Kyoto are o sumedenie de astfel de grădini tradiţionale, simbolice pentru armonia zen. Una dintre cele mai cunoscute este “Grădina de piatră” a Templului Ryoan-ji (“Templul Dragonului ȋn Pace”), din Nord-Vestul oraşului. Locul a fost ridicat, ȋn 1450 (ȋn perioada Muromachi), din ordinul lui Hosokawa Hatsumoto (1430-1473), cu scopul de a deveni, cândva sanctuar zen. Ȋn templu există şapte morminte ale unor ȋmpăraţi japonezi.
Grădina, vizitată de foarte mulţi turişti, dar şi de japonezi, este una din tipicele grădini de piatră sau “grădini uscate”, fără vegetaţie abundentă, cu pietre, aşezate după regulile zen, ȋn grupuri, ȋnconjurate de nisip sau pietriş, pe care se configurează, cu ajutorul greblei, desene din linii ondulate, armonioase, potrivite pentru meditaţie. Aşezarea grupurilor de pietre a generat multe păreri, ȋn ȋncercarea de a identifica sensul lor, de la familii de tigri (figură puternic mitologizată ȋn cultura asiatică), insule sau vârfuri muntoase ȋn ocean sau râuri, chiar şi echilibrul numerelor impare. Ce face unică grădina Ryoan-ji este faptul că, ȋntr-un dreptunghi de 30 m lungime şi 10 lăţime, 15 pietre, de mărimi şi forme diferite, sunt aşezate ȋn cinci grupuri. Ele par dispersate ȋntr-o mare de pietriş fin. Povestea, care supravieţuieşte şi azi, este cea care atrage vizitatorii: nu se pot vedea toate cele 15 pietre, ci doar 14 dintre ele, din orice parte a terasei de lemn, de pe care poţi privi grădina. Privitorii se ambiţionează să le surprindă pe toate, din unghiul perfect, convinşi de credinţa că, reuşind acest lucru, eşti cu adevărat, ȋn armonie absolută cu Universul, eşti “iluminat”. Nu credem că cineva dintre contemporani a cunoscut această stare, atât de greu de atins. Explicaţia unor adepţi ai credinţei Zen, ȋn căutarea celei de-a 15-a piatră, greu (dacă nu imposibil) de găsit, este aceea că omul nu poate cunoaşte lumea ȋnconjurătoare numai cu metode ştiinţifice, fără acea fărâmă de dumnezeire din suflete. Templul şi grădina Ryoan-ji sunt listate ca Patrimoniu Mondial UNESCO.
Ginkaku-ji (“Pavilionul de argint”), numit oficial Jisho-ji, a primit această denumire spre a se deosebi de Pavilionul de aur, fiind ridicat ȋn aceeaşi perioadă Edo. Ca ȋn alte situaţii, Ginkaku-ji a fost construit pe locul unui palat, Higashiyama-den. Cel care a ordonat ridicarea clădirii, ȋn 1479, a fost cel de-al 8-lea shogun al perioadei Muromachi, acelaşi Ashikaga Yoshimasa (al cărui nume postum, Jisho-ji, a fost acordat pavilionului). Ȋn grădină, există două coline de nisip, preferate de shogun, pe una, se spune, că el stătea ziua şi discuta despre estetică, pe cealaltă, admira, noaptea, luna.
Pavilionul de aur şi cel de argint sunt considerate ramuri ale templului Shokoku-ji.
Fushimi Inari-taisha este celebrul “Templu al celor o mie de porţi”, datând din secolul VIII, loc vizitat de mulţi turişti, ȋn Fushimi-ku (unul din cele 11 sectoare ale metropolei Kyoto). Câteva străduţe ȋnguste duc spre acest obiectiv, un complex care se ȋntinde pe 61,66 km2. Suntem ȋntâmpinaţi de altarul principal al spiritului (“kami”) Inari Okami (zeu, uneori zeiţa ocrotitoare a multor elemente: a prosperităţii, a agriculturii şi industriei, a fertilităţii, ceaiului, orezului şi… sake-ului, a făuritorilor de săbii, a negustorilor). Legenda locului spune că o turtă de orez, aruncată spre cer, s-a transformat ȋntr-o lebădă, care a zburat până pe vârful muntelui Inari, unde se cultiva, din abundenţă, orez. Din această pricină, oamenii i-au ȋnchinat locul zeiţei orezului, Inari Okami. Spiritul acesta este reprezentat adesea ȋnsoţit de vulpi mesagere.
