Preliminarii. Lucrând la o carte despre Peru, am citit cu o mică întârziere volumul Alternativă la fuga în Egipt, de Gabriel Gafiţa (Editura Nemira, Bucureşti, 2018). Deşi este o carte scrisă la Lima, în Peru, între 2017-2018, ea nu are nimic de-a face cu realitatea peruană sau cu realismul magic sud-american. Nici măcar povestirea intitulată Problema de la Lima, în care acţiunea se petrece într-adevăr la Ambasada României din Peru, dar personajele, limbajul şi mentalitatea sunt româneşti.
Cartea conţine doar patru povestiri, toate de o frapantă actualitate.
Cu excepţia volumului de debut, Moartea măştilor (1971), care era un volum de povestiri fantastice, restul cărţilor lui Gabriel Gafiţa prefigurează, cum scria Tania Radu, „contururile unui univers al vulnerabilităţii captive”, care va fi dezvoltat în cărţile sale ulterioare. În aceste cărţi se poate vedea tabla de valori în care crede scriitorul, precum şi trăsăturile umane care îi repugnă. Într-un dialog cu Daniel Cristea-Enache, prozatorul mărturisea: „Au devenit dominante alte valori și principii, la care astăzi nu mai subscriu și de care mă țin departe: profitoreala, nepotismul, favoritismul de partid, oportunismul, ostentația, slugărnicia, trădările, șantajul, făcutul preș în fața străinătății, supralicitarea tuturor ideilor aberante.”[1]
Tematica povestirilor. Prima povestire se numeşte Experiment pe persoană publică, personajul principal fiind consilierul prezidenţial, Sorin Nocasian, căruia i se înscenează, de către doi paparazzo, prezenţa la un mall, într-o zi lucrătoare, când consilierul trebuia să fie la birou. În plus, era surprins acolo alături de o altă femeie, nu de soţia lui. Cum ştirea ţine mai multe zile agenda presei, situaţia se inflamează, mai ales că România se afla în febra pregătirilor pentru intrarea în UE şi NATO, iar mulţi oameni politici, consilieri şi ambasadori, fără să facă efortul de a cunoaşte adevărul, se întrebau cum mai poate fi sfătuit Preşedintele de un consilier imoral şi corupt. Pe reţelele de socializare, Facebook şi Twitter, apar tot felul de persoane, care îşi dau cu părerea, una calculând cu cât a fost văduvit statul român, prin neprezentarea la birou a consilierului într-o zi lucrătoare şi care, astfel, ca în Caragiale, „suge sângele poporului”. Singurele dovezi în mâinile procurorilor sunt câteva fotografii antedatate şi trucate, prelucrate în Photoshop. În cele din urmă, consilierul este demis şi ajunge la Parchetul Special Antifraudă şi Delapidare, unde este primit de către procurorul Leonardo Moldoveanu, care „are 40 şi ceva de ani, un început de chelie, o figură indistinctă, cămaşă gri-deschis, cravată mov, cu ochelari atârnaţi de-un şnur”. Este prototipul unui om dur, care se crede un fel de Dumnezeu al justiţiei: „Eu pun întrebări, dacă am de pus. Sunt în postura de a pune ce întrebare vreau, când vreau, şi nu mă poate opri nimeni, să vă fie clar! se enervează Leonardo.”
Între timp, fostul consilier se întâlneşte cu un fost coleg de serviciu, Rigid Aurel, care lucra la o firmă de pază tocmai la mallul unde se făcuseră pozele „incriminatoare” la adresa consilierului prezidenţial. Acest coleg îi pune la dispoziţie înregistrările firmei de pază (cu condiţia ca şi el să devină un „concernat”, adică membru al concernului care administra mallul), din ziua fatidicei sale vizite la mall, care demonstra că dreptatea era de partea sa. Obţine o copie şi trimite înregistrările Preşedintelui, procurorului care l-a anchetat, televiziunilor care i-au vrut capul, unor ambasade etc. Aceste înregistrări nu au avut absolut niciun ecou. După un an, află totuşi câteva noutăţi.
