Am locuit în oraşul-capitală, practic, şase zile: două la sosirea în Chile, o zi la revenirea din Temuco şi trei la întoarcerea din Insula Paştelui. Am vizitat multe obiective culturale şi turistice de aici, aşa că ne-am putut face o idee despre aglomerata capitală chiliană, mai ales că unul dintre hotelurile noastre (Somelier) se afla în plin centrul capitalei.
Numele îi provine de la Sfântul Iago (variantă a Sfântului Iacob), înmormântat în Santiago de Compostela, din Spania, oraşul chilian fiind întemeiat de către conchistadorul Pedro de Valdivia, la 12 februarie 1521.
Prima impresie ne-am făcut-o observând peisajul stradal, cu oameni grăbiţi sau relaxaţi, cu tineri şi tinere purtând blugi „rupţi”, piercing-uri în nas sau buze, având tatuaje pe cele mai neaşteptate părţi ale corpului, mai ales pe mâini (chelnerii care ne serveau aveau în general şi ei tatuaje pe mâini). Toată lumea vorbea la telefoane inteligente, dar nimeni nu le utiliza la ureche, ci în dreptul gurii, în cant sau având căşti hands-free. Trotuarelele sunt pavate cu piatră, granit în general, au la borduri rampe pentru cărucioare, ceea ce la noi s-a făcut doar sub presiunea normelor europene. Clădirile nu au igrasie la bază, probabil şi din cauza climei calde, iar în lifturile hotelurilor, cifrele care indică numărul etajului sunt marcate şi în braille – o altă dovadă de civilitate. Apropo de etaj, în Chile parterul este socotit etaju I, ca la ruşi!). Am văzut puţini oameni ai străzii, deşi, în primele zile, am locuit undeva lângă autogară, cu lume pestriţă, cu un permanent du-te-vino. Să nu uităm că, în această metropolă, trăiesc vreo 7 milioane de oameni! Apropo de autogră: este imensă, cu zeci de autocare Pullman, care circulă spre toate direcţiile ţării, unele cu frecvenţă de 5-10 minute (pentru localităţile apropiate). Nu e de mirare că acest sistem de transport este atât de dezvoltat, biletele nefiind scumpe (la confortul pe care îl oferă), iar şoselele chiliene fiind de cea mai bună calitate.
Dovezile libertăţii de exprimare erau multe. În chiar centrul oraşului, am folosit o trecere de pietoni în culorile curcubeului (nu vrem să dăm idei!), iar pe zidul unei biserici am văzut două inscripţii (graffiti) indecente, pe care nu le mai reproducem. Am vizitat, desigur, şi două librării foarte moderne, cu uşile la stradă deschise, îmbiindu-te astfel să le vizitezi. La intrare, vedem, între alte volume, Manifestul comunist al lui Marx şi Engels, dar şi Capitalul lui Karl Marx. Răsfoim apoi trei volume masive, aşezate alături, despre trei dictatori ai lumii (Mao, Stalin şi Hitler). În cartea despre Mao, sunt publicate câteva fotografii – o raritate – cu oameni umiliţi, schingiuiţi şi executaţi, ca „duşmani ai poporului” (cunoaştem sintagma!), în timpul Revoluţiei Culturale. La ambele librării, la intrare, se afla un volum de Jorge Baradit, La Dictadura. Historia secreta de Chile, cu portretul lui Pinochet pe copertă (probabil era o apariţie editorială nouă, pe care nu am putut-o răsfoi, fiind învelită în folie de plastic). Ne-ar fi interesat să ştim cum este văzută perioada lui Pinochet, care a avut şi unele realizării economice (construcţia metroului din Santiago, de pildă, a început în 1975, sub preşedinţia acestuia, fiind unul dintre cele mai moderne metrouri din America Latină). Memoriile semnate de Michelle Obama (pe care le-am găsit şi în aeroporturile din Sao Paolo şi Frankfurt) erau nu departe de o carte despre nazismul din Chile. Apoi volume de Gabriel García Márquez, Neruda ş.a. Chiar la intrare, am găsit cărţi pentru copii, atractive prin coloritul lor, dar şi volume de religie, filosofie, istorie, albume tipărite în excelente condiţii grafice, ghiduri de călătorie, CD-uri cu filme artistice etc. Ce nu am reuşit să găsim nicăieri au fost acele albume turistice, cu imagini multe şi informaţii sintetice, pe care le poţi întâlni în Europa sau Statele Unite. Cărţile despre Chile, despre populaţia mapuche existau, erau documentate şi bine structurate, dar toate erau în limba spaniolă. Din cauza căldurilor mari, pompierii (“bomberas”) sunt foarte apreciaţi aici, incendiile nefiind o joacă. În hoteluri, restaurante, dar şi pe străzi, hidranţii sunt amplasaţi în locuri vizibile (mergând la Cerro Santa Lucia, o stradă era blocată de pompieri, care tocmai stingeau un incendiu).
