Cu trenul Shinkansen 637, ne îndreptăm, vineri, 28 octombrie, spre Nagoya (oraş atestat din anul 199 d.H.), capitala prefecturii Aichi, cu o populaţie de peste 2 milioane de locuitori. Se situează pe locul patru ca mărime (după Tokio, Yokohama şi Osaka), fiind cunoscut pentru industria sa de automobile. Aflăm, cu uimire, că Aeroportul Internaţional, aflat la Chubu, este construit pe o insulă artificială, la câteva zeci de kilometri, spre sudul oraşului. Tot ca o curiozitate, este şi portul-acvariu, aşa cum îi spune şi numele, un imens acvariu care adăposteşte o mulţime de specii marine. Nu am avut timp să-l vizităm, dar ne imaginăm că este ceva asemănător cu cel din Oraşul Ştiinţelor şi Artei din Valencia, probabil la scară mai mare.
Ajungem la Miyajimaguchi, de unde luăm feribotul “Nanaura Maru”, spre insula Itsukushima, pe care se află oraşul Miyajima (“Insula Altarului”), aflată în Marea Interioară Seto-naikai, singura “mare” înconjurată exclusiv de pământ japonez. Este situată în nord-vestul golfului Hiroshima, având, prin 2019, o populaţie de puţin peste 1500 de oameni, astăzi, probabil, peste 2000. Din 2005, localitatea a fuzionat cu oraşul Nu (Ōno-cho), formându-se, în felul acesta, o singură localitate, Hatsukaichi. „Nanaura Maru” aparţine unei companii de stat, JR West, aparţinând Căilor Ferate Nipone de Vest (privatizate din 1987), feribotul funcţionând din 1899. (Această companie, ne menţionează ghidul nostru, domnul Marin Zăbavă, este foarte bogată, deţinând inclusiv o bancă, după principiul că banii câştigaţi trebuie investiţi în ceva.) Feribotul, cu o capacitate maximă de până la 800 de persoane şi 6 autovehicule, este confortabil, viteza, de 37,5 m pe secundă, ne dă posibilitatea de a admira peisajul muntos din jur, cu pădurile de arţari spectaculoşi toamna, cu frunzele lor de un roşu aprins. Motorul electric al vaporaşului era un nou exemplu privind grija niponilor pentru ecologie şi soluţiile prietenoase cu mediul.
Drumul spre insulă durează aproximativ 20 de minute, oferindu-ne ocazia să observăm poarta şintoistă (“Altarul Itsukushima”, sit al Patrimoniului Mondial UNESCO), de culoare roşie, ce se ridica din apă, ca şi crescătoriile de stridii, izolate de năvoade speciale.
Imediat ce coborâm pe insula Miyajima, suntem întâmpinaţi de o căprioară. Ne-am grăbit, cu toţii, s-o fotografiem, s-o mângâiem, în scurt timp observând multe altele, care se plimbau libere, nestingherite, pe-acolo. Aveam să mai întâlnim ciute şi prin Nara. Căprioarele sika, specific janoneze, sunt considerate, din totdeauna, mesagere ale divinităţilor şintoiste originare. Gingaşele “amfitrioane” ale insulei ne-au bucurat nespus, fiind prima oară când le-am putut mângâia în libertate. Şi totuşi, în ce le priveşte, am plecat de pe insula şi întristaţi de starea lor, căci erau costelive şi înspăimântător de înfometate, nu ca cele din Nara, pofticioase, dar bine hrănite. Cele din Miyajima păreau că cerşesc, cu disperare. La un moment dat, am fost martorii (activi) ai unei scene greu de suportat. O căprioară s-a apropiat de două tinere japoneze, care mâncau, dintr-o pungă de plastic, nişte covrigi. Căprioara şi-a întins botul spre ele, dar a fost alungată. Căprioara nu s-a dat bătută şi, într-o clipă, a înhăţat punga de plastic, trăgând disperată, fetele trăgând şi ele, de celălalt capăt. Căprioara a sfâşiat jumătate din folia pungii şi a înghiţit-o, deşi noi ne-am străduit, din răsputeri, să i-o scoatem din gură. Ne-a apucat disperarea, gândindu-ne cât rău, de multe ori letal, le poate face civilizaţia oamenilor!
Fiind weekend, erau mulţi vizitatori, cei mai mulţi japonezi, inclusiv grupuri mari de elevi, în uniforme, extrem de disciplinaţi, dar şi foarte prietenoşi, acceptând cu plăcere să facă fotografii cu noi, turiştii europeni. Adolescenţii, ca toţi adolescenţii, erau veseli, puşi pe şotii, mai guralivi decât erau prin marile oraşe.
Ȋnconjuraţi de numărul mare de vizitatori, am ajuns la pavilioanele din apropierea “Altarului Insulei”, cu poarta sa (torii, literal “cuib de pasăre”), în stilul Ryōbu, care se profila pe albastrul cerului şi al apei, ieşind din valurile calme ale lacului, ca Afrodita din spumele mării. Prin aceste porţi, se marchează intrarea într-un loc sacru. Cunoscutul stăpân feudal (daimyo) Kiyomori a poruncit ridicarea porţii din apă, în onoarea zeilor maritimi.