În primul rând, că există şi un fel de justiţie divină, care îi face dreptate autorului: faimosul procuror este destituit, „ca fiind un procuror corupt, care se culca cu o femeie, pe care în acelaşi timp o cerceta pentru deturnare de fonduri şi delapidare.” Familia Studencu, care a măsluit fotografiile de la mall, a avut un destin tragic: au plecat amândoi în Italia, unde soţia a fost găsită moartă, victimă a unor reglări de conturi mafiote, iar Andrei Studencu era dat dispărut. Ea poza în prostituată, iar soţul îi făcea poze în compania unor personalităţi, pe care le şantajau apoi cu publicarea fotografiilor.
Noul consilier pe probleme de politică externă al Preşedintelui este un tânăr diplomat, foarte orgolios, atent doar la detalii ridicole: adresele emanate de la Ministerul de Externe trebuie scrise cu un anumit font de literă şi cu un anumit spaţiu între rânduri, cuvântul excelenţă trebuie scris cu minusculă, nu cu majusculă etc.
În povestirea a doua, Balada comitetului de bloc, autorul „transformă deplina banalitate într-o uriaşă povestire de tip Bulgakov” (Vasile Popovici). Un proaspăt pensionar acceptă să devină preşedintele unui comitet de bloc, iar din acest moment viaţa lui se transformă într-un calvar…
La început, au apărut câteva cazuri uşor de soluţionat: „Băieţii familiei Puicălău, nişte golani îngrozitori, care nu mai prinseseră loc decât la un liceu industrial, dădeau muzica mult prea tare şi o deranjau pe doamna Maria Manole Păun, care stătea în apartamentul de alături.” Zina, o vagaboandă de 60 de ani, se stabilise în spaţiul verde din faţa blocului, iar poliţia chemată să o ducă de acolo a motivat că „nu au paragraf de lege, ca să o bage la arest” pentru aşa ceva. Un colocatar, preotul Zaharie Simbriaşu (prenumele trebuind accentuat Zahárie, nu Zaharíe), nu-şi plătea întreţinerea la bloc, dar, mai grav, lăsase gravidă o fată retardată, „la care-l chemase familia să-i procitească”, colocatarii fiind consternaţi. Dar comitetul de bloc „şi-a băgat în casă mortul” atunci când a acceptat să închirieze un apartament lui Tănase Didinel, băiat „singur, liniştit, cuminte”, care le va face zilele calvar, dovedindu-se a fi un interlop. Mai întâi, o cheamă la el în bloc pe concubina sa, Mariana (el îi zice Mareana), aceştia deranjându-şi vecinii cu zgomotele partidelor de amor, care se auzeau prin pereţii subţiri ai blocurilor „construite pe vremea comunismului”, când oamenii „trăiau toţi la comun, ştiau toţi totul despre toţi”. Didinel îşi cumpără apoi o motocicletă, ambalând motorul, când voia să transmită un mesaj Marianei. Apare un nou scandal, fiindcă Didinel parca motocicleta pe locul de parcare al altcuiva, apoi o aduce în holul blocului. Chemată să rezolve situaţia, poliţia a spus că toate problemele din bloc ţin de competenţa „poliţiei de proximitate”. Care poliţie de proximitate n-are oameni, iar când vine totuşi cineva, Didinel era plecat cu motocicleta, iar urmele de cauciucuri din holul de la intrare nu-l interesau pe poliţist: „Eu nu văd nicio motocicletă. Unde e? ne întreba, uitându-se în jurul lui şi aplecându-se pentru a vedea mai bine, de parcă motocicleta s-ar fi putut pierde pe jos.”
