Într-o autoprezentare disponibilă pe internet, Domnul Liviu Petrina se prezintă astfel: “Numele meu este LIVIU PETRINA. Născut în 2 şi înregistrată naşterea la 5 ianuarie 1940, în Ciceu-Giurgeşti , Judeţul Bistriţa-Năsăud. A lucrat ca învăţător, redactor, diplomat de carieră şi translator de limba japoneză. Om politic creştin-democrat, secretar general şi vicepreşedinte al PNŢCD, membru marcant în primul Parlament post-comunist (CPUN). Atitudini publice creştine şi patriotice. Eliminat din liceu în contextul evenimentelor anti-comuniste din 1956, exmatriculat din Facultatea de Drept (1957). În anii ’60, în împrejurările accentuării poziţiei anti-sovietice a regimului din România, a intrat în MAE (după absolvirea cursului de diplomaţie de doi ani, de pe lângă Facultatea de Drept). Acuzat că ar fi „şeful Secţiei PNŢ din MAE” (1977), a fost marginalizat, apoi eliminat politic din MAE, în 1986.
Nu a deţinut nicio funcţie de conducere în regimul comunist. A fost membru de partid, fapt pe care astăzi îl regretă .
În decembrie 1989 a fondat primul partid creştin-democrat din România post-comunistă: Partidul Creştin Naţional Ţărănesc, care a fuzionat curând cu PNŢ-ul istoric, dând naştere PNŢCD-ului.
Activitate publicistică bogată, organizând şi participând la dezbateri importante şi promovând principiile creştine şi naţionale.
A deschis primul curs de limbă şi civilizaţie japoneză într-o universitate românească (1969) şi a publicat primul manual de japoneză pentru români. A publicat o monografie despre aini, aborigenii Japoniei, un volum de memorii: Martor şi participant la câteva din lucrările politice ale lui Corneliu Coposu; coautor, împreună cu soţia, Laura Sigarteu Petrina, al dicţionarului Savanţii lumii cred în Dumnezeu. A scris trei piese de teatru.
Rector-fondator al Universităţii Creştine Năsăud, unde – împreună cu poetul Ioan Alexandru – a organizat prima Facultate de Creştinism şi Ştiinţă din România (1991). Preşedinte al Societăţii Ştiinţifice “Jacques Maritain” şi al Asociaţiei de Binefacere «Casa Gratis. Pro Deo» din România, vicepreşedinte al Forumului Civic Creştin, vicepreşedinte al Asociatiei Victimelor Mineriadelor, membru în conducerea unor organizaţii ştiinţifice şi de caritate. Vorbeşte engleza, japoneza, franceza.”
*
* *
– Stimate Domnule Liviu Petrina, aţi fost învăţător, diplomat, traducător, parlamentar, vicepreşedinte şi preşedinte de partid, sunteţi publicist şi om politic. Cum aţi ajuns în diplomaţie?
