ai ei. Nu este exclus ca revista să fi ajuns şi la Liceului Industrial Nr. 9 din Baia Mare, al cărei director era, în anii aceia, profesorul Nicolae Felecan (1990-1993; notez, ca realizare deosebită, faptul că, graţie eforturilor directorului de atunci, Liceului Industrial Nr. 9 din Baia Mare – cu o jumătate de clasă având profil filologic – a fost transformat în Liceul de Filologie „Mihai Eminescu”, azi Colegiul Național „Mihai Eminescu” Școală Europeană, una dintre cele mai prestigioase instituții umaniste din nord-vestul țării).
Ne-am cunoscut propriu-zis la câteva reuniuni ştiinţifice. Astfel, în 2006, am iniţiat şi organizat la Cluj Simpozionul Naţional cu tema „Stil şi limbaj în mass-media din România”, un simpozion la care au fost invitaţi mai cu seamă lingvişti, pentru că aceşti specialişti erau cei mai îndrituiţi să participe, în calitatea lor de analişti şi comentatori ai limbajului presei actuale. Şi am avut atunci norocul participării unora dintre cei mai valoroşi lingvişti din România acelui moment, între care s-a numărat şi profesorul Nicolae Felecan (alături de Dumitru Irimia, George Pruteanu, Theodor Hristea, Rodica Zafiu, Ioana Vintilă-Rădulescu, G. Gruiţă, Stelian Dumistrăcel, Ionel Funeriu, Dumitru Vlăduţ, la care s-au adăugat şi reprezentanţi ai tinerei generaţii – Daiana Felecan, Oliviu Felecan ş.a.). Lucrările simpozionului au apărut, sub coordonarea mea, la Editura Polirom: Stil şi limbaj în mass-media din România (Iaşi, 2007).
În 2008, am iniţiat şi organizat un alt simpozion naţional de jurnalism, cu participare internaţională, dedicat limbii de lemn, la care tot lingviştii au fost vioara întâi, simpozion la care „clanul” Felecan a fost iarăşi prezent (Nicolae, Daiana şi Oliviu Felecan), cu lucrări exceptionale, publicate în volumul Limba de lemn în presă (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009).
Am fost, la rândul meu, învitat la congresele anuale de dialectologie, iniţiate şi organizate de „clanul” Felecan la Baia Mare, la care, din păcate, nu am putut participa, din lipsă de timp (foarte drăguţi, organizatorii îmi sugerau de fiecare dată şi o posibilă temă de abordare, din perspectiva preocupărtilor mele ştiinţifice).
Am răspuns însă cu entuziasm invitaţiei de a colabora la volumul omagial Confluenţe lingvistice şi filologice. Omagiu profesorului Nicolae Felecan, la împlinirea vârstei de 70 de ani. Coordonatori: Oliviu Felecan, Daiana Felecan, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011. Am publicat acolo studiul Precursorii presei româneşti, studiu precedeat de următoarea dedicaţie de suflet, pe care coordonatorii volumului au avut gentileţea de a-l reproduce şi pe coperta IV a cărţii: „Dedic acest studiu domnului prof. univ. dr. Nicolae Felecan, de la Universitatea de Nord din Baia Mare, cu ocazia unei emoţionante aniversări din viaţa Domniei Sale. O fac bazat pe argumentul că începuturile presei în limba română coincid cu începuturile lingvisticii româneşti (unii dintre primii noştri gazetari au fost şi printre primii noştri lingvişti – Ion Heliade Rădulescu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul şi alţii).
Mi-ar fi plăcut să am bucuria de a fi studentul «la zi» al dânsului, dar împrejurările mi-au permis să îi fiu doar un student la «distanţă», graţie savantelor sale lucrări de lingvistică, pe care le-am consultat şi le consult cu mult folos.
Mi-ar fi plăcut să-i fiu student «la zi», nu numai pentru ştiinţa de carte pe care o posedă, ci şi pentru modelul uman pe care mi-l oferă, în care intră un set de valori aflate azi, în bună parte, în disoluţie: cinste, corectitudine, moralitate, dragoste de adevăr, demnitate, modestie, generozitate, prietenie, caracter, dorinţa de a face doar bine semenilor etc.
Sunt bucuros să-i pot transmite, din acest colţ de pagină, «La mulţi ani!», cu multă sănătate şi mari izbânzi pe plan profesional!”.
