În luna octombrie a acestui an, cu ocazia unei călătorii în Peru, am avut bucuria de a-l cunoaşte pe sculptorul Mircea Rusu, autorul – între alte monumente – al impunătoarei statui în marmură a Reginei Maria, dezvelită, în 2018, la Alba Iulia.
De mai multe ori, în autocarul cu care făceam diverse deplasări, de la un obiectiv turistic la altul, Mircea lua microfonul şi ne prezenta diverse teme de istorie, religie, istoria artei, arhitectură etc. Eram uimit de vasta sa cultură şi de orizontul său spiritual (este şi un excelent vorbitor de limbă spaniolă, petrecând mai mulţi ani în Ecuador, ca decan al unei facultăţi de artă).
Ei bine, într-una din zile, a abordat mai multe probleme legate de istoria României: intrarea ţării noastre în Primul Război Mondial, evadarea, de pe frontul aceluiaşi război, a prinţului Carol, pentru a se căsători, la Odessa, cu Zizi Lambrino, rolul Reginei Maria la tratativele Conferinţei de Pace de la Paris, din 1920. Abordând probleme mai recente, a explicat cum a fost aleasă data de 1 Decembrie ca zi Naţională a României, asigurându-ne apoi că ne aduce informaţii noi despre retragerea trupelor sovietice din România, în 1958.
Această retragere – ne-a spus artistul – a avut loc datorită faptului că Nichita Sergheevici Hruşciov, cel care a aprobat retragerea, era născut în… România! Am fost atât de şocat de această ipoteză (prezentată ca o certitudine, dar despre care Securitatea a distrus orice urmă – foile matricole şcolare, registrul de stare civilă (introdus în Transilvania în 1895), registrele bisericeşi, cu cei născuţi şi decedaţi etc.), încât am fost tentat să mă duc la microfon şi să îl contrazic. Căci retragerea Armatei Roşii din România are cauze complexe, interne şi externe. Dintre cele externe, amintesc faptul că, în 1955, a fost semnat Tratatul de Neutralitate cu Austria, astfel încât URSS nu mai avea nevoie de coridorul românesc, pentru deplasarea trupelor în această ţară, dacă situaţia o cerea. În al doilea rând, autorităţile de la Bucureşti îşi dovediseră loialitatea faţă de URSS, cu ocazia reprimării, de către tancurile sovietice, a Revoluţiei din Ungaria, în 1956. În fine, se punea şi problema cheltuielilor materiale, necesare menţinerii trupelor sovietice în România. Există documente care arată că iniţiativa nu o avusese partea română, ci cea sovietică. (Se poate consulta, cu mult folos în acest sens, lucrarea coordonată de Ioan Scurtu, România – retragerea trupelor sovietice, 1958. Ediţie anastatică, Editura Tipo Moldova Iaşi, 2020).
Dar nu m-am dus la microfon, iar domnul Mircea Rusu şi-a continuat susţinerea acestei ipoteze cu unele argumente. Astfel, Nichita s-ar fi născut în satul Sebiş, comuna Şieuţ, din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud. În timpul Primului Război Mondial, după retragerea Armatei Române din Transilvania, mulţi români au luat calea pribegiei, de teama unor represalii ale autorităţilor austro-ungare, care şi-au reocupat poziţiile şi funcţiile avute înainte de război. În acest context, a plecat în refugiu şi o familie din satul Sebiş, cu mai mulţi copii şi flăcăi, ajungând în Moldova, iar de aici s-au dus mai departe, în Basarabia (exact aşa s-a întâmplat şi cu familia scriitorului Ion Agârbiceanu). După terminarea războiului şi unirea Transilvaniei cu România, o parte a românilor s-au întors la locurile şi casele de unde au plecat. Feciorul familiei din Sebiş (viitorul lider sovietic, N.S. Hruşciov!) nu s-a mai întors acasă.
În sprijinul afirmaţiei sale, Mircea Rusu a mai adus un argument. Cu ocazia unei alte vizite a lui Hruşciov, la Bucureşti, un coleg de clasă a fost ales să îi ofere un buchet de flori liderului sovietic. Luând florile, Hruşiov l-ar fi întrebat, tot în limba română: „Ce mai faci, copilaş?” (Din păcate şi acel coleg a murit, încât nu am mai putut verifica informaţia.)