De aici încolo suntem în zona absurdului: Didinel îşi duce motocicleta la etajul I, blocând însă uşa liftului. Cheamă nişte meşteri, tocmai în ajunul Crăciunului, să scoată… 10 cm din grosimea şapei din apartamentul său! Apogeul este atins atunci când Didinel îşi cumpără o maşină marca Porsche Carrera, pe care o ţine pe trei locuri de parcare, ceea ce provoacă furia proprietarilor (care, ca să se răzbune, îi pun firimituri pe botul şi capota maşinii, atrăgând păsările, care îşi lasă găinaţul „la faţa locului”), iar în final, maşina este legată cu un lanţ gros de un stâlp din mijlocul parcării, Didinel nu observă şi, când vrea să plece, face ţăndări frumuseţea de maşină, avariind şi alte şase maşini din jur. În final, îl omoară într-o parcare pe administratorul blocului şi primeşte 25 de ani de închisoare.
În Problema de la Lima, patru români (din care doi români-americani) cer ambasadorului României, pe un ton ultimativ, să li se pună la dispoziţie o maşină, pentru a merge la Machu Picchu. Ambasadorul încearcă să le explice că o asemenea solicitare nu poate fi satisfăcută, dar aceştia, nemulţumiţi, postează imediat o plângere pe pagina de Facebook a ambasadei, iar unul dintre ei, John Christian Vistavoy, trimite o scrisoare, via email, ministrului de Externe al României. Ca şi în prima povestire, minciunile lansate sunt ca bulgărele de zăpadă şi îşi face efectul, cei din minister solicită ambasadorului explicaţii peste explicaţii, iar în cele din urmă acesta este rechemat în ţară, pe motiv că ar fi făcut declaraţii ostile la adresa SUA, funcţionarii din minister, în frunte cu ministrul, dovedind încă o dată ploconismul în faţa marilor puteri, nefăcând nimic pentru a demonta o minciună şi nefiind solidari cu colegul lor.
De mare subtilitate este şi povestirea care dă titlul volumului, Alternativă la fuga în Egip. Cuplul Horia Gârjoabă şi concubina lui, Rodica Teodorescu, reuşesc, cu preţul unor sacrificii financiare, să strângă bani şi să îşi petreacă un concediu într-o staţiune din Grecia. Pentru narator, este o excelentă ocazie de a rememora ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, precum şi primii ani postrevoluţionari.
Prima parte conţine savuroase pagini memorialistice, unde personajele fictive coexistă cu cele reale (preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, Regele Mihai I, Regele Juan Carlos al Spaniei ş.a).
Dar, într-o zi, în staţiunea din Grecia, Horia Gârjoabă se întâlneşte cu un fost coleg de şcoală, Mirel, de la Liceul „Petru Groza” din capitală, frecventat cândva de toţi copiii ştabilor. În copilărie, Mirel purta doar uniformă de pionier sovietic. Menajera era obligată să i se adreseze copilului cu formula „tovarăşul Mirel”, iar ea era pentru el „tovarăşa Maria”.
Această întâlnire a fost ocazia rememorării unei întâmplări din adolescenţă, care le-a schimbat amândurora destinul. Vladimir Alexeevici Ionaşcu, alintat Mirel, era fiul unui activist de partid, cu studii la Moscova, Alexandru Alexei Ionaşcu, unde s-a şi căsătorit cu Liuba şi şi-a adăugat între prenume şi nume şi apelativul rusesc, Alexei, pentru a sublinia şi astfel obedienţa faţă de marele frate de la răsărit. Călătorea mult, în toată lumea, şi îi adusese lui Mirel, din China, o cutie cu focuri de artificii.
