O călătorie în Tara Soarelui Răsare (II). La Hiroshima, căutând “umbra care şi-a pierdut omul”

O
Hiroshima, dupa dezastrul atomic devastator

Unul din criteriile care a contat în alegerea firmei Holiday Tour, din Tg. Mureş, pentru călătoria noastră în Japonia, a fost, după preţul ofertat, faptul că avea în program o vizită la Hiroshima (oraş cu peste 2 milioane de locuitori), un loc simbolic pentru omenire, nu doar pentru japonezi, loc pe care ar trebui să îl viziteze toţi cei care ajung în Japonia, cu atât mai mult în zilele noastre, când cursa înarmărilor cunoaşte escaladări fără precedent în istorie. “În prezent – scria Răzvan Moceanu, de la Agenţia Rador –, experţii în domeniu consideră că unele bombe nucleare, care se află în dotarea celor mai puternice armate ale lumii, sunt de aproape 50 de ori mai puternice decât cele folosite la Hiroshima şi Nagasaki.”[1]

Desigur, în mintea noastră, cuvântul Hiroshima se suprapunea cu spectrul dezastrului atomic, produs la 6 august 1945, în urma căruia au murit instantaneu circa 80.000 de oameni, la care trebuie adăugaţi alţi aproximativ 70.000 (după unii, 90.000), care au murit ulterior din cauza radiaţiilor, fără a mai vorbi de numărul celor mutilaţi (numiţi în japoneză “hibakusha”) sau născuţi ulterior cu tot felul de malformaţii. Dar la Hiroshima de azi nu am găsit nimic din urmările războiului (cu excepţia ansamblului muzeistic, evident), fiind surprinşi de modernitatea oraşului, cu clădirile înalte, din beton, sticlă şi oţel (cu nimic mai prejos decât cele din alte oraşe vizitate, precum Tokyo, Osaka sau Kyoto), cu oameni trăindu-şi cotidianul normal.

Dar oare când am aflat prima oară despre tragedia de la Hiroshima? Poate la orele de istorie din gimnaziu sau liceu? În orice caz, la literatura română, în liceu, am studiat cel puţin două-trei poeme din celebra carte a lui Eugen Jebeleanu, Surâsul Hiroshimei, publicată în 1958 şi tradusă în numeroase limbi, în scopuri propagandistice.  Cartea are 24 de poeme, scrise în urma unei călătorii pe care poetul a făcut-o în Japonia, fiind ilustrată de soţia sa, graficiana Florica Cordescu.

Ştim aproape pe de rost poemul din carte, cu titlul Corul copiilor ucişi:

Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă …
Nu mai cunoaştem drumul către casă.

Sântem uşori, şi ceaţa e ca fumul,
Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare!
Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare?

Sub talpă n-avem nici un drum… plutim…
Vai ! Unde-i casa? Cum să nimerim?

Şi sântem goi, şi ne cuprinde teama.
Unde e tata? Unde este mama?

Nu ne vedem nici între noi deloc
Şi jocul nu ne place, nu e joc.

Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,
Oh, azvârliţi-ne, voi, o cărare!

Nu mai cunoaştem drumul către casă,
Şi ceaţa este deasă… deasă… deasă…

  Ciuperca, din care avea sa curga “ploaia neagra”

Ştiind că vom ajunge la Hiroshima, am încercat să ne documentăm în legătură cu cele întâmplate în 6 august 1945, eveniment despre care s-au scris sute de cărţi şi mii de articole, în toate limbile pământului. Cea mai completă carte în acest sens, din spaţiul românesc, ni s-a părut cea scrisă de Ioan Grigorescu, în seria Spectacolul lumii: China. Arta de a călători. Japonia. Umbra care şi-a pierdut omul, vol. V, Editura Neverland, Bucureşti, 2011. Aflăm de aici lucruri pe care nu le ştiam. Să amintim câteva, care ne vor ajuta să înţelegem mai bine tragedia de la Hiroshima.