– Pentru a vă răspunde la această întrebare, trebuie să fac o scurtă prezentare a anilor mei de şcoală. Intrarea în diplomaţie a fost un moment miraculos în viaţa mea. Sunt născut în 1940, într-o familie de ţărani mijlocaşi, bunicul fiind declarat însă chiabur, pentru şase hectare cumpărate, după ce muncise 11 ani în America – muncitor la căile ferate –, şi care a murit de inimă rea, când i-au luat pământul: Petru Borodi pur şi simplu a refuzat să mai mănânce! Eu eram student la Cluj, intrasem la Drept, de unde am fost exmatriculat, în 1957. Apoi am intrat la Filologie, tot la Cluj, pentru că la Drept nu mi s-a mai dat voie să mă prezint. Eram, aşadar, student, în primăvara lui ’59, iar ai mei nu şi-au dat seama că bunicul nu mănâncă şi nu bea nimic. Avea obiceiul, duminica şi de sărbători, să înhame calul şi să plece pe la rudenii – fraţi, cumetri, cuscri, fini –, într-un sat situat cam la 10 km, Corabia Ciceului, iar când venea acasă spunea: “Măriucă, am mâncat!” De data asta, când îl poftea bunica: “Petre, vino să mănânci, că am făcut ceva care-ţi place ţie, o tocăniţă bună de pui, am făcut o zeamă bună!”, bunicul îi răspundea: “Nu trebuie să mai mâncăm acuma! Acuma trebuie să construim socialismul!” Şi după 3-4 săptămâni a murit în aceste condiţii. Este unul dintre cei trei din familia noastră, care a murit în condiţii asemănătoare: un unchi, frate de-al tatei, şi un alt unchi de-al mamei. Morţi cauzate de cooperativizare – una dintre crimele cele mai extinse şi mai profunde, care s-au făcut împotriva poporului român, în acest război dintre ţăran şi colhoz, pe care, în 1989, am avut sentimentul că ţăranul român l-a câştigat – şi am şi participat, în 1990, în primul Parlament, faimosul CPUN, la desfiinţarea CAP-urilor – că particip la o luptă dreaptă, de oprire a acestei nebunii, pe care au adus-o bolşevicii. Deci eram pe o linie anticomunistă şi împotriva regimului.
N-am avut manifestări mai deosebite, dar ceva totuşi am făcut. În 1956, în atmosfera aceea încinsă, din cauza Revoluţiei de la Budapesta, am ocupat, împreună cu nişte colegi, sediul UTM-ului din Dej! Dar şi acesta a fost un gest spontan, aparent benign, în sensul că nu era vorba de un curaj aparte sau de o revoltă. Eu mă ocupam de partea culturală la internat şi organizam, în fiecare săptămână, vizionarea unui film, la Cinematograful Arta din Dej. (Cinematograful acesta fusese proprietatea lui Ovidiu “Puiu” Beldeanu, celebrul naţional-ţărănist, liderul grupului de cinci exilaţi români, care, la 14 februarie 1955, au atacat ambasada Republicii Populare Române din Berna. Atacatorii au fost prinşi, condamnaţi şi ţinuţi la închisoarea din Thorberg, fiindcă Eleveţia a refuzat să-i extrădeze, dar Beldeanu a fost răpit de Securitate în Berlinul de Est, adus în România şi executat la Jilava, după 5 ani, în februarie 1959.) Eu luasem bilete pentru filmul Frumoasele nopţii (Les belles de nuit), un film franţuzesc, cu Lola Lollobrogida. (Am aflat de curând că marea actriţă italiană are 95 de ani[1] şi am auzit că are şi aspiraţii politice – nu ştiu dacă a candidat sau nu la recentele alegeri parlamentare din Italia. Dacă ajung pe-acolo, o să-i fac o vizită!). Ei, noi am protestat când am văzut că ni se dă un film sovietic, Ivan Ivanovici depăşeşte planul. Erau mulţi elevi în sală, peste 80% dintre spectatori erau elevi şi eleve, colegele noastre – erau atunci licee separate, de băieţi şi de fete, iar noi doream să ne întâlnim. (Fetele nu îndrăzneau să meargă pe stradă după apusul soarelui, din cauza soldaţilor sovietici, cantonaţi şi în Dej, fiindcă ar fi fost acostate de aceşti soldaţi.) Am strigat atunci la tehnicianul care proiecta filmul, spunându-i că noi n-am plătit biletele pentru acest film, ci pentru Frumoasele nopţii. S-a făcut un pic de gălăgie în sală, iar rularea filmului sovietic a fost oprită, tehnicianul spunându-ne că aşa a primit ordin de la Uniunea Tineretului Muncitoresc, fiind trimişi acolo, la sediul UTM, pentru revendicările noastre!