Ȋncă de la intrare, pe alei şi la poarta principală a templului, te ȋntâmpină statui reprezentând acele vulpi (kitsune) sacre, paznici ai altarelor zeului Inari. Deşi ȋn Japonia există vreo 30.000 de altare ȋnchinate zeului Inari, ȋn acest loc se găsesc cele mai multe şi mai diverse reprezentări ale vulpilor celeste. De regulă, una dintre aceste fiinţe mitologice ţine ȋn bot o cheie a unui hambar de orez, cealaltă, o piatră simbolică pentru spiritual zeului sau un papirus, şi au acele bavete roşii, semn şintoist al rangului ca spirit divin. Ȋn mitologia niponă, aceste animale sacre sunt de 13 feluri, corelate cu diferite elemente, precum pământul, muntele, râul, focul, cerul, pădurea, vântul, oceanul, ȋntunericul, dar şi spiritul sau timpul. Unele reprezentări ale acestor spirite le conferă importanţă mai mare, prin numărul de cozi (până la nouă), sugerând o mai mare ȋnţelepciune şi putere a lor. Se spune că aceste vulpi legendare primesc ȋncă o coadă la fiecare sută sau o mie de ani (după alţii, cele nouă cozi le cresc ȋn momentul ȋn care vulpile ȋmplinesc nouă sute de ani). Vulpile acestea sunt aducătoare de noroc sau protecţie, de aceea se şi comercializează amulete (omamori), brelocuri, portofele, tăbliţe votive (pentru a scrie dorinţe), măşti, pungi cu efigia lor.
Potecile, care urcă ȋn spatele templelor, ȋntr-o adevărată reţea ȋn pădurile muntelui sacru Inari, sunt străjuite de peste 10.000 de “senbon tori” (porţi) şintoiste, portocaliu spre roşiatic (vermilion), care se ȋntind pe 4 km. Opt sute dintre acestea sunt aliniate perfect, unele după altele, formând parcă un tunel, toate de aceeaşi dimensiune, culoare şi aspect simplu, fără ornamente, după tradiţia şintoistă, doar cu unele ȋnscrisuri ȋn limba japoneză.
Porţile sunt donaţii, recunoştinţă pentru ajutorul zeiţei ȋn rezolvarea unor probleme diverse, mai ales legate de afaceri. Acest obicei datează din perioada Edo (1603-1868) şi continuă şi astăzi.
Kiyomizu-dera sau “Templul apei pure” este un templu budist (aparţinând sectei Kitahosso), patrimoniu UNESCO, situat, de asemenea, ȋn Kyoto, ȋnceput ȋn 778, de generalul Sakanoue no Tamuramaro (758-811) şi terminat abia ȋn 1633, ȋn timpul shogunului Tokugawa Iemitsu (1604-1651). Lăcaşul este ȋnchinat zeului Okuninushi, “Zeul pământului”. Situat ȋntr-o zonă puternic ȋmpădurită, din estul oraşului, templul se ȋncadrează armonios ȋn peisaj.
Călătorul are destul de urcat până la pavilionul principal. Cel mai aglomerat loc este generoasa terasă, de pe care poţi admira peisajul paradisiac, până departe. Undeva, ȋn zare, se zăreşte metropola, atât de departe de timpul ce pare ȋncremenit ȋn jurul templului. Am aflat că există multe legende şi, mai ales, ciudate tradiţii, unele ȋncă de pe vremea lui Tokugawa Iemitsu. Exista convingerea că, celor care săreau de pe terasa templului ȋn povârnişul aflat dedesubt, la 13 m adâncime, li se ȋndeplinea o dorinţă importantă. S-au notat 234 de sărituri, supravieţuind 84% dintre temerari. O altă ȋncercare, mai puţin periculoasă, este şi azi, aceea de a parcurge, cu ochii ȋnchişi, fără niciun ajutor, o distanţă de 10 m, ȋn linie dreaptă, până la o piatră, pe care, dacă o atingeai, urma să ai parte de o mare dragoste. Multe elemente atrag prin aura lor mitologică, de la pagodele şi clopotniţele şintoiste, la sanctuarul ȋn care sălăşluiesc mai multe spirite, zeiţa supremă, a soarelui (Amaterasu), zeul pământului şi al iubirii (Okuninushi / Okuninushino-Mikito), zeiţa compasiunii (Kannon), de la fântâna-dragon, până la Piatra sacră a lui Budha. Mulţi tineri japonezi vin să se ȋnchine la “pietrele dragostei” din altar, ȋn speranţa unei iubiri eterne.
