Voiam de multă vreme să vizităm Japonia, poate chiar înaintea marilor noastre călătorii în Australia, China sau Republica Chile. Dar tot felul de motive, subiective sau obiective, au făcut ca această vizită să fie posibilă abia în toamna anului 2022. Noi voisem, de fapt (şi plătiserăm suma aferentă), ca excursia să fie în luna aprilie, când sunt înfloriţi faimoşii cireşi japonezi, dar atunci Japonia era “închisă” pentru turişti, din cauza pandemiei, aşa că am acceptat oferta firmei Holiday Tour din Târgu Mureş (manager: Zsigmond Zsolt, care a fost şi excelentul nostru ghid) de a merge în partea a doua a lunii octombrie. A cântărit la această decizie şi instabilitatea lumii de azi, când nu ştii ce-ţi poate aduce ziua de mâine.
Ca înaintea oricărei călătorii, trebuiau să apară câteva semne rău prevestitoare: la începutul lunii octombrie, Coreea de Nord a lansat o rachetă balistică deasupra Japoniei, Guvernul japonez sfătuindu-şi locuitorii din Hokkaido, cea mai nordică insulă a Japoniei, să se adăpostească în clădiri şi “să nu se apropie de nimic suspect şi să contacteze imediat poliţia sau pompierii”. Se înţelege ce panică a creat acest eveniment. O altă ştire ne informa că Japonia demarează cea mai mare cursă a înarmărilor de la Al Doilea Război Mondial încoace, cu scopul evident al descurajării Chinei. În fine, pe fondul războiului din Ucraina, s-au acutizat disputele dintre Moscova şi Tokyo, în legătură cu insulele Kurile, care au fost anexate de Uniunea Sovietică în 1945.
După o noapte de călătorie cu trenul, ne-am îmbarcat pe un avion aparţinând Companiei Qatar Airways, cu destinaţia Doha, capitala Qatarului, stat care se află acum în atenţia întregii lumi, pentru că aici avea să se desfăşoare, în lunile noiembrie-decembrie, cea de-a 22 ediţie a Campionatului Mondial de Fotbal, eveniment anunţat nu doar pe fuselajul avioanelor companiei, dar şi în avioane: de pildă, plictisitorul instructaj, care se face în avioane înainte de decolare, a fost înlocuit cu un filmuleţ amuzant, în care o echipă de fotbalişti, cu antrenorul ei (probabil foarte cunoscut în lumea microbiştilor), simulează toate manevrele necesare în caz de pericol. De asemenea, toate stewardesele aveau la piept, deasupra numelui, o broşă stilizată, sugerând trofeul pe care îl va lua câştigătoarea Cupei Mondiale (trofeul este opera artistului Italian Silvio Gazzaniga, reprezentând două forme umane, care susţin globul pământesc, care a înlocuit vechea Cupă Jules Rimet, care a rămas definitiv în Brazilia, în 1970). Ajungem la Aeroportul Internaţional Hamad din Doha (între puţinele aeroporturi de 5 stele din lume), ne oprim în Main Hall, lângă un ursuleţ uriaş, de 7-8 metri, care pare făcut din pluş, dar aflăm că este din bronz şi cântăreşte vreo 20 de tone, fiind opera unui artist elveţian. Suntem în lumea arabă, textele fiind scrise în arabă şi engleză. Trec pe lângă noi femei musulmane, cochete şi elegante, câţiva şeici în hainele lor albe etc. Pierdem vreo patru ore în aeroport, făcând joncţiunea cu grupul de colegi de drum, care au venit de la Budapesta (suntem un grup format din 50 de persoane), după care ne vom îmbarca pe un Boeing 707, tot al companiei Quatar Airways, cu destinaţia Tokyo.
Călătoria până la Tokyo a durat 10 ore şi 40 de minute, ceea ce a fost foarte obositor pentru noi, deşi am avut două locuri alăturate, din trei (lângă geam era un tânăr cu care am început să conversăm doar spre finalul călătoriei: ne-a atras atenţia faptul că citea o carte a cunoscutuilui politolog şi scriitor, Francis Fukuyama, The Origin of Political Order, autor şi al celebrei lucrări, Sfârşitul istoriei, tradusă şi în limba română. Tânărul era român şi mergea la prietena lui, o japoneză, cu care urma să se căsătorească.
