Aşa cum am spus şi în Prefaţa la primul volum al trilogiei mele memorialistice, Viaţa ca un dar, nu vreau să cad în ispita multor memorialişti, care vor să îşi creeze exclusiv o imagine favorabilă lor. Viaţa nu este făcută numai din bucurii şi satisfacţii, ci şi din necazuri şi neîmpliniri. Prin urmare, în viaţa unui om (inclusiv a mea), sunt şi unele momente triste, cauzate de răutatea, invidia, prostia şi orgoliul unor apropiaţi din jurul meu.
Asemenea răutăţi şi persoanele care le-au provocat nu se vor regăsi în paginile mele memorialistice. Nu vreau ca ele să dăinuiască prin intermediul Cuvântului. „Faptele neridicate în cuvânt se cufundă în uitare”, zicea poetul Pindar. Aici sunt întru totul de acord cu ce spunea Doamna Irina Petraş, Preşedinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, într-o carte cu caracter confesiv, cum este şi a mea: „Cu toate acestea, aici şi acum, aleg să nu-ţi vorbesc despre lucrurile întunecate din viaţa mea. Nu pentru că vreau să le uit, ci pentru că nu vreau să le dau şansa de a ajunge în pagină. A fost mai mult decât nemulţumirie şi mai mult decât dezamăgire. Nu m-am ştiut apăra de ele. Am reuşit doar să nu mă las îngenuncheată. Să fac tot ce aş fi putut face şi dacă nu-mi întunecau zilele. Ei bine, nu vreau să fie şi în carte. Să le ajungă viaţa mea şi gândurile! La cuvântul scris nu le dau dreptul. Pentru că acesta dăinuie ceva mai mult decât mine. Le pedepsesc, cum s-ar zice, la surdină şi culise. Le ucid.”[1]
Fiindcă am vorbit de profesorul Iosif Pervain (nu foarte mult, fiindcă am în proiect un volum, Oameni pe care i-am cunoscut, în care îi voi prezenta pe larg şi pe unii dintre foştii mei profesori), am să povestesc ce farsă mi-au făcut trei colegi, farsă legată de profesorul Iosif Pervain.
Să spun mai întâi că farsa, aşa cum şi este ea definită („1. Comedie în care sunt cultivate îndeosebi comicul ușor, de situație, bufoneria, intriga amuzantă și replica spirituală”), constituie o manifestare a libertăţii şi a spiritualităţii unui individ. Sunt cunoscute multe farse pe care şi le fac scriitorii între ei.
În excepţionala carte memorialistică, Timp retrăit, Alex Ştefănescu (unul dintre cei mai talentaţi scriitori conteporani), de care mă leagă atâtea amintiri frumoase, de când l-am invitat la Cluj sau de când m-a invitat domnia sa la Bucureşti, împreună cu Doina, la grădina sa faimoasă, intrată deja în literatură, ei bine, în această carte domnul Alex Şefănescu relatează două întâmplări foarte nostime, legate de Adrian Păunescu, care “avea pe atunci demonul farselor”.
Într-o zi, soţia lui Adrian Păunescu, Carmen, i-a dat un telefon “tovarăşei Maria Costache”, redactor-şef al ziarului România liberă, unde Alex Ştefănescu era angajat, şi, “prezentându-se drept şefa de cabinet a secretarului cu propaganda al CC al PCR, a anunţat-o:
– Ştiţi că tovarăşul Nicolae Ceauşescu se află într-o vizită de lucru în… (şi a spus numele unei ţări din Orientul Apropiat). Ambasada acestei ţări organizează o recepţie, în această seară, la ora şapte; tovarăşul… (şi a spus numele secretarului cu propaganda de atunci) a hotărât ca, din partea ziarului dumneavoastră, să ia parte la recepţie tovarăşul Alex Ştefănescu. Vă rog să-i atrageţi atenţia să meargă îmbrăcat în costum negru şi cravată! Nu uitaţi! E o sarcină de mare importanţă.”[2]