Atracţia principală o constituie cele trei izvoare, “Otowa-no-taki”, a căror apă miraculoasă ȋţi asigură sănătate, longevitate sau ascensiune socială. Pentru a ajunge la ele, am coborât 98 de trepte din piatră (câte versuri are Luceafărul), conştienţi că va trebui să le şi urcăm, la ȋntoarcere. Când am ajuns noi ȋn acele locuri, era foarte aglomerat peste tot, fiind duminică. Oamenii aşezaţi ȋn aşteptare să bea din apa miraculoasă erau calmi, răbdători, aşezaţi ȋntr-un şir destul de lung. Majoritatea erau japonezi, obişnuiţi să stea, disciplinaţi, la diverse cozi (la tren, la autobus, la case de marcat, la treceri de pietoni). Ceremonia izvoarelor fermecate era destul de simplă. O mai văzusem şi la fântânile-jgheaburi din bambus, din alte temple: Aceleaşi căni cu toartă, pe care le umpleai cu apă, apoi îţi limpezeai mâinile, una câte una, turnai apă ȋn palmă, beai şi, ȋn final, limpezeai coada cănii, aşezând-o ȋn locul cuvenit. Diferenţele de la Kiyomizu-dera erau mici, foarte practice. Ca să ajungi la apa de izvor ce curgea pe nişte ţevi lungi deasupra, la mai bine de un metru, aveai nevoie de căni cu mânerul lung de vreo 80 de centimetri. Asta presupunea o dificultate pentru mulţi, pentru că apa curgea cu putere şi, ca să poţi umple cât de cât recipientul, aveai nevoie de ceva forţă. Fără să vrei, ceremonialul avea ceva solemn, ȋn felul ȋn care făceai fiecare mic gest, onorând orice picătură de apă. Nu era vorba de izvor magic sau nu. Era acel respect pentru natură, de care omul modern uită mult prea frecvent. Poate locul, poate oamenii, care impuneau, prin atitudine, solemnitatea, ȋţi dictau propria stare, propria gestică ritualică. Cănile erau apoi introduse ȋntr-un locaş, ȋn care erau dezinfectate, ca precauţie, deşi nimeni nu bea direct din ele.
Purificaţi, aşadar, am escaladat scările până la pavilionul de lemn, ȋn stilul tradiţional budist, unde am remarcat un loc de rugăciune clasic, dar unde nu puteai să nu remarci un clopot de metal, foarte mare. După tradiţionala purificare cu beţişoarele parfumate, fumegânde, japonezii ȋşi puneau o dorinţă, apoi loveau, cu o bucată de lemn, ȋn marginea clopotului, sunetul vibrant ducând dorinţele spre zeii care le-ar fi ȋndeplinit. Era o nouă experienţă, pe care nu puteam s-o ratăm, aşa că ne-am descălţat, ȋmplinind şi noi ritualul, ce ȋţi dădea un anume fior, prin ȋnsăşi atmosfera creată de obiecte ori oameni. Nu era vorba de a crede sau nu ȋn puterea vreunei zeităţi, ci ȋn acea armonie dintre cer şi pământ, pe care am simţit-o şi ȋn alte temple.
Am mai zăbovit un timp prin zonă, am urmat o potecă, de pe care ţi se dezvăluiau privelişti de toamnă surprinzătoare, şi am ajuns la o pagodă, zveltă, care ȋşi ȋnălţa zborul de cocor nipon spre ȋnalt. Am făcut câteva poze, ȋn mijlocul unor grupuri vesele de adolescenţi sau tineri, ȋmbrăcaţi ȋn kimonouri, ȋn culori pastelate.
Părăsind templul şi coborând de pe acele ȋnălţimi sacre, am intrat brusc ȋn agitaţia şi gălăgia civilizaţiei. Ȋnotam, cum s-ar zice, prin mulţimea “câtă frunză, câtă iarbă”, preocupată să intre ȋn zecile de mici magazine, cu mâncare, cu dulciuri fără număr, cu artizanate, cu ilustrate sau obiecte de ȋmbrăcăminte.
Norocul nostru era că urma să mergem, ȋntr-o “oază” de linişte, la o ceremonie a ceaiului, pentru care câţiva dintre noi optaserăm.
Doina şi Ilie Rad