O declaraţie ineditǎ a lui Lucian Blaga

           Prin amabilitatea domnului Nestor Ignat, am intrat în posesia unui document foarte scurt, de o paginǎ, dar foarte semnificativ privind relaţia lui Lucian Blaga cu regimul comunist.

          Este vorba de o “informare” pe care A. Mureşan, corespondent de Cluj al ziarului Scânteia, o trimite, la începutul lunii septembrie 1956, superiorilor sǎi de la Bucureşti, în legǎturǎ cu atitudinea lui Lucian Blaga faţǎ de noul regim. Organul central al partidului i-a cerut corespondentului sǎu din teritoriu sǎ îi solicite poetului Lucian Blaga “o notǎ de protest în legǎturǎ cu interzicerea Partidului Comunist German”.

          Ziaristul A. Mureaşan a trimis redacţiei o “informare” în legǎturǎ cu demersul care i-a fost cerut, al cǎrei text dactilografiat se pǎstreazǎ în arhiva domnului Nestor Ignat, care a fost, cum se ştie, între 1945-1962, redactor şi redactor- şef adjunct la Scânteia, calitate în care a ţinut legătura cu o parte din scriitorii importanţi ai momentului, colaboratori la cotidianul principal al partidului.

          Iatǎ textul respectiv:

                                                                                             Informare

          Zilele trecute mi s-a cerut sǎ solicit poetului şi scriitorului Lucian Blaga din Cluj o scrisoare de protest în legǎturǎ cu interzicerea Partidului Comunist German[1].

          Lucian Blaga a refuzat categoric sǎ scrie şi mi-a expus şi motivele, pe care mi-a cerut sǎ le împǎrtǎşesc conducerii ziarului. Iatǎ ce mi-a relatat pe scurt Lucian Blaga:

          “Dacǎ sânt o personalitate, atunci sǎ fiu considerat ca atare şi tratat aşa cum se cuvine unei personalitǎţi. Eu nu înţeleg sǎ fiu personalitate numai atunci când e nevoie sǎ fac declaraţii politice, iar în rest un simplu traducǎtor.”

          În continuare, Lucian Blaga mi-a expus, printre altele, cǎ este persecutat şi nu ştie de ce, deoarece în lucrǎriler sale nu gǎseşte un rând despre politicǎ, cǎ el nu a fǎcut politicǎ[2]. Cu toate acestea, lucrǎrile lui nu sânt publicate şi nici considerate. A cerut anul acesta sǎ fie pensionat, cǎci a împlinit vârsta de 60 de ani. I s-a rǎspuns cǎ Fondul Literar nu are bani[3]. A tradus în ultima vreme o lucrare de mare importanţǎ cerutǎ de ESPLA, dar la retribuire l-a bǎgat în categoria III-a[4].

          A fost scos de la Universitate[5] şi de la Academie[6] şi altele. Lucian Blaga mi-a mai spus cǎ, în ultimii ani, a dorit sǎ colaboreze cu regimul nostru, a fǎcut şi declaraţii publice, la radio, mitinguri pentru pace etc. Totuşi, el nu înţelege de ce este tratat ca un duşman.

                                                                                                                *

          Pe aceastǎ paginǎ, nesemnatǎ, cineva a notat, în partea de jos: “De la tov. A. Mureşan, coresp. Cluj”.

          Comentarii

          În partea stângǎ sus afilei, Sorin Toma, redactorul-şef al Scânteii, a direcţionat documentul subordonatului sǎu: “Tov. Nestor Ignat”, iar imediat sub aceastǎ decizie, Nestot Ignat face menţiunea: “Se trimite azi o copie, pe curat, la tov. P. Ţugui, la CC. Aceasta mi se restituie. N. Ignat, 8.IX. 1961”.