Ce se întâmplase? O hotărâre a Comitetului Central al PMR, din zilele precedente, prevedea măsuri pentru contenirea “influenţei burghezo-moşiereşti”, occidentale, în România. Printre alte măsuri, era şi aceea de a se scoate din circuit toate filmele, care erau produse în Occident. Noi, băieţii, am ieşit din sală, fetele spunând că ne aşteaptă acolo, iar noi ne-am dus la sediul UTM, aflat la câteva sute de metri, Dejul fiind un oraş mic. Până la sediu, am ajuns doar vreo 30 de băieţi, mulţi “pierzându-se” pe drum. La UTM, poarta era încuiată. Eu eram familiarizat cu sediul, fiindcă acolo duceam cotizaţiile de membri UTM şi sediul era totdeauna deschis. Eu am sărit gardul, ajutat de un coleg, am descuiat poarta şi am intrat cu toţii în sediu, vreo 15, fiindcă unii s-au retras. Am intrat într-o sală mare, unde se aflau vreo zece utemişti, dar şi nişte oameni mai în vârstă (sunt sigur că erau de la Securitate), cărora le-am cerut să se proiecteze filmul dorit de noi. Cum spuneam, în aer plutea revolta de la Budapesta şi am aflat atunci, cu admiraţie şi cu un gen de invidie, că Ungaria ceruse intrarea în NATO! Ni s-a dat filmul Frumoasele nopţii, iar noi ne-am liniştit. Asta era toamna, prin noiembrie. În primavara anului următor, 1957, 18 elevi am fost exmatriculaţi din toate liceele din Ţară. Motivul invocat era că, a doua zi de Paşti, am fi lăsat clasele mai mici, noi fiind de serviciu pe liceu, să meargă cu stropitul, cum era obieciul. Directorul liceului nostru, Gavril Galea, comunist ilegalist, care ne simpatiza, fiindcă era şi dirigintele nostru – făcuse închisoare cu Gheorghe Gheorghiu-Dej –, s-a opus acestei sancţiuni, a făcut un memoriu şi s-a dus personal la Gheorghiu-Dej. Memoriul a fost trimis la Ministerul Învăţâmântului, care a decis să fim eliminaţi doar pe trei săptămâni, dar cu o condiţie: să nu putem participa la bacalaureatul din iunie, ci doar la sesiunea din septembrie. Directorul Gavril Galea a făcut un nou memoriu, pe care l-a dus sau l-a trimis la Bucureşti, astfel că a fost anulată şi această interdicţie. Ne-am luat bacalaureatul şi am putut candida la facultate, unde am şi reuşit, cei mai mulţi. Dar şi aici se urmăreau studenţii care aveau atitudini anticomuniste. Am concurat la Drept (595 de candidaţ pe 30 de locuri!), am reuşit printre primii, dar am fost imediat trecut la cei respinşi (31–595).
Ei bine, în acest context (eram deja în 1962), a venit la mine cel mai bun prieten al meu, Pavel Suian, care a fost şi el dat afară din Facultatea de Drept, deşi intrase pe primele locuri, cum spuneam, în condiţiile unei concurenţe de 20 de candidaţi pe un loc. Mai intraseră doi sportivi, care aveau locurile “rezervate”. Suian a venit la mine cu nişte formulare şi îmi spune că s-a deschis un curs de dipomaţie la Bucureşti şi că el se ocupă de recrutarea candidaţilor, concursul de intrare urmând să aibă loc anul următor, în septembrie (eram în 1962, în ultimul an de facultate). Cursul de diplomaţie era de doi ani, fiind organizat pe lângă Facultatea de Drept din Bucureşti. “Aşa că îţi poţi realiza visul de a deveni avocat, dar nu un avocat simplu, ci un avocat al statului!”, mi-a spus Pavel Suian. I-am răspuns că nu mă interesează acest curs (findcă nu voiam să colaborez cu regimul communist). Apoi, i-am spus că vorbisem cu profesorul Iosif Pervain, care mi-a promis că vom pregăti împrenăla Facultatea de Filologie, o Catedră de istorie a presei transilvane. Mi-am făcut lucrarea de licenţă cu o temă despre Concordia, ziar care apăruse la Budapesta, fiind pregătit să fiu luat asistent la catedra lui Pervain. În plus, logodnica mea avea o mătuşă fără copii, în Cluj, cu locuinţă. Mă simţeam confortabil aici şi eram hotărât să nu mă duc cu regimul comunist. Suian făcuse un lucru înţelept. În anul 1958, îşi dusese tatăl şi-l făcuse… miner în Valea Jiului, doar pentru câteva luni, pentru că şi acesta era ţăran mijlocaş. Imediat a luat şi o bursă de la Baia Mare – sfaturile populare regionale puteau oferi burse şi trimite la studii tineri cu origine socială sănătoasă. Astfel, Suian a intrat foarte uşor la facultate şi a terminat cu diplomă roşie.