În biografiile oficiale, se scrie că „Hrușciov s-a născut în satul Kalinovka, gubernia Kursk din Împeriul Ţarist, la 3/15 aprilie 1894, aproape de actuala frontieră între Rusia și Ucraina. A lucrat ca muncitor siderurgic în tinerețe, iar în timpul Războiului Civil Rus (1917-1921, n. I.R.) a fost comisar politic. Cu ajutorul lui Lazar Kaganovici, a avansat în ierarhia sovietică. A susținut epurările lui Iosif Stalin și a aprobat mii de arestări. În 1939, Stalin l-a trimis să guverneze Ucraina sovietică, unde a continuat epurările. În al Doilea Război Mondial, Hrușciov a fost din nou comisar, servind ca intermediar între Stalin și generalii săi. Hrușciov a fost prezent la sângeroasa bătălie de la Stalingrad, fapt cu care s-a mândrit apoi toată viața sa. După război, a revenit în Ucraina, înainte de a fi rechemat la Moscova, pentru a fi unul din cei mai apropiați consilieri ai lui Stalin.”
A decedat la 1 septembrie 1971, la Moscova, la vârsta de 76 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Novodevici, din Moscova refuzându-i-se funeralii naționale și înmormântarea în Zidul Kremlinului (ca şi lui Gorbaciov). În cimitirul respectiv, sunt îngropate multe personalităti ruse şi sovietice: Gogol, Cehov, Eisenstein, Maiakovski, Bulgakov, D. Şostacovici, Stanislavski, Boris Elţîn, Mihail Gorbaciov ş.a.
Dara iată povestea originilor româneşti a lui Hruşciov în relatarea colonelului de Securitate, lui Ion Mânzat: „În 1960, pe vremea când eram director de cămin cultural în Budacu de Jos şi stăteam în gazdă în satul Buduş, la bătrânii Albu Ion şi Ileana, care n-aveau copii, într-o duminică, după masa la care am fost şi eu reţinut şi la un pahar din zaibărul făcut cu trudă, de ei, bătrânul îşi dă drumul şi-mi spune o legendă locală.
Cică la „vânătoarea guvernamentală” din toamna lui 1959 – de la Budacul de Sus, Aluneasa –, unde a participat, ca invitat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi Nichita Sergheevici Hruşciov, după ce au terminat de vânat, musafirul, vâzând – printre gonaci – un bătrân ce purta plete, l-ar fi luat de-o parte şi l-ar fi întrebat – în limba română – dacă cunoaşte bine munţii dinspre Sebiş (sat aparţinător com. Şieuţ). Bătrânul a încuviinţat, dând din cap. Atunci Hruşciov i-ar fi zis: „Dar Fântâna lui Toma mai este?” Bătrânul, din nou, dând din cap, a zis: „Mai este!” Apoi l-ar fi luat Hruşciov pe bătrân, lăsând garda de corp, ce o avea, la Cabana Aluneasa, şi i-a cerut să-l ducă la <fântână>. Ajuns aici, a privit cu drag locul din jur, şi-a umplut palmele cu apa rece şi a băut pe săturate. După ce s-a mai uitat o dată împrejur, pe drumul de întoarcere la cabană, l-a iscodit pe bătrân, întrebând cine mai trăieşte din cei născuţi prin 1880, în Rustior, în Sebiş, şi dacă se mai face ţuică de prună pe aici. Bătrânul i-a zis: „În Sebiş mai trăiesc mulţi, dar eu ştiu doar o babă, pe nume Ana şi îi zic a lui Cilean şi care s-ar trage de prin Ruştior.” S-a bucurat Hruşciov, când a auzit, dar, ajungând la cabană, discuţia s-a oprit aici. Aici chiar că a băut din ţuica oferită de gazde.
S-a terminat vânătoarea. Hruşciov s-a întors de unde venise şi nu ştia că aici, la Bistriţa – după vizita sa – s-a născut o legendă; cei din zonă povestesc cu mândrie despre el. După plecarea lui, înapoi în URSS, cică Ana – despre care am amintit –, când a auzit că la Aluneasa a fost Nichita Sergheevici Hruşciov, ar fi zis: „Păi ăstai-i fratele meu, Necita, care nu s-a mai întors de pe frontul Primului Război Mondial!”
Folclorul local a făcut imediat o legătură. În satele Budacu de Sus, Şoimuş, Ragla, Ardan, Sebiş, Ruştior, Nichita fiind un nume des întâlnit, înseamnă că are dreptate Ana lui Cilean, care zicea: „Eu, dacă l-aş fi văzut, l-aş fi recunoscut, poate mai vine şi la anul; şi-a luat numele de Nichita Hruşciov de la satul Ruştior şi în Rusia a ajuns odată cu Revoluţia din 1917.”
Am spus că erau mândri buduşenii, budăcanii, ruştiorenii şi ceilalţi din zonă, că invitatul lui Dej nu era altul decât unul de-al lor şi i-au făcut şi nişte versuri naive, în care îl cuprindeau foarte bine:
„Necita-i de-al nostu şi simplu i-au spus:
Avea doar şapte clase primare
Când la Primul Război, austriecii l-au dus!