Albert Einstein i-a trimis o scrisoare, la 2 august 1939, preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, “prin care îl sfătuia să iniţieze de urgenţă un program de producere a bombei atomice, înainte ca Germania lui Hitler să o facă! Preşedintele i-a urmat sfatul. Consecinţele se cunosc…” (Ibidem, p. 243). Aşa s-a născut Proiectul Manhattan, cum a fost codificat procesul de fabricare a bombei atomice. În 1945, erau gata trei bombe nucleare, prima fiind experimentată în deşertul Alamogorde, din SUA, următoarele două fiind trimise la Hiroshima şi Nagasaki.

Iniţial,, “beneficiara” bombelor atomice trebuia să fie Germania, numai că, după bătălia de la Stalingrad, din 1942-1943, când devenise clar pentru toată lumea că Germania va pierde războiul, a fost ales alt inamic: Japonia, care trebuia pedepsită pentru că nu voia să capituleze, în ciuda bombardamentelor masive asupra unor oraşe japoneze, făcute de americani (Tokyo, de pildă, distrus în porporţie de 90%), la care mai trebuiau adăugate, ca răzbunare, “fesele înroşite în Shanghai[2], dezastrul de la Pearl Harbour şi sfidarea kamikaze-ilor“ (Ibidem, p. 289).

Pe lista neagră a oraşelor care urmau să fie distruse cu bomba atomică au figurat patru nume: Niigata, Nagasaki, Kokura şi Hiroshima. (Era în discuţie şi Kyoto, oraş care a fost în cele din urmă şters de pe listă, în urma observaţiilor unor nipologi americani, anume că Kyoto fusese capitala Japoniei imperiale şi adăpostea multe comori de artă. Uneori, cinismul oamenilor politici poate fi balansat şi de părţile lui bune!) Trebuia ca oraşele alese să nu mai fi fost bombardate de aviaţia americană, acestea primind sute de mii de refugiaţi din localitătile distruse, pentru ca efectul devastator să fie cât mai mare. În acelaşi scop a fost aleasă şi ora lansării bombei: 8 şi 15 minute, când oamenii se duceau la locurile de muncă, elevii şi studenţii la şcoli şi universităţi etc. (Ca o stranie coincidenţă, observată şi de Ioan Grigorescu, prevestind uciderea atâtor oameni nevinovaţi, era numele tunarului de pe avionul morţii, Caron, amintind de luntraşul lui Hades din Infern.)

Detaliile tehnice pe care le-am aflat ne-au modificat unele perspective. De pildă, noi credeam că bomba a explodat la impactul cu solul. Nici vorbă, ea a fost programată să explodeze, după 59 de secunde de la lansare, la 600 de metri de pământ (mai precis 530 de metri), tot pentru maximizarea exploziei, încât nu a făcut niciun fel de crater pe pământ. Detonarea, spun specialiştii, a fost echivalentul a 16 kt de explozibil, oraşul fiind distrus total pe o rază de aproape 2 km şi, din cauza focului, pe 11 km.

Atacul a fost gândit în cele mai mici detalii. De pildă, avionul numit Enola Gay, după numele mamei pilotului Paul Tibbets, care a transportat bomba atomică (numită Little Boy), era escortat de două avioane, cu aparatura care a fost lansată asupra oraşului, cu ajutorul unor paraşute, înaintea exploziei, pentru a măsura şi observa ororile Apocalipsei. În fine, cele trei avioane au fost precedate, la interval de o oră, de un alt avion, pilotat de maiorul Claude Eatherly (1918-1978), care urma să indice celor trei avioane în ce măsură condiţiile atmosferice erau propice pentru bombardament. (Practic, acestui maior i-a aparţinut decizia bombardării Hiroşhimei – în urma existenţei condiţiilor meteorologice favorabile –, care, după ce i s-au adus la cunoştinţă efectele bombardării oraşului, a înnebunit.)