Cei doi adolescenţi asistă, mai multe seri, într-un loc izolat din Parcul Herăstrău, la o scenă de dragoste, dintre doi tineri. Cei doi elevi înfierbântaţi le fac tinerilor îndrăgostiţi o surpriză: le montează în jurul băncii focurile de artificii aduse de tatăl lui Mirel din China, care sunt declanşate din ascunzătoarea pe care şi-o pregătiseră din timp. Cei doi îndrăgostiţi, pe jumătate dezbrăcaţi, speriaţi, o iau la fugă, spre bucuria celor doi elevi. Pocnetele de artificii, asemănătoare cu focurile de armă, au alertat Miliţia, Securitatea şi Pompierii, care au făcut imediat cercetări. La locul faptei au găsit şi ghiozdanul lui Mirel, care a fost rapid identificat. Securitatea i-a interogat pe cei doi tineri separat, în final fiind găsit vinovat doar Horia Gârjoabă, care a primit o pedeapsă de cinci ani: patru de şcoală corecţională, iar după ce a devenit major, un an de închisoare. Fiul activistului nu a păţit nimic. Dimpotrivă, după 1989, a reuşit să îşi schimbe identitatea, inclusiv onomastică: îl chema acum Vlad Ionaşcu, avusese o bursă în SUA, unde directorul unui „institut pentru avansul democraţiei” i-a confecţionat un statut de disident, fiindcă făcuse un referat, în care arăta greşelile financiare ivite în procesul de plată a datoriilor externe ale României, referat care fusese trimis de către cineva la Europa Liberă. Mirel, conform caracterului său, a acceptat acest statut, deşi ştia că nu a avut niciun merit pentru a fi declaear disident.
Dacă, în timpul dictaturii comuniste, Horia a fost un autentic disident, confecţionând manifeste anticomuniste şi anticeauşiste, după revoluţie nu reuşeşte să îşi dovedească această calitate, aducătoare de avantaje materiale. Ar fi trebuit să ducă trei martori, care îl cunoşteau şi care puteau depune mărturie despre activitatea lui clandestină. Om de caracter, cu principii ferme, curajosul disident nu se înjoseşte: „Nu am avut de unde-i lua. Probabil că aş fi găsit, dacă îi plăteam, ca să depună mărturie pentru mine, cum au făcut atâţia revoluţionari, dar eu nu am dorit să cobor atât de jos. Cum nimeni nu părea să mă creadă, când îi povesteam, am început să păstrez doar pentru mine amintirea acelor ieşiri pline de risc, de pe urma cărora nu m-am ales decât cu praful de pe tobă.”
Povestirea îi lasă cititorului un semn de amărăciune, văzând cât de nedreaptă este uneori viaţa cu unii oameni. Chiar şi pe avionul de întoarcere, Mirel avea bilet la clasa business, privind „condescendent spre mine, spre partea din spate a avionului, unde eram noi, cei din clasa turist, mulţimea. […] El era special, el era peste tot în acelaşi timp, el câştiga întotdeauan, el era de neînvins.” Reuşeşte să-i spună lui Mirel că „chestia aia cu banca prăbuşită a fost a mea…”, după care deschide uşa avionului şi se aruncă în gol, „fără a mai privi înapoi vreodată”.
Despre stil şi arta literară. Povestirile acestui volum sunt, cum spuneam, de o frapantă actualitate. M-am mirat că, în puţinele recenzii publicate despre carte, nu s-a pomenit numele lui Caragiale sau cel puţin al lui Tudor Muşatescu.
Ca şi la Caragiale, întâlnim şi în aceste povestiri un comic de limbaj, de caracter şi de situaţie.
La fel ca marele său înaintaş, Gabriel Gafiţa are un talent în alegerea numelor personajelor: Bratu Cocîrlanci, Puicălan, Ciolpanu, Ţeţe, Rigid Aurel, Zahárie Simbriaşu, Didinel Tănase, unele dintre acestea (precum preotul Zaharie Simbriaşu sau interlopul Didinel Tănase) devenind memorabile şi putând face „concurenţă stării civile”, cum spunea Garabet Ibrăileanu, despre personajele lui Caragiale.