Maria Costache l-a chemat imediat pe subordnatul ei şi i-a spus ce are de făcut. Sarcina nu era uşor de realizat, fiindcă trecuse deja ora 5, ambasada era departe, iar invitatul nu avea costum negru. Argumentele acestea nu au contat, domnul Alex Ştefănescu fiind sfătuit să împrumute un costum negru, să ia un taxi etc. Acesta a plecat urgent acasă, iar pe drum şi-a amintit de costumul de mire, pe care îl purtase la propria nuntă, în urmă cu 16 ani. Astfel îmbrăcat cu acel costum, care acum îl strângea, invitatul ajunge la timp la ambasada bine aleasă de Adrian Păunescu. Clădirea era în renovare, înconjurată de schele, dar reuşeşte să intre în “ambasadă”, plină de roabe, saci de ciment, scări de zugravi, mă rog, ca un şantier în toată regula. Vâzându-l acolo, este abordat de un miliţian de la o ambasadă vecină, care ajunge la concluzia că este vorba de o greşeală, iar domnul Alex Ştefănescu înţelege imediat că este, de fapt, o farsă. O farsă făcută de bunul său prieten, Adrian Păunescu! În drum spre casă, se gândeşte cum să se răzbune şi găseşte următoarea soluţie: îi compune o scrisoare ca din partea IDEB (întreprinderea care distribuia energia electrică în Bucureşti), cu următorul conţinut: “IDEB. Departamentul abonaţi. Adresa nr. 261 din 3.10.1986/ Către tov. Păunescu Adrian
Având în vedere faptul că în repetate rânduri aţi întârziat să plătiţi factura de energie electrică, vă aducem la cunoştinţă că am luat măsura ca, începând cu data de 5.10.1986, să vă furnizăm doar curent de calitatea a II-a./ Director [Semnătură indescifrabilă]”
Textul i-a fost trimis lui Adrian Păunescu prin poştă. Când a desfăcut scrisoarea, poetul a luat-o la rost pe soţia sa, Carmen, pentru ca nu s-a îngrijit de plata la timp a facturilor, exclamând: “Extraodinar, s-a enervat Adrian Păunescu tot mai tare, uite pe ce ton îmi scriu ăştia! Auzi, «tov. Păunescu Adrian»! Ia fă-mi legătura cu directorul de la IDEM!”[3] Când să pună mâna pe telefon, Carmen Păunescu îşi dă seama că aici este mâna lui Alex. Adrian Păunescu îl sună imediat pe Alex Ştefănescu şi se amuză amândoi, copios, de farsele pe care şi le-au făcut.
Să revin acum la farsa pe care mi-au făcut-o colegii, foarte bine gândită, în cele mai mici detalii.
Această farsă reală a fost prefaţată de una mai mică, din aceeaşi zi. Pe adresa caminului “Avram Iancu”, a sosit o carte poştală, cu următorul text, semnat Jean Paul Sartre (fără cratimă între Jean şi Paul): “Trecând prin oraşul Napoca, mă grăbesc, cu modestie, să vă aduc un omagiu, dragul meu coleg, Yves Nandra, rugându-vă să primiţi urările mele de bine./ Al Dvs., Jean Paul Sartre”.
Probabil că, la vreun seminar de filosofie, îmi voi fi exprimat simpatia pentru filosoful francez de stânga, care a refuzat Premiul Nobel pentru literatură şi a întemeiat şi condus ziarul, tot de stânga, Libération (în care Mircea Dinescu a publicat primul său interviu anticomunist). Aşa îmi explic de ce tocmai Jean-Paul Sartre “m-a salutat” (care trăia în 1976, murind în 1980). De remarcat şi amănuntul că oraşul este denumit doar Napoca, nu Cluj-Napoca (denumire oficială, primită în toamna anului 1974). Era o modalitate ironică, pentru autorul scrisorii, de a se detaşa şi astfel de o decizie a autorităţilor comuniste.
De altfel, trebuie să spun că acelaşi grup de colegi, în frunte cu Octavian Soviany, mi-au dedicat o Apotheosă, sub forma unui sonet, mi-a făcut desene caricaturale, mi-au scris epigrame etc. (pe care le voi publica). Toate aceste semne erau reflexul unui spirit ludic care exista în facultate, plecând de la Ars Amatoria, un grup teatral, iniţiat de Ioan Groşan, o “emanaţie” a revistei Echinox şi a cenaclului cu acelaşi nume. Voi vorbi într-un capitol special despre Ars Amatoria şi piesa de teatru Şcoala ludică, fără de care studenţia noastră ar fi fost mult mai anostă, mai săracă.
Dar să revin la farsă. În seara zilei de joi, 8 iulie 1976, eram în sala de lectură a Căminului “Avram Iancu” şi citeam în volumul de eseuri al lui D.D. Roşca, Studii și eseuri filosofice (1970), după ce studiasem înainte Existenţa tragică şi Însemnări despre Hegel, ale aceluiaşi autor, cu care voiam să fac un amplu interviu (pe care l-am şi făcut şi care a fost publicat în revista Echinox, al cărei redactor devenisem).
Era trecut de ora 23, când a venit cineva şi mi-a spus că sunt căutat la telefon, la poartă. Mă mira cine mă poate căuta la ora asta şi mă temeam să nu fie cea grav.
