Azi, luni, 24 octombrie, avem programată o călătorie la poalele Muntelui Fuji, cel mai înalt munte din Japonia (3.776 m), vestit prin forma lui conică, simetrică, având în vârf craterul vulcanic (activ din când în când, muntele găsindu-se pe Cercul de foc al Pacificului), versanţii fiind tot timpul acoperiţi de zăpadă, ceea ce îl face unic. Era considerat un munte sacru, în religia şintoistă, până la începutul perioadei Meiji, astfel încât femeile nu aveau acces pe acesta.
Ȋn zilele senine, Fuji poate fi zărit de la peste 100 de km (din Yokohama, aflat la 120 km depărtare, şi Tokio, la 139 km).
În ciuda multor probleme pe care le-a creat japonezilor (la erupţia din 1707, cenuşa lavei incandescente s-a răpândit până la Tokyo, putând ajunge până la 150 de km!), Muntele Fuji (se pronunţă fugi) este un munte venerat de japonezi (de-a lungul anilor, fiind numit Fuji-yama, dar, mai ales, Fuji-san, cuvântul “san” însemnând şi “munte”, dar şi “onorabilul”). Tradiţia spune că fiecare japonez trebuie să escaladeze măcar o dată muntele Fuji, aşa cum fiecare musulman trebuie să ajungă măcar o dată în viaţa la Mecca. Ascensiunea lui durează circa 8 ore. Pe munte sunt, din loc în loc, puncte de comercializare a unor produse, locuri de refugiu, nu şi cabane. Datele statistice spun că, anual, peste 300.000 de oameni îl escaladează, în scurta perioadă (iulie-august) cu vreme favorabilă. O informaţie găsită pe internet ne spune că muntele Fuji este, de la 3250 de metri în sus, proprietate privată, aparţinând altarului shintoist Fujisan Honku Sengen-taisha. Shogunul Tokugawa Ieyasu (imortalizat în romanul lui James Clavell, Shogun), care folosea muntele ca loc de antrenament pentru samuraii săi, le-a dăruit, în 1606, călugărilor, acea zonă de pe Fuji (confiscată în timpul restauraţiei Meiji, restituită în 1974, prin hotărâre judecătorească). Conform variantelor etimologice, Fuji ar însemna “viaţă veşnică” (în limba ainu) sau “Fuchi”, numele zeiţei focului (în limba yamato).
Ne deplasăm cu autocarul, de la Tokyo la Hakone, una dintre cele mai mari atracţii turistice din Japonia – pentru peisaj, lacul Ashinoko sau panorama oferită de Fuji, când cerul e senin. Vedem, din autocar, localităţile lipite unele de altele (cele mai mari sunt Kawasaki şi Yokohama – aceasta din urmă fiind unul din porturile importante ale Japoniei). Casele sunt modeste, înghesuite, problema spaţiilor locative fiind acută, la o populaţie de peste 137 de milioane de locuitori. Mai mult, Japonia nu are o suprafaţă plană atât de generoasă, încât să-şi permită intervalele unor curţi spaţioase. Din loc în loc se văd mici parcele de teren, cultivate, în special, cu orez (se obţin două recolte pe an). Unele loturi sunt necosite, altele au spicele aşezate sub formă de “capre”, pentru a se usca, înaintea treieratului. Zărim şi destule restaurante, despre care domnul Marin Zăbavă ne spune că practică plata locului, adică trebuie să plăteşti ceva, chiar dacă nu consumi nimic. Tot ca o noutate, sunt acele sex-hoteluri, nu multe la număr, pe care le poţi închiria pentru două-trei ore, la preţuri destul de piperate (şi în Tokyo se găsesc astfel de hoteluri). Am mai văzut din autobus câteva biserici creştine (catolice) şi mai multe “cimitire”, care de fapt sunt spaţii de comemorare a celor morţi, deoarece conţin doar un fel de monumente, pietre funerare, puse în amintirea unor membri ai familiei, dar fără ca cenuşa acestora să fie acolo (în Japonia incinerarea este generalizată, iar urnele cu cenuşă se păstrează acasă sau în centre speciale).
Ni se mai spune că Japonia este atinsă, la 30-40 de ani, de un mare cutremur (cele de intensitate mică fiind în jur de 1500 pe an), ceea ce a impus măsuri antiseismice la clădiri (cele mai înalte sunt pe rulmenţi, cum e Hotelul Intercontinental din Bucureşti, soluţia făcându-le să reziste la cutremure). Când e cutremur, trenurile de mare viteză, dotate cu senzori speciali, se opresc brusc (pentru a nu deraia), cu un minut şi jumătate înainte de pornirea cutremurului, lumea fiind pregătită, încă din şcoală, cum trebuie să se comporte în cazul unui asemenea fenomen, mai ales că, în general, cutremurele sunt urmate de tsunami.
Autocarul opreşte într-o parcare din Hakone, oraş care face parte din Parcul Naţional Fuji – Hakone – Izu. Ni se spune că aici există un hotel faimos, “Yama”, vizitat de multe celebrităţi (familia imperală, Alain Delon şi alţii), dar situat în afara oraşului. Să amintim că în Hakone există şi un faimos muzeu de artă (Pola Museum of Art). Într-unul din vagoanele trenului cu care am urcat pe munte, am văzut un afiş, care anunţa o mare expoziţie Picasso (The Blue Period and Beyond), deschisă în perioada 17.09.2022 – 15.1.2023), pe care nu avem timp să o vizităm (ar fi cam 13 minute de mers cu autobusul). Din afiş, am dedus că expoziţia conţine lucrări din proprietatea muzeului, dar şi tablori aduse din mari muzee de artă, din Tokyo, Hiroshima, Yamagata, Ontario etc.