Bomba lansată de Enola Gay avea o lungime de 3 metri, cântărea 4,5 tone şi conţinea 63 de kg de uraniu.

 Iată cum descrie Ioan Grigorescu momentul exploziei: “Globul incandescent, care în <<punctul zero>> a atins temperatura de o sută de milioane de grade, a rostogolit asupra oraşului, sub impulsul unui suflu care înainta cu 800 de kilometri pe oră, un val circular de căldură, în stare să topească reţelele de utilităţi, să lichefieze izolatoarele stâlpilor de telegraf, să facă tabla de pe acoperişurile caselor să curgă ca plumbul incandescent, să transforme trotuarele în râuri de smoală clocotitoare…” (Ibidem, p. 286-287). Epicentrul loviturii a fost la 100 m de clădirea Camerei de Comerţ a Prefecturii Hiroshima (numită acum “Domul Bombei Atomice”, “Genbaku Domu”), situată pe malul râului Mitoyasa-gawa, opera unui arhitect ceh, a cărui cupolă metalică aminteşte de Reichstag-ul Germaniei), care este păstrată şi azi, ca o mărturie a dezastrului (“ruină memorială”), fiind unul din punctele ansamblului memorial din Hiroshima (figurează şi pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO). Pe distanţă de un kilometru de la acest punct, “a fost cercul morţii totale, în interiorul căruia orice formă de viaţă era distrusă într-o fracţiune de secundă”. La patru kilometri de la epicentru a fost zona “morţii cvasitotale – la marginile ei, încă, s-au găsit oameni cu arsuri de gradul I pe tot corpul. La 16 kilometri distanţă de centrul Hiroshimei, frunzele s-au uscat subit şi au căzut de pe crengi, sub valul de căldură. Hiroshima nu mai era decât un sinistru câmp de ruine incendiate, o vatră de pârjol, în care aproape totul era tocat şi redus la orizontală, scrum şi cenuşă, gunoi fumegând, prin care se târa, larvar, mulţimea celor ce mai aveau încă puteri să se mişte.” (Ibidem, p. 287).

Treptele unei banci, pe care se afla un om, in momentul exploziei, care a fost spulberat instantaneu. I-a ramas umbra pe scari!

S-au păstrat mai multe fotografii, în care au rămas pe ziduri, pe caldarâm sau pe unele scări doar umbra oamenilor, care au ars intantaneu. (Un fragment dintr-o asemenea scară de piatră, cu umbra omului, am văzut într-o vitrină a muzeului.)

Noi am ajuns în Muzeul Memorial al Păcii aproape când se însera, cu o oră înainte de închiderea lui. Ȋn holul de la intrarea în “Memorialul Naţional al Păcii pentru Victimele Bombei Atomice” (denumirea completă a muzeului) ne întâmpină, la baza scărilor spre expoziţie, un ceas, ca acelea cu pendulă, care măsoară, electronic, timpul scurs de la prima secundă a dezastrului provocat de bomba “Big Boy”, până astăzi.

Totul este bine gândit, în interior, de la forma sălilor, până la aranjarea exponatelor, a fotografiilor. “Povestea” dezastrului se construieşte inteligent, de la drama colectivă spre cea individuală, fără accente melodramatice, doar cu adevărul înfiorător arătat şi spus pe o tonalitate decentă, în stilul japonezilor. Nu sunt eludate mărturiile şocante, care vorbesc de la sine despre efectele tehnice ale bombardamentului atomic, despre urmările biologice monstruoase, despre dramele individuale.

Am început vizita privind, dintr-o perspectivă aeriană, la o reconstituire în 3D a Hiroshimei, înainte şi după explozie. La început se vedeau arterele cu verdeaţă, maşinile pe străzi, mici ambarcaţiuni pe râul care străbate oraşul sau pe diverse canale, pentru ca, după câteva minute, totul să se transforme într-un deşert.