La zece minute de mers pe jos, de la hotelul nostru, ajungem la Cerro Santa Lucia (cerro înseamnă deal), unde a avut loc întemeierea oraşului, de către conchistadorul Pedro de Valdivia. Locul a fost ales nu doar pentru clima moderată, ci mai ales pentru poziţia strategică, fiind mai uşor de apărat (ne amintim că şi în spaţiul nostru, cetăţile erau aşezate mai ales pe dealuri). Santiago a devenit capitală în anul 1818. Oraşul este traversat de râul Mapocho, pe care noi l-am văzut foarte tulbure, cum sunt râurile în timpul inundaţiilor. Nu ştim care este cauza, poate poluarea, deversările industriale etc.
Ȋn mijlocul oraşului, înconjurat de zgârie-nori moderni, ca o insula a vieţii, întâlnim Dealul Santa Lucia, înalt de 69 de metri, fost vulcan (cum citisem pe internet) de acum 15 milioane de ani. Acum este loc de promenadă (din 1872, când guvernatorul Benjamin Vickuna Mackenna i-a decis această destinaţie), un parc, bogat în vegetaţie, în care oamenii se pot relaxa şi pot fugi de arşiţa verii, extrem de toridă în capitala chiliană. Chiar la intrare, te întâmpină, deasupra unei stânci impresionante, acoperită de iederă, statuia arhiepiscopului Manuel Vicuña Larrain.
Undeva, pe drumul ce urcă şerpuind, un monument, înalt de doi metri, eternizează câteva cuvinte ale lui Pedro de Valdivia către împăratul Carlos al V-lea, după cucerirea noului teritoriu, într-o scrisoare din 1545, în care lăuda frumuseţea şi bogăţia acelor pământuri. Am identificat şi locul unde era celebra Fântână a lui Neptun, care arăta, însă, dezolant, complexul statuar fiind în restaurare (după cum ne-a spus un chioşcar, care vindea sucuri şi îngeţată). Aşa că n-am mai aruncat, conform tradiţiei preluate de la italieni, bănuţul care îndeplinea dorinţe.