          Documentul este important pentru cel puţin trei motive:

          1. Relevǎ un episod inedit din lupta autoritǎţilor comuniste pentru a-l atrage pe Lucian Blaga de partea lor, precum şi consecventul refuz al poetului de a face “pactul cu diavolul”. Abia într-un text intitulat O lǎmurire, scris în mai 1960, Blaga va scrie cǎ “data de 23 August marcheazǎ desigur o întorsǎtuirǎ istoricǎ cu repercusiuni în viaţa tututor românilor. […] Un slujitor am ţinut sǎ fiu încǎ din primul moment, un slujitor, dupǎ puterile mele, al orânduirii socialiste ce se construieşte în Republica noastrǎ de democraţie popularǎ”, amintind apoi şi de “strǎdaniile româneşti din anii ce s-au scurs de la 23 August 1944 încoace”. (Apud Pavel Ţugui, op. cit., p. 171-172). Revenind la documentul reprodus mai sus, trebuie spus cǎ Pavel Ţugui lǎmureşte în detaliu, în volumul Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Cǎlinescu (Dosare literare), Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998), eforturile atoritǎţilor comuniste de a-l “racola” pe Lucian Blaga, fǎrǎ succes, cum rezultǎ şi din documentul reprodus mai sus.

          2. Ne ajutǎ sǎ plasǎm în timp vizita pe care o delegaţie oficialǎ din Capitalǎ a fǎcut-o la Cluj şi care “primise sarcina sǎ aibǎ consfǎtuiri cu intelectualitatea clujeanǎ şi, în special, cu poetul Lucian Blaga. În acest scop, unii membri ai comisiei au primit recomandǎri şi de la Dr. Petru Groza şi Mihail Sadoveanu. / Delegaţia era formatǎ din Miron Constantinescu, Ianoş Fazekaş, Constanţa Crǎciun, Vasile Vaida – primul secretar al Regionalei de Partid Cluj – şi autorul acestor însemnǎri (Pavel Ţugui, n. I.R.)”. (Pavel Ţugui, Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Cǎlinescu (Dosare literare), Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998, p. 126). Pavel Ţugui, altfel extrem de meticulos în evocǎrile sale, totdeauna bazate pe documente, spune cǎ “în primele zile ale lunii septembrie 1956, de altfel, se hotǎrǎşte deplasarea la Cluj a unei delegaţii”.

          3. Documentul corecteazǎ unele afirmaţii ale Doamnei Dorli Blaga: “În iarna 1956-1957 a avut loc întâlnirea dintre Miron Constantinescu şi Blaga la Cluj. A participat şi Fazekas, Vaida de la Cluj şi poate Constanţa Crǎciun. Nu a avut alte întâlniri cu oameni din conducerea de partid, în afarǎ de Joja, în 1959. Conţinutul discuţiilor este redat cu exactitate în roman. Nu ştiu sǎ se fi întâlnit personal cu P. Ţugui.” (Dorli Blaga, op. cit., p. 44). Vizita delegaţiei de la Bucureşti a avut loc, aşadar, dupǎ data de 8 septembrie 1956, iar la discuţii a participat şi domnul Pevel Ţugui.

          Concluzii. Se ştie cǎ, imediat dupa “eliberarea” din august 1944, partidul comunist, instalat la putere cu ajutorul tancurilor sovietice, încerca sǎ-i atragǎ de partea sa pe toţi intelectualii, pentru a se legitima. Unii au cedat uşor (G. Cǎlinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu), alţii mai greu (Tudor Arghezi), iar alţii n-au cedat deloc (Lucian Blaga). Acesta “a refuzat în 1946 sǎ intre în Partidul Naţional Popular, care era o anexǎ a Partidului Comunist, unde voiau sǎ-l facǎ chiar vicepreşedinte. Marele poet a preferat sǎ se interneze într-un spital psihiatric, simulând o crizǎ, o depresie – ca sǎ scape de invitaţia compromiţǎtoare. A preferat postul anonim de bibliotecar şi interdicţia totalǎ de publicare, pentru ca, în 1959, când era pe punctul de a fi <<reabilitat>>, sǎ aparǎ romanul Pe muchie de cuţit al lui Mihai Beniuc, un ultim atac înaintea bolii şi morţii. A murit în 1961, fǎrǎ sǎ fi putut publica.” (Romulus Rusan, Cenzura ieri şi azi. Tabieturi şi tabuuri, în Ilie Rad (coord), Cenzura în România, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2012, p. 113).

          Lucian Blag a murit la 6 mai 1961. Ar fi trebit sǎ fie înmormântat la 8 mai. Dar tocmai atunci se împlineau 40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român şi, cum scrie Doamna Dorli Blaga, “nu se putea face nimic înaintea unei zile festive a partidului” (Dorli Blaga, op. cit., p. 57). Înmormântarea a fost amânatǎ pentru ziua de 9 mai, datǎ  care coincidea cu ziua de naştere a poetului.

                                                                                                                 Ilie Rad