Am colaborat şi la al doilea volum omagial dedicat profesorului Nicolae Felecan, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani: Magistri et alumni, amore scribendi. Studia. In honorem professoris Nicolae Felecan. Coordonatori: Oliviu Felecan, Daiana Felecan, Editura Mega, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2026.
Timp de 15 ani, de când ne-am cunoscut, am făcut multe schimburi de emailuri, cu ocazia zilelor noastre onomastice, a sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun, Profesorul Nicolae Felecan trimiţându-mi totdeauna mesaje personalizate, nu „la grămadă”, cum se face acuma. De multe ori, mesajele curente conţineau o melodie superbă, o noutate ştiinţifică sau o informaţie insolită (reţin una dintre probele care s-a dat la Universitatea de la Harvard, în 1869: „Un om a cumpărat un ceas, un lanţ şi un medalion cu 216 dolari. Ceasul şi medalionul împreună au costat de trei ori mai mult decât lanţul, iar lanţul şi medalionul costă împreună jumătate din cât a costat ceasul. Care a fost preţul fiecăruia?”).
Ultimul mesaj primit de la distinsul profesor, în luna februarie a acestui an, se referă la o informaţie pe care i-am cerut-o, de care aveam nevoie pentru editarea notelor la un volum de scrisori către Liviu Rusu. Cer iertare că fac public un document privat, dar acesta arată multe calităţi ale profesorului Nicole Felecan: “Iubite coleg,/ Mulțumesc pentru plăcerea de a vă avea în față în acest fel. Din păcate, nu vă pot da un răspuns limpede. Nu știu care ar fi complexul și locul de basm (din Baia Mare, de care vorbea într-o scrisoare Monica Lazăr, n. I.R.). Am aflat că Monica Lazăr locuia în sau în apropierea complexului stomatologic, destul de aproape de Institut. Se vorbea de pe atunci că primea musafiri, între care și studenți acasă la dânsa, pentru discuții, cu siguranță, literare.
Din păcate, colegii de atunci se întâlnesc, probabil, în alte sfere luminoase. Aștept, dacă nu va fi prea târziu, revenirea unei colege din străinătate, de la copii; poate ea ar putea desluși enigma. Vă voi anunța./ Cu stimă și prețuire,/ Nicolae Felecan.”
Din toate mesajele primite se degajă aceeaşi figură luminoasă a profesorului, animat de dragostea de ţară şi de neam, de valorile familiei tradiţionale, de credinţa noastră creştină. Când voi tipări volumul Scrisori de la contemporanii mei, voi cere aprobarea familei Felecan, pentru a tipări şi aceste mesaje, care spun atât de mult despre omul, prietenul şi intelectualul Nicolae Felecan. I-am văzut, într-un CV, cu câtă acribie şi-a inventariat cărţile, studile şi articolele publicate, ca şi ecourile acestora în presa de specialitate. Este o dovadă nu de orgoliu, ci de responsabilitate, un gest prin care profesorul “a dat seama”, vorba cronicarului, de ceea ce a făcut în viaţă, pentru oameni, pentru comunitate şi pentru învăţământ (să nu uităm că a iniţiat Olimpiada Naţională de Limba Latină).
Scriu aceste rânduri cu durere şi tristeţe, chiar de sărbătoarea Sf. Nicolae, când obişnuiam să îi trimit profesorului Nicolae Felecan un mesaj de felicitare cu ocazia zilei onomastice (eu eram foarte onorat să primesc de la ilustrul profesor, an de an, felicitări de Sf. Ilie).
Când am primit emailul cu trista veste a plecării dintre noi a profesorului Nicolae Felecan, mi-am amintit de aceste cuvinte ale lui Gabriel Liiceanu: “De câte ori dispare cineva care a făcut parte din viaţa mea, mi se pare că ia cu el partea aceea care era a noastră şi că viaţa mea, împuţinată astfel, este şi ea mai aproape de sfârşit. Pentru că rostul vieţii mele se născuse şi din întâlnirea mea cu celălalt, el dispărând, o parte din rostul vieţii mele se pierde şi el” (Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. Ediţia a II-a revăzută, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 227-228).
Ilie Rad Cluj-Napoca, de Sf. Nicolae, 6 decembrie 2020