Dealul Santa Lucia este cel mai la îndemână loc de recreere al locuitorilor capitalei chiliene, dar cel mai aglomerat, la sfârşit de săptămână, este Cerro San Cristóbal (Tupahue), care se întinde pe 722 de hectare. Dealul se înalţă la 300 m deasupra oraşului, în vârful său putându-se ajunge pe jos sau cu un funicular (din 1980, recondiţionat în 2016. Funicular folosit şi de Papa Ioan Paul al II-lea, când a fost aici.) Cu acesta am urcat şi noi, din Staţia Pío Nono, până în vârful dealului, cu „vagonetul” tras pe cabluri, care urcă vreo 500 de metri, pe o pantă înclinată de 45 de grade. Cam la jumătatea drumului, funicularul oprea, dacă erau solicitări, la Grădina Zoologică, în care se puteam zări doar câteva păsări. Pe tot parcursul călătoriei aveai ocazia să descoperi oraşul, printre copacii din jur, dar adevăratul spectacol avea să ni-l ofere Santiago de pe platoul de pe creastă. Panorama care se deschidea era grandioasă, nu degeaba locul se şi numea Bellavista. Oraşul părea interminabil, singura stavilă punând-o munţii Cordilierei de Coastă, cu crestele încă înzăpezite, care-l îmbrăţişau. Sus, metropola era vegheată de statuia alba a Fecioarei Maria, a cărei construcţie a început în 1904 (fiind terminată în 1908). Are 14 m înălţime şi soclul de 8,3 m, cuprinzând o capelă mică. Aici s-a rugat şi a binecuvântat oraşul Ioan Paul al II-lea, în aprilie 1987. Nu am avut timp să vedem şi alte puncte de atracţie de pe acest deal, cum ar fi Grădina Japoneză, turnul-antenă (care a însumat toate celelalte antene radio instalate pe deal), Grădina Botanică şi, desigur, cele două piscine imense: Tupahue, însemnând „Locul Zeilor” (inaugurată în 1966, cu o lungime de 82 m) şi Antilén , în traducere „E soare” (de 95 m lungime, deschisă din 1976).
Nu am putut cunoaşte viaţa de noapte a oraşului, mai întâi fiindcă eram obosiţi după călătoriile şi vizitele făcute ziua, şi apoi pentru că nu ne interesa în mod deosesbit. Dar am dedus, din relatările altora, că şi aceasta este la fel de palpitantă, cu tineri care petrec în baruri şi discoteci, care dansează şi se bucură de viaţă. Un călător din România, amator de petreceri în discoteci, a scris: „Am dansat un pic la primul nivel (al discotecii, n. ns.), apoi am observant că mai există şi un al doilea nivel şi am plecat cu Silviu să vedem ce-i pe-acolo; se auzea alt tip de muzică, europeană, şi ne-am zis că am dat de o discotecă de-a noastră, dar cum am urcat scările, am avut un şoc! Numai bărbaţi! Nu ne venea să credem! Dansau bărbaţii între ei, se pupau se mângâiau! […] A durat câteva momente până să ne revenim şi să ne dăm seama că ne aflăm într-o discotecă a homosexualilor” (Costin Ştefan, Jurnalul unui „vagabond” prin lume, f.e., Bucureşti, 2008, p. 418).
Ziua, parcurile erau pline de oameni care se relaxau pe iarbă (fără ca cineva să-i alunge), iar pieţele sau chiar trotuarele mai largi găzduiau grupuri mari care dansau (aşa cum mai văzusem în China), evident, aici pe muzică latino. Am văzut mulţi poliţişti (şi poliţiste) pe stradă, patrulând pe jos, în maşini sau chiar pe biciclete (doi se plimbau pe bicicletă, în părculeţul din faţa Catedralei Naţionale). Se spune că Santiago are cea mai mica rată a criminalităţii dintre toate capitalele Americii Latine şi acest lucru poate fi adevărat. În faţa multor restaurante, vezi angajaţi cu lista de meniu în mână, îndemnându-i pe pietoni să le treacă pragul, făcând câţiva paşi alături de ei, timp în care li se propun câteva meniuri şi, uneori, îi informează despre preţuri. Poate este o nouă strategie de a atrage clienţii, deşi nouă ni se pare agresivă această politică. Pe noi ne-au lămurit să comandăm o sticlă de bere Escudo, la un litru, insistând că nu au decât la sticle mari, bazându-se pe faptul că era extrem de cald şi setea era mare, deci comandai ce ţi se oferea! În toate restaurantele, „propina” (ciubucul) este trecută pe nota de plată, în valoare de 10% din consumaţie, dar chelnerul te întreabă dacă eşti de accord s-o plăteşti (pe bon apărând totalul fără bacşiş, precum şi cel cu însumarea lui). Desigur că toată lumea este de accord. La celelalte categorii de servicii (de pildă, taximetrişti) tradiţia e să rotunjeşti suma, fără a se ţine cont de procente.
Doina şi Ilie Rad
Episodul următor: Relaţiile româno-chiliene de-a lungul timpului