De aici am luat un tren special, “Hakone Tozan Densha”, alcătuit din trei vagoane, cel mai vechi şi singurul tren din Japonia, care străbate o zonă muntoasă, pe traseul Hakone-Yumoto spre Gora, trecând printr-o vale îngustă, cu păduri spectaculoase, multe poduri şi tunele, cu mici gări şi cu schimbarea, de trei ori, a direcţiei de mers (mecanicul mutându-se în cabina de la sfârşitul garniturii). El circulă în zig-zag, pentru a evita pantele bruşte. Când ajunge la capătul unei porţiuni, linia ferată se dublează, pentru ca vagoanele să poată trece pe linia următoare, care ne duce, urcând, în sens invers (mecanicul trece mereu în vagonul din direcţia de mers). Viteza este foarte mică, aproape că poţi coborî din tren, ca din mocăniţa noastră. Călătoria durează 35 de minute.
Dintr-un anumit loc, luăm o gondolă imensă (în care intră 25 de oameni), apoi o telecabină, cu care ne deplasăm spre vârful Kamiyama (1438 m), din Owakudani. Această zonă din jurul masivului Hakone, a cărui erupţie a fost cu 3000 de ani în urmă, are şi în prezent activitate vulcanică, emanând gaze sulfuroase, având numeroase izvoare termale.
Aici găsim un adevărat complex comercial şi turistic, în care simţim un puternic miros de sulf. Pe o terasă mare, de la intrare, mai multe tinere japoneze, descălţate, stau cu picioarele până la genunchi în apă termală. Afară este destul de rece (suntem totuşi la munte, iar ceaţa măreşte senzaţia de frig), dar beneficiarele apei termale nu sunt deranjate de acest frig. De pe acea terasă, în zilele senine, se poate admira spectacolul oferit de muntele Fiji. Noi am reperat doar direcţia spre munte, greu sesizabil în ceaţa lăptoasă şi densă.
Pe platou, se emit periodic avertizări privind emanaţiile de gaze sulfuroase, iar un afiş atrage turiştilor atenţia că, în caz de erupţie a vulcanului, se pot adăposti într-un loc special, situat la 30 de metri de locul erupţiei! (Din fericire, nu a fost cazul nostru.)
Cei mai mulţi turişti se înghesuiau în magazinele cu dulciuri şi suveniruri. Noi ne petrecem o bună bucată de vreme în Hakone Geomuseum, un adevărat paradis al pietrelor vulcanice. Sunt şi numeroase imagini de epocă, privind dezvoltarea staţiunii, instalaţii privind exploatarea apei termale sulfuroase, cutii cu ouă negre, fierte în această apă, ştampile pe care ni le putem aplica pe bucăţi de hârtie, ca o aminitire din locul vizitat.
Semnul distinctiv, unic în lume, prin care este cunoscută localitatea Hakone, sunt ouăle negre, fierte în apa sulfuroasă din apropierea popasului nostru. Noi am crezut că şi conţinutul ouălor este negru, dar, de fapt, e neagră doar coaja, ca la ouăle noastre de Paşti, gustul fiind unul normal. Legenda spune că cine va mânca un astfel de ou îşi prelugeşte viaţa cu 7 ani! Puteam cumpăra un confraj de ouă (de 5, 10 sau 20 de bucăţi), dar efectiv nu am mai avut când, petrecând prea mult timp în muzeu. Noroc că noua noastră prietenă de călătorie, Adriana, ne-a oferit două ouă, pe care le-am consumat abia când am ajuns la hotel (am devenit oare cu 7 ani mai longevivi?). Tot aşa s-a întâmplat şi cu îngheţata neagră (la cornet), foarte gustoasă, pe care ne-am luat-o în ultimul moment, rugându-l pe Zsolt să fim aşteptaţi până o cumpărăm. Ne-am făcut şi fixul acesta. Ȋngheţata, deloc atractivă ca aspect, dar foarte bună la gust, avea şi un dezavantaj: îţi înnegrea, pentru câteva minute, limba, dinţii şi buzele, spre hazul nostru şi al celorlalţi turişti.
După câtava ore petrecute aici, luăm o altă telecabină, care ne duce, coborând, la marginea lacului Ashinoko (un lac vulcanic, unul din cele cinci lacuri formate în craterele unor vulcani stinşi), situat la poalele Muntelui Fuji. E o ceaţă atât de mare (cu adevărat “ceaţă deasă”, cum scria Eugen Jebeleanu, dar cu referire la Hiroshima), încât nu doar că nu vedem muntele Fugi, dar nici măcar propriul nostru traseu cu telecabina nu-l putem detecta. În fine, ajungem la Ashinoko. Străbatem lacul cu un vapor al “piraţilor” şi ajungem pe partea opusă, admirând Poarta Torii, roşie, din lac. Vremea s-a schimbat brusc, un vânt puternic te lua de pe picioare şi-ţi tăia răsuflarea, ceaţa densă îţi reducea vizibilitatea, fuioare de aburi şi ceaţă păreau că se ridică, asemeni unor fantasme din lac, prin perdeaua lăptoasă ivindu-se fantasmagoric câte un vapor, câte o corabie. La mal, vizităm fosta graniţă dintre diversele clanuri japoneze, instituită de samurai, cu o foarte cunoscută Alee a Cedrilor, în care cedrii au fiecare peste 350 de ani!
Într-o parcare de lângă lacul Ashinoko, ne aştepta autocarul, care ne-a adus la Tokyo.