Scriitorul este dotat cu un profund simţ al limbii, sesizând, de pildă, diferenţele semnatice ale verbului a servi şi confuzia dintre acestea: a pune, a aduce la masă mâncare, băutură, respectiv a mânca, sau al cuvintelor englezeşti a bank şi a bench. Dacă în piesele lui Alecsandri, să spunem, găseam cuvinte şi expresii franţuzeşti, acum locul acestora este luat de englezisme (Go for the big fish, Just for the record, their privacy, fuck, darling etc.).
Scrisoarea pe care John Christian Vistavoy o adresează ministerului ne aduce aminte, prin agramatism, incultură şi savoare lexicală, de actele „administrative”, publicate de Tudor Muşatescu, în volumul Ale vieţii valuri, schiţe (Editura Tineretului, Bucureşti, 1969).
Naratorul este foarte atent la vorbirea personajelor, producând un comic de limbaj, colorat cu multe oralităţi (tre’ s-o trimit, dom’ne) sau exprimări pe măsura culturii vorbitorilor („Poate decât s-o iau cu mine în pat” – e vorba de o motocicletă); „Să ia molozul de-acolo cine e treaba lui să ia molozul”; „Dar omul ştie decât să cârcotească”; „Vă las decât mobilul”.
În sfârşit, este ironizată noua limbă de lemn a unor legi şi directive europene. Astfel, Didinel Tănase şi-a mutat toată mobila din apartament, pentru renovarea acestuia, cu excepţia unui WC, care rămase acolo, fiindcă „nu poţi lăsa muncitorii fără WC. Dacă te prinde vreo inspecţie, ăla eşti. Cică le oferi condiţii inumane.”
De neuitat rămâne, pentru comicul de caracter, figura preotului Zahárie Simbriaşu, cel care „vorbea cântat, la fel cum psalmodia şi în biserică”. Extrem de priceput în IT, acesta crease, pentru asociaţia de locatari a blocului în care locuia, grupuri de discuţii, prin care colocatarii erau înştiinţaţi ce facturi au de plătit, când sunt şedinţe de bloc etc. Acuzat că a lăsat gravidă o retardată, preotul spune că „e voia Domnului ca ea să se fi aflat cu prunc. Întocmai ca Fecioara.” Iar cine crede că semnalul la telefonul mobil al preotului era un dangăt de clopote sau un bătut de toacă, cum ar fi fost potrivit pentru un preot, se înşală. Părintele îşi pusese o melodie de la Queen, We Are the Champions, telefonul sunând şi în timpul predicilor, fiindcă posesorul nu şi-l închidea. Dimpotrivă, în timpul predicii, îşi punea telefonul pe carte, încât nu ştiai dacă citeşte din carte sau din telefon.
Un comic de situaţie se produce când moare doamna Maria Manole Păun, „văduva cântăreţului de canţonete, Manole Păun, cel cu două CD-uri la activ”. Dar iată scena: „Când au vrut să coboare, însă, cei de la Salvare cu brancarda, pe care o duceau pe doamna Maria Manole Păun, pe ultimul tronson de scări, cel între etajul I şi palierul de la parter, au constatat că nu pot trece cu defuncta, din cauza motocicletei. Au pus deci brancarda jos la etajul I şi au început un scandal monstruos. […] Am propus să cheme liftul la etajul I şi s-o coboare pe doamna Păun cu liftul.
– Dar brancarda nu încape în lift, mi-au spus.
– O ţineţi aşa cum aţi venit cu ea.
– Păi, am ţinut-o vertical. Cu mortul ce vreţi să facem în timpul ăsta?
– O ţineţi şi pe doamna în poziţie verticală preţ de un etaj şi pe urmă o culcaţi din nou.
Mi se părea un lucru cât se poate de firesc. Era o soluţie, dacă n-aveam cum să scoatem motocicleta de pe scară. Dar brancardierii erau de neînţeles. Pretindeau că un mort e foarte greu şi nu poate fi dus decât în poziţie culcată, iar pentru asta trebuiau doi oameni.