Şi-acum a ajuns conducător de popoare,
Iar pentru noi aceasta-i o cinste şi mare onoare!”
Am revenit, după1963, la familia Albu şi, reluând discuţia despre vânătoatrea din 1959, ei tot aşa o ţineau, că „Necita-i de aici şi poate mai vine”. Şi eu chiar l-am văzut la vânătoarea din toamna aceluiaşi an, împreună cu col. Ene Iordan, locotenenţi atunci, introduşi în rândul gonacilor. Numai că nu s-a mai dus ca să bea apă din fântâna lui Toma, a băut, însă, ţuica precum apa, dimineaţa, când s-a trezit şi-a coborât din tren, devreme, în gara Bistriţa, unde toţi în tren au dormit.
Îi împuşcase Dej, Bodnăraş şi cu Maurer câţiva urşi mari şi i-au atribuit lui împuşcatul, iar aghiotantul lui – un general rus – i-a făcut poze călare pe ei. (Cf. Ion Mânzat, Ecouri din zig-zag-urile vieţii. [Prefaţă – Predoslovie în patru fraze – de Alexandru Misiuga], Editura Mesagerul, Bistriţa, 2008, p. 349-350)
Această poveste este reluată într-o altă carte, în termeni aproape identici (Mircea Gelu Buta; Dan Ciachir, Biserica din spital şi alte dialoguri, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 145), la care Dan Ciachir are următorul comentariu: „Legenda aceasta e foarte interesantă, însă ar trebui să-i întrebăm şi pe etnologi ce părere au. Pentru că versurile reproduse îmi dau de gândit: sună mai degrabă a retorică de cămin cultural din anii 50 decât a lirică naivă.” (Ibidem, p. 146).
Fiindcă veni vorba de etnologi, iată ce spun doi dintre aceştia, referitor la legenda în cauză: „Oamenii de pe aici au început chiar să-l îndrăgească pe liderul sovietic şi au început să speculeze anumite coincidenţe: numele lui de botez era asemănător celor mai frecvente nume întâlnite prin satele apropiate, sub forma de Nechita sau Necita. Chiar şi numele de familie, Hruşciov, li s-a părut că seamănă oarecum cu cel al satului Ruştior, aşa că, la un moment dat, printre ei circula un fel de legendă, adică se spunea că preferinţa lui pentru aceste meleaguri şi bunăvoinţa faţă de noi nu ar fi tocmai întâmplătoare.
Au mers cu presupunerile până acolo, încât Hruşciov însuşi n-ar fi fost, de fapt, decât un tânăr de prin zona Şieului, rămas prin Ucraina în urma Primului Război Mondial şi care şi-a croit în URSS propriul destin, excepţional, sub o identitate aparte.” (Voichiţa Stegerean; Vasile V. Filip, Popasuri şi poveşti din Piemontul Călimnailor. Eposul unui sat de munte din Bistrita-Năsăud: Budacul de Sus. Poveşti şi legende culese şi povestite de Voichiţa Stegerean, structurate şi prefaţă de Vasile V. Filip, Editura Charmides, Bucureşti, 2026, p. 61).
În concluzie, nu cred că povestea, „legenda urbană” (nu rurală?) este adevărată, din următoarele motive:
- Un asemenea fapt istoric nu putea rămâne secretizat atâţia ani, inclusiv după 1989, când multe adevăruri au ieşit la iveală.
- În cazul în care colonelul de Securitate, Ion Mânzat, ar fi fost martor ocular la cele povestite, legenda putea avea un oarecare coeficient de credibilitate. Dar la vânătoarea la care Hruşciov ar fi fost, chipurile, interesat de originile sale româneşti, acesta nu participase.
- Colonelul Ion Mânzat este primul care lansează această poveste, pe care a auzit-o de la o familie la care stătea în gazdă, dar el însuşi spune că e vorba de o „legendă locală”, care începea cu „cică”.
- Faptul că Hruşciov ştia româneşte (sau câteva cuvinte româneşti) nu era ceva imposibil. Probabil în satul din Ucraina, în care se născuse, locuiau şi români sau băştinaşi, care vorbeau româneşte, de la care acesta a putut învăţa limba română. Nu ar fi fost singurul şef de stat străin în această situaţie. Petro Poroşenko, fost preşedinte al Ucrainei (2014-2019), şi-a petrecut copilăria la Tighina, unde a învăţat limba română. Fostul preşedinte chinez, Jiang Zemin (1993-2003), vorbea şi el limba română, pe care o învăţase cu ocazia stabilirii, pentru mai mulţi ani, în România.
Aşadar, ipoteza lansată de colonelul Ion Mânzat este o pură speculaţie, o „legendă urbană” , care nu are nimic cu realitatea şi cu adevărul istoric.