În 9-10 martie 1963, a venit la Cluj Ion Gheorghe Maurer, care era prim-ministru şi deputat de Cluj. A fost organizată o şedinţă lărgită a activului de partid şi de stat, aşa se numea. Participau toţi şefii de la Regiunea Cluj – eram înaintea reformei administrative, care va desfiinţa regiunile –, şefii de instituţii etc. Eu, fiind cel mai mare dintre cei patru fraţi, am căutat să lucrez încă din timpul facultăţii, fiindcă aveam nevoie de bani, familia ducând-o greu din cauza cotelor foarte mari. Fusesem dat afară şi din cămin, pentru că afirmasem că şi americanii au lansat un satelit, nu doar sovieticii, astfel că stăteam în gazdă, unde plăteam 400 de lei chirie (ca învăţător suplinitor, cum am fost eu în anul şcolar 1957-1958, ca să aveţi un termen de comparaţie, salariul primit era de 475 de lei!). În aceste condiţii, m-am angajat corector la ziarul regional Făclia, din Cluj. Am publicat acolo câteva articole, iar redactorul-şef m-a simpatizat. (Prietenii mei, care şi ei mă simpatizau, mi-au spus, mai târziu, că redactorul-şef avea o fată, foarte frumoasă – eu n-o văzusem, n-am văzut-o până azi! –, pe care voia să o mărite cu mine. Acum, pentru că şi eu am fete, îl înţeleg!). În orice caz, acesta m-a ajutat şi m-a luat corector la ziar. Am stat câteva luni corector, lucram mult noaptea, în poluarea tiparniţelor cu plumb, beam doi litri de lapte cu franzelă pe noapte. La un moment dat, m-a mutat în redacţie, unde mai era un singur om cu studii superioare, pentru că redacţiile erau pline de oameni din producţie, cu origine socială sănătoasă. Pe mine m-au numit la secţia Cultură. Cu vreo două săptămâni înainte, redactorul-şef mi-a spus că secretarul general de redacţie pleacă la “Ştefan Gheorghiu”, pentru trei luni, încât mă propune pe mine pentru această funcţie, care îmi va oferi şansa de a învăţa meseria de ziarist.
În acesată calitate, am plecat, împreună cu redactorul-şef, la şedinta de care aminteam. Noi publicaserăm deja, în ziar, informaţia că acea consfătuire era dedicată “campaniei agricole de primavera”. Dar acolo nu s-a vorbit nimic despre această campanie, ci s-a vorbit numai despre noua direcţie a Partidului Muncitoresc Român, care se declarase neutru între China şi URSS, la graniţa cărora aveau loc lupte sângeroase, soldate cu victime omeneşti. Noi, practic, ne poziţionam de partea Chinei. Aşa am aflat mai multe lucruri despre noul proiect al comuniştilor români. De fapt, în esenţă, era vorba de a renunţa să construim socialismul în limba rusă, dorind să îl construim în limba română, dar respectând preceptele preotului satanist, Marx, iar cei care i-au urmat au făcut această lucrare diabolică, pe care o cunoaştem şi de care încă nu am scăpat, nici acum, în 2022, când discutăm noi.
Episodul următor: Liviu Petrina: “Am hotărât să mă alătur regimului pe care, în fond, îl detestam.”
Interviu realizat de Ilie Rad
[1] Gina Lollobrigida a murit la 16 ianuarie 2023, la vârsta de 95 de ani.