– Uite, veniţi dumneavoastră şi-o ţineţi în lift, de acord? Ca să vedeţi cât de uşor e, mi-a spus unul dintre ei, mai arţăgos. […]
Brancardierii au încercat deci să ridice brancarda foarte sus şi ei să se strecoare pe rând pe lângă motocicletă, dar cel din spate s-a împiedicat de o pedală, a căzut şi a scăpat brancarda într-o parte. Doamna Maria Manole Păun a descris un arc de cerc prin aer, a zburat dreaptă, nechircită, probabil din cauza rigorii instalate, şi s-a prăbuşit pe ciment cu un bufnet surd.”
O altă calitate a naratorului este cunoaşterea foarte bună a mediilor despre care scrie (diplomatic, politic, justiţiar, televizual etc.), calitate dovedită şi prin folosirea unui limbaj specializat (pe surse, talk-show, breaking news, of, one on one, live, silenzio stampa, guru – pentru presă; încă nu apăruse profesiunea de influencer), search, send, Facebook, Twitter – lumea internauţilor), contencios administrativ, pe fond, pe procedură – mediul juridic), ca să nu mai vorbim de mediul diplomatic, în care a trăit atâţia ani (bullets, pull aside). Sunt utilizate toate registrele limbii, de la argou până la neologismul savant.
Sunt demascate citatele trunchiate (noi fiind o ţară „în care se luau doctorate după doctorate, pe ghilimele lipsă”), campaniile scrisorilor deschise, uneori fără scopuri nobile, ci doar pentru compromiterea unor persoane, lipsa de profesionism a moderatorilor din televiziuni, pentru care nu contează deontologia profesională, ci doar interesele patronului, superficialitatea documentării etc.
Aşa cum observa şi Stelian Ţurlea, într-o cronică făcută pentru Agenţia Mediafax, Gabriel Gafiţa are „un simţ deosebit al detaliilor semnificative, o fineţe a observaţiei surprinzătoare”, iar cronicarul dădea ca exemplu următorul citat, sugestiv şi pentru ce înseamnă telefonul şi tableta în viaţa noastră: „La masa de lângă noi, se aşază o familie de nemți: tata, mama şi două fete. Tatăl e înalt, masiv, cu păr bogat şi cu o pereche de ochelari pe cap. Un tricou negru, pantaloni până la genunchi şi nişte adidaşi măsura 47, cel puțin. Căşti în urechi. Un telefon mobil enorm, probabil mult mai performant decât cel mai recent model din magazine. Vreo 45 de ani. Mama, vreo 38, blondă, bronzată, figură ştearsă. Părul i se clatină în toate părțile, când dă din cap. Ochelari de vedere cu rame înguste. Căşti în urechi şi ea. Într-o mână duce de toate: şal lung, sacoşă, biberon, tabletă. Fetița cea mică e inertă în căruț. Fetița cea mare, de vreo 11-12 ani, are şi ea tableta ei.