 Am întâlnit imagini cu “ploaia neagră”, exponate de haine sfâşiate de picurii radioactivi, jucării şi o tricicletă deformate, arse, acoperişuri, sticle, chiar şi un fragment dintr-o şină de tren sau tramvai, topite de fluxul şi căldura exploziei. Într-o mică vitrină, este expusă limba umflată a unui soldat (un mulaj, desigur), unghiile negre (din cauza cheagurilor nefireşti de sânge) ale altui om, aflat la câţiva kilometri de epicentru. Sunt apoi foarte multe mărturii (audio şi video) ale unor supravieţuitori. O sală specială este dedicată proiecţiilor de filme documentare sau mărturiilor supravieţuitorilor.

Impresionantă este sala dedicată lui Sadako Sasaki, fetiţa devenită celebră cu încercarea ei de a construi 1.000 de cocori de hârtie, origami, o luptătoare nu doar pentru supravieţuire, ci şi pentru a mărturisi drama proprie, ca avertisment pentru omenire. A fost una din zecile de mii de “hibakusha”, puternic iradiată de “ploaia neagră”, deşi se afla la 1,6 km de locul impactului. Sadako avea 2 ani, în nefastul august 1945, nu a părut afectată fizic atunci, dar după 9 ani, s-a declanşat o leucemie care a doborât-o, după numai un an, la vârsta de doar 12 ani. Una din legendele nipone spune că, celui care construieşte o mie de cocori-origami, Buddha îi îndeplineşte o mare dorinţă. Ȋn decursul anului petrecut prin spitale, fetiţa a confecţionat peste 1.400 de asemenea cocori ai speranţei (despre care se credea şi că poartă pe aripile lor sufletele oamenilor, spre Paradis). Scriitoarea Eleanor Coerr a scris povestea fetiţei, în cartea Sadako şi cei o mie de cocori, iar o parte din cocorii rămaşi în urma copilei au fost donaţi mai multor memoriale sau biblioteci din lume (SUA, Hawaii, Pearl Harbor ş. a.).

Muzeul este situat în Parcul Memorial al Păcii (configurat între anii 1950-1964), care se întinde pe o suprafaţă de 12 ha, fiind conceput de arhitectul Kenzo Tange, al cărui proiect a fost ales din 145 de soluţii propuse.

Parcul propriu-zis este împânzit de numeroase monumente: “Flacăra Păcii” (care va fi stinsă doar când va fi distrusă ultima armă nucleară), “Cenotaful Victimelor Bombei Atomice”, “Clopotul Păcii”, “Porţile Păcii”, “Turnul Memorial al Studenţilor Mobilizaţi”, “Statuia Mamei și Copilului în Furtună”, Monumentul Profesorilor și al Elevilor de Școală Elementară”, “Monumentul Doctorului Marcel Junod”, “Monumentul Victimelor Necunoscute”, cel mai vizitat fiind “Monumentul Copiilor pentru Pace”, care pleacă de la povestea fetiţei Sadako Sasaki (de aceea, deasupra capului fetiţei din statuie se află un cocor aurit, stilizat).

Am vrut să mergem şi la punctul “zero”, unde ar fi căzut bomba, în traiectoria ei verticală, dar ni s-a spus că este la circa 100 de metri de Dom şi că este marcat printr-o simplă plăcuţă. Cum se înnoptase de-a binelea, am renunţat.

Fiindcă Japonia nu a capitulat nici după tragedia de la Hiroshima, americanii au aruncat, peste trei zile, a doua bombă, la Nagasaki (trebuia bombardat oraşul Kokura, dar vremea se schimbase brusc, reducând vizibilitatea, astfel că tragedia a suportat-o oraşul Nagasaki).

După cele două oraşe distruse, împăratul Japoniei, Hirohito (bunicul actualului împărat, Naruhito), a anunţat, la 15 august 1945, capitularea necondiţionată a Japoniei.