Am ridicat receptorul şi m-am prezentat “Ilie”, crezând că poate este Cristina, fata cu care flirtasem în timpul repartizării absolvenţilor în producţie (ea era în anul II, la engleză-franceză, şi făcea parte din comisie, nu ştiu în ce calitate) şi cu care mai vorbisem la telefon, la ore neobişnuite. Vocea m-a întrebat:
– Dvs. sânteţi tovarăşul Rad Ilie?
– Da, bună seara!
– Sânt Popescu, de la Casa de Cultură a Studenţilor. Vă anunţ cu regret că la ora (şi a spus ora) a încetat din viaţă profesorul Iosif Pervain! Vă rugăm să vă prezentaţi urgent la Casa Universitarilor. Aţi fost numit în comisia de organizare a funeraliilor. După care “doamna Popescu” a izbucnit în plâns! (Doamna Popescu fusese, în realitate, Ion Urcan!)
Cred că am spus doar “extraordinar”, fiind şocat de vestea dată. Cu o zi în urmă, tocmai fusesem la profesorul Pervain, pentru o consultaţie, şi stabiliserăm să ne vedem cât de curând.
Am pus receptorul în furcă, am venit în cameră, m-am îmbrăcat “de oraş”, spre mirarea prefăcută a colegilor de cameră (Simi Răchişan îi avertizase ce urma să se întâmple cu mine!) şi în trei minute am fost la Casa Universitarilor. Acolo toate uşile erau închise. Portarul nu ştia nimic şi mătura impasibil strada din dreptul clădirii pe care o păzea. Ce să fac? Nu aveam niciun număr de telefon, la care să sun.
M-am dus repede la Filologie. Am încercat cu portarul de acolo să dăm câteva telefoane, dar nu ne-a răspuns nimeni. Oricum, am convenit ca a doua zi, de dimineaţă, să fie arborat drapelul negru, deasupra intrării în facultate. Mă întorc, mă mai abat pe la Casa Universitarilor, unde am găsit aceeaşi tăcere, apoi m-am dus la Casa de Cultură a Studenţilor. Discut cu portarul. Nu au nicio doamnă Popescu angajată, îi ştie pe toţi salariaţii instituţiei.
– Vreun student şi-a bătut joc de Dvs.! îmi spune portarul (miliţianul de la ambasada la care nimerise Alex Ştefănescu fusese mai elegant, spunând că este “o greşeală”).
Abia atunci m-am dezmeticit! Cineva mi-a făcut o farsă extrem de credibilă: eram membru în tot felul de “comitete şi comiţii”: membru în comisia de repartizare a studenţilor, membru în comisia de acordare a burselor şi biletelor de tabară, membru în comisia de organizare a admiterii etc. Nu mai conta participarea la încă o comisie!
Autorii farsei ştiua bine relaţiile excelente pe care le aveam cu profesorul Iosif Pervain şi au mizat şi pe partea sentimentală.
A doua zi, dis de dimineaţă, am dat fuga la Filologie, să-i spun portarului să nu mai arboreze drapelul negru, fiindcă mortul n-a murit! Când am ajuns eu acolo, portarul se schimbase cu altul, iar cel nou a dat nişte telefoane şi a aflat că Pervain trăieşte! Bineînţeles că vestea cu moartea lui Pervain s-a răspândit cu iuţeala fulgerului.
Pe la ora 9, când profesorul Iosif Pervain urca scările Filologiei, cu revista Săptămâna în geantă, desigur că a fost informat în legătură cu cele întâmplate, în primul rând de către portar. Om cu simţul umorului, profesorul a râs zdravăn de toată povestea, iar când ne-am întâlnit prima oară după acest eveniment, a început discuţia cu vorba: “Radule, nu mor caii când vor câinii!” (aluzie la faptul că avea în facultate numeroşi adversari).
După consumarea farsei, nu m-a chemat nimeni la raport, nu s-a făcut nicio anchetă, toată lumea amuzându-se de cele întâmplate.
Iar eu n-am fost supărat pe nimeni, pentru că nu ştiam, atunci, cine a fost în spatele acestei farse. Abia la întâlnirea de 10 ani de la terminarea facultăţii, Simi Răchişan mi-a dezvăluit numele complicilor: Octavian Soviany (cel mai inteligent şi mai talentat om din anul nostru, un scriitor foarte apreciat la ora actuală), Ion Urcan (1955-2020), poet şi eseist, din păcate plecat prea deveme dintre noi, şi Simion Răchişan însuşi, prietenul meu de-o viaţă.
Acum aş putea să le întorc farsa celor doi colegi şi prieteni, dar ar fi cam târziu.
[1] Alexandru Deşliu, Miezul lucrurilor. Convorbiri cu Irina Petraş, Editura Pallas, Focşani, 2006, p. 190.
[2] Alex Ştefănescu, Timp retrăit, Curtea veche, Bucureşti, 2022, p. 393-394)
[3] Ibidem, p. 397.