De cum ocupă scaune la masă, tatăl scoate un ziar de sub căruțul copilei celei mici, pune picior peste picior şi deschide ziarul şi telefonul în acelaşi timp. Mama o potriveşte pe fetița mică şi pune şi ea tableta în locul farfuriei. Ar trebui să meargă la bufet, să-şi ia de mâncare, dar nu merg. Tatăl pare că dă mesaje de pe telefon, mama cu siguranță dă mesaje de pe tableta ei. Niciunul nu priveşte în jurul său, niciunul nu se uită la fetițe. Fetița cea mare ține tableta pe genunchi şi apasă nervos în tastatură, provocând zgomote stridente de la jocuri. Fetița cea mică ține mâna-n gură.” (p. 173-174)
Semnificaţia titlului. Cronicarii literari, puţini, care s-au aplecat asupra acestei cărţi de excepţie, nu au acordat importanţă semnificaţiei titlului. Volumul preia titlul celei de-a patra povestiri, Alternativă la fuga în Egipt, care pleacă, în aparenţă, de la un fapt banal: de la o definţie pentru un careu de cuvinte încrucişate, aluzia făcându-se însă la mitul biblic al poporului ales. Se ştie că, după plecarea magilor de la ieslea unde se născuse Isus, îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif şi l-a sfătuit să fugă urgent în Egipt, să se salveze, pe el şi familia sa, fiindcă Irod vrea să ucidă toţi pruncii nou-născuţi, de sex bărbătesc, din jurul Betleemului, între care s-ar fi aflat şi Isus, despre care i s-a spus că va deveni rege al iudeilor. Dacă alternativa pentru fuga din Egipt are un sinonim, exodul, pentru fuga în Egipt nu există aşa ceva, dar autorul ne propune o variantă: „statul pe loc şi aşteptat măcelul. Numai că sunt prea multe litere.” Ideea ar fi că trebuie să stăm pe loc, să nu fugim toţi din ţară, dar să încercăm să ne împotrivim „măcelului”.
Din acest punct de vedere, coperta cărţii mi se pare extrem de sugestivă (autori: Cristian Florescu şi Ana Nicolau), reprezentând un om legat de mâini şi de picioare, care nu poate fugi undeva, să se salveze, nu poate pleca în Egiptul devenit un simbol al salvării.
Şi pentru că am ajuns la comentarea unor detalii despre carte, să mai spun că nu am găsit în ea nicio greşeală de corectură, ceea ce este o performanţă în lumea editorială de azi (doar la pag. 142 lipseşte cuvântul mai, între „e mult… greu de tras”). Recomand editurii folosirea virgulei înaintea atributivei, a subordonatelor circumstanţiale, ştiindu-se faptul că virgula pune în valoare volutele gândirii şi nuanţele de exprimare ale autorului.
Concluzii. Scrise în Peru, departe de ţară, cele patru povestiri surprind foarte exact lumea românească. „Ceea ce contează cu adevărat și ceea ce devine deplin verosimil în aceste povestiri – scria subtilul critic literar şi eseist, Vasile Popovici – sânt însăși punerea în mișcare a mecanismului infernal, alunecarea individului în condiția lui fundamentală, de ființă-fără-apărare-și-fără-posibilitate-de-recurs. Are o vină pentru asta? Dacă există vreuna, aceea nu are însă nicio legătură cu enormitatea consecințelor generate. Lumea în care intram era stăpânită de o injustiție esențială. Sântem în lumea punerii sub acuzare, tema centrală a prozei pe care o scrie Gabriel Gafița în ultimii ani.”[2]
Povestirile din acest volum, scrise alert, se citesc pe nerăsuflate, cititorul uitându-se, în timpul lecturii, câte pagini mai sunt din cutare capitol, nu fiindcă ar vrea să se termine povestirea, dimpotrivă, ar dori ca lectura să dureze cât mai mult. Este elogiul suprem, care poate fi adus unei cărţi.
Nu ştiu dacă aceste patru povestiri constituie „probabil ce a scris mai bun prozatorul Gabriel Gafița până acum”, aşa cum spunea tot Vasile Popovici, dar ştiu că, alături de Alex Ştefănescu, Gabriel Gafiţa este unul dintre cei mai talentaţi scriitori români de azi.
Mă bucur că l-am descoperit, la întoarcerea din călătoria făcută în Republica Peru.
[1] Daniel Cristea-Enache, în dialog cu Gabriel Gafița, Când ceilalți terminaseră de jelit, noi abia am început, în https://atelier.liternet.ro/articol/45079/Daniel-Cristea-Enache-Gabriel-Gafita/Cand-ceilalti-terminasera-de-jelit-noi-abia-am-inceput.html (18 ian. 2024)
[2] Vasile Popovici, Patologia tranziţiei fără sfârşit, în Observator cultural, nr. 932, 26 iulie 2018.