“Cine a dorit Hiroshima? – se întreba Ioan Grigorescu, în cartea amintită. Era oare absolut necesară? Trebuia? Trebuia? Trebuia?

Trebuia! – s-a auzit un răspuns, care invoca raţiunea: Hiroshima şi Nagasaki n-au însemnat o sută sau două sute de mii de morţi, ci milioane de oameni salvaţi, pe care războiul ar fi continuat să-i macine, dacă nu i-ar fi pus capăt bomba atomică!

Trebuia! – au adăugat alţii. Fără exploziile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, Japonia n-ar fi capitulat şi, în situaţia ocupării Manciuriei de către sovietici şi a inevitablei lor intrări în arhipelag, ţara ar fi devenit comunistă!

Trebuia! Şi s-a auzit şi un astfel de răspuns: bomba atomică era fabricată cu preţul a peste două miliarde de dolari plătiţi de contribuabilii americani, şi ea nu putea să nu explodeze. Iar războiul, mai curând ori mai târziu, s-ar fi terminat. Cum ar mai fi fost ţinută lumea la respect, dacă n-ar fi existat Hiroshima? (Ioan Grigorescu, op. cit., p. 236-237).

Avionul Enola Gay, pilotat de locotenent-colonelul Paul Tibbets, se păstrează şi azi în Muzeul Aviaţiei din Chicago. Ioan Grigorescu a descoperit o legătură între Hiroshima şi România. Astfel, generalul de brigadă, Uzal G. Ent, care l-a instruit pe pilotul Paul Tibbets, însoţise, cu doi ani înainte, respectiv la 1 august 1943, Valul nimicitor (Tidal Wave) deasupra Ploieştiului, cu scopul de a distruge rafinăriile din zonă! De notat că locotenent-colonelul (între timp devenise general) Paul Tibbets a murit la vârsta de 92 de ani, în urma unei congestii cerebrale. A dorit să fie incinerat (pentru ca mormântul să nu-i fie profanat de adversari), iar cenuşa să fie aruncată, din avion, în apele Canalului Mânecii! Cei mai mulţi dintre participanţii (mai mult sau mai puţin factori de decizie) la dezastrul atomic din Japonia nu au avut procese de conştiinţă (cel puţin nu publice), considerând că au salvat multe milioane de oameni.

 O întrebare, în finalul acestor rânduri despre tragedia de la Hiroshima. De ce n-au încercat Statele Unite să-i informeze pe japonezi la ce să se aştepte, dacă nu capitulează? Japonia, care pregătea ea înşăşi bomba atomică, poate ar fi cedat în faţa ameninţării nucleare, ale cărei efecte devastatoare le putea presupune. Dar, cum se ştie, pentru istorici şi oamenii politici, versiunea lui “dacă” nu există!

                                                         Doina şi Ilie Rad

[1] https://www.radioromaniacultural.ro/documentar-istoria-neagra-umanitatii-hiroshima-si-nagasaki

[2] “În 1938, în timpul invadării Chinei de către japonezi, amestecul americanilor, care nu vroiau să lase o pradă atât de bogată unui cuceritor insaţiabil, a fost sancţionată de niponi într-un mod lamentabil. Trupele americane, capturate de japonezi la Shanghai, au fost dezbrăcate şi umnilite printr-o bătaie la fund cu nuielele, pe fesele goale, în public. O asemenea jignire nu putea fi suportată de cei ce se pretindeau fiii celei mai mari naţiuni, chiar dacă sosirea lor neaşteptată la Shanghai le demasca intenţiile de părtaşi egali în haita ce-şi disputa <<ciolanul galben>>. Mai grea decât moartea, umilinţa se cerea răzbunată. Walter Lippman a scris atunci că Japonia va plăti cândva greu această bastonadă.” (Ioan Grigorescu, op. cit., p. 285).

Adaugă comentariu