Am citit, într-o carte, că Miyajima este considerat un altfel de teritoriu, chiar şi azi fiindu-le interzis accesul femeilor gravide, aflate în apropierea declanşării travaliului, sau, în cealaltă extremă, muribunzilor. Pe insula sacră nu sunt permise nici naşterea, nici moartea! Iată ce găsim pe net (Cf. upwikiro.top, “Itsukushima”. GoJapanGo. 2010. Arhivat din original pe 9 iunie 2012): „Inițial, Itsukushima a fost un altar shintoist pur, «în care nicio naștere sau deces nu a fost permis să provoace poluare. Deoarece insula în sine a fost considerată sacră, oamenilor de rând nu li s-a permis să pună piciorul pe ea de-a lungul multor istorii, pentru a-și menține puritatea. […] Din 1878, nu au fost permise decese sau nașteri în apropierea acestuia». Până în prezent, femeile însărcinate ar trebui să se retragă pe continent, pe măsură ce se apropie ziua nașterii, la fel şi bolnavii terminali sau foarte în vârstă, a căror trecere a devenit iminentă. Înmormântările, pe insulă, sunt interzise.”
Multe dintre temple sunt declarate “Comori Naţionale”. Aceste construcţii, specifice Japoniei, sunt legate între ele prin terase şi poduri de lemn, fiind ridicate pe nişte piloni rezistenţi, deşi par fragili. Structurile acestea au fost necesare, fiindcă, apele “mării interioare” se supun şi ele legilor fluxului şi refluxului. Când am ajuns noi acolo, apele erau stăpânitoare, aducând un farmec în plus clădirilor lacustre. Lei şi dragoni străjuiau locul, întâmpinând turiştii şi impresionându-i cu înfăţişările lor ameninţătoare.
Cele mai multe construcţii vechi de pe insulă i se datorează împărătesei consoarte Suiko (554-628), al 33-lea monarh japonez (592-628), prima dintre cele opt femei-regent. Domnia ei, lungă de 35 de ani, a fost importantă în mai multe privinţe.
Şi pe această insulă am văzut doi conducători de ricşă, o femeie şi un bărbat. Plimbarea cu acest mijloc de transport, unic şi foarte vechi, păstrat încă în lumea asiatică, se regăsea pe lista noastră de curiozităţi, astfel încât am decis să încercăm această experienţă. Lumea nu se înghesuia, japonezii – fiindcă pentru ei nu mai era o atracţie, turiştii, probabil, din cauză că era cam scump (2000 de yeni, pentru 10 minute). Din grupul nostru de 50 de persoane, doar noi ne-am îndeplinit această curiozitate. Explicaţia unora, că le era milă de cel care trăgea ricşa, putea fi luată în considerare, căci şi nouă ne-a fost milă de băiatul care ne-a plimbat pe noi. Dar bucuria care se citea pe faţa lui, când a avut clienţi, ne-a întărit convingerea că banii, încasaţi în acele câteva minute de efort, hrăneau, probabil, o familie întreagă cel puţin o săptămână, căci salariile sunt, în general, destul de mici. Aflasem că, din cauza veniturilor modeste, japonezii aleg să muncească până la vârste înaintate, atât cât îi ţin puterile.
Am suit, deci, în ricşa condusă de Magaki Katsunori, care îşi spunea Jumbo, nume simpatic şi accesibil străinilor. Am urcat în trăsurică, ajutaţi cavalereşte de Jumbo, care ne-a şi acoperit picioarele cu o pătură, ne-a făcut o poză şi a fost foarte surprins şi emotionat, că am dorit să apară şi el în acea amintire (fotograf fiind prietenul Marin Zăbavă). Tânărul, a cărui statură nu părea deloc atletică, ci mai degrabă firavă, s-a dovedit foarte puternic, date fiind multele noastre kilograme, adunate pe cele două roţi ale “căruciorului”. Mai avea Jumbo al nostru şi alte calităţi, pe care le-am apreciat: era vesel, cu simţul umorului, chiar al autoironiei (ne arăta bicepşii, zicând “Popey!”) şi, lucru rar în Japonia, vorbea limba engleză destul de bine. Drumul nisipos al orăşelului bănuiam că îi face munca mai dificilă. Se întorcea frecvent spre noi, cu scurte conversaţii sau cu explicaţii despre templele pe lângă care treceam, glumea cu oamenii de pe drum. Ȋn locurile “cheie”, oprea să ne facă poze (unele chiar artistice). Când ne “parca” pentru imortalizarea momentului şi trebuia să dea cu spatele, scotea nişte sunete ca ale maşinilor în marşarier (“ti-ti-ti”). Când cele zece minute s-au scurs, cronometrul lui, pe care l-a pornit, în faţa noastră, la pornire, a “piuit”, iar cursa a luat sfârşit (probabil spre uşurarea tuturor: Jumbo că a scăpat teafăr, noi că l-am ales pe el şi nu pe colega lui, care nu ştim cum ne-ar fi cărat). La finiş, ne aştepta un tip, probabil şeful companiei, care a stat acolo până când ne-au fost tăiate şi înmânate chitanţele.
Distanţa scurtă până la debarcader am parcurs-o printre numeroasele tarabe (cu suveniruri sau mâncare), chioşcuri ce se aliniau de-a lungul falezei. Ne mai opream, din când în când, să ne uităm cum se preparau, pe grătar, scoicile imense, scoase din crescătoriile aflate în “marea interioară a Japoniei”. Am plecat mulţumiţi de ce am reuşit să vedem în scurta vizită la Miyajima, chiar dacă nu am urcat până la templul de pe munte sau nu am intrat în Altarul Toyokuni, cu pagoda sa de cinci etaje.
Doina şi Ilie Rad
Episodul următor: Interviu cu domnul Liviu Petrina, diplomat, fostul traducător oficial de japoneză al lui Nicolae Ceauşescu