La intrarea în Japonia, a trebuit să prezentăm, frânţi de oboseală, dovada vaccinării, precum şi aplicaţia My SOS, care includea şi asigurările noastre (sănătate, accidente etc.), moment în care am luat pentru prima oară contact cu ospitalitatea şi politeţea specifice japonezilor. La ieşirea din aeroport ne aştepta un autocar cu ghidul nostru din Japonia, domnul Marin Zăbavă, trăitor de 35 de ani în Japonia, ale cărei limbă şi istorie le cunoaşte foarte bine. Este deja noapte, vedem bine “luminile oraşului” şi ajungem la hotelul nostru de patru stele, Gracery Hotel, situat pe cea mai faimoasă arteră din Tokyo, Ginza, cum este Champs-Élisées din Paris, Maria Hilfer Strasee din Viena, Broadwey din New York sau Nevski Prospekt din Sankt Petersburg.
Recepţia hotelului nu este la parter, ca în hotelurile europene, ci la etajul III (de fapt la II, fiindcă japonezii, ca şi ruşii, consideră parterul ca fiind etajul I). La recepţie ni se înmânează o cartelă şi ni se spune că, în lift, nu e suficient să apăsăm doar butotul etajului care ne interesează, ci trebuie să apropiem şi cartela de un dispozitiv de lângă panoul cu etajele (probabil din motive de securitate). Noi am nimerit la etajul VIII, de unde aveam o “frumoasă” panoramă asupra oraşului, o curte interioară, destul de îngustă. Ne luăm camera în primire, care este foarte mică (în Europa, acest hotel de patru stele ar fi considerat unul de două stele). Nu avem dulap pentru haine, ci doar câteva umeraşe, de care ne atârnăm hanoracele. Baia are cadă, iar scoica WC-ului este dotată cu mai multe butoane, despre care am citit în presa românească şi nu ne venea să credem că aşa ceva există.
Când te aşezai pe colac, se activa un senzor, care încălzea instantaneu colacul. Există apoi butoane pentru două jeturi de apă caldă, deosebite pentru femei şi bărbaţi, care îţi spală posteriorul, fără a-ţi stropi şi hainele. Hârtia igienică, aflată din abundenţă (cel puţin două role) este extrem de fină, de subţire şi de mătăsoasă (destul de nepractică), probabil făcută anume pentru a se dezintegra rapid în reţeaua de canalizare. Glumeam, zicând că pare hârtie de… orez, că, totuşi, mătase nu părea! Ȋn Japonia, baia este (încă) un loc, în care se mai păstrează supremaţia bărbatului. Nu ştim cât de adevărată este această informaţie, dar, de pildă, primul care face baie e cel mai în vârstă bărbat al casei, ultima fiind femeia cea mai tânără. Cert e că, în băile termale (şi probabil şi în cele mai multe case nipone), înainte de a intra în cadă, e obligatoriu un duş, cu săpunire meticuloasă şi limpezire aşişderea. Încă un lucru care ne-a uimit, într-unul din hotelurile în care am fost cazaţi: după ce făceai duş, oglinda se aburea, fireşte, mai ales că baia era mică, aşa cum sunt cam toate încăperile japoneze. Totuşi, exista o porţiune din oglindă (cam cât un tablou mediu), care nu se aburea, încât aveai cum te pieptăna, aranja etc.
Grija din baie, pentru curăţenie şi igienă, a anticipat o concluzie la care aveam să ajungem peste câteva zile: Japonia este, indiscutabil, ţara cea mai curată din lume! Domnul Marin Zăbavă ne-a atras atenţia asupra faptului că în Japonia, cu puţine excepţii în unele gări, nu există coşuri pentru gunoi! Aţi citit bine: Nu există coşuri pentru gunoi! Involuntar ne-am amintit de o secvenţă dintr-un film sau din vreun scheci, în care cineva mănâncă o banană, rămâne cu cojile în mână şi, pentru că nu are unde le arunca, le pune într-un pacheţel şi le duce acasă! Ei bine, exact asta fac japonezii! Două săptâmâni, cât am stat în Japonia, am putut urmări ce fac oamenii obişnuiţi nu doar cu peturile, ci şi cu hârtiile de ambalaj şi cu resturile de mâncare: le ambalează în mici pungi de plastic, pe pun în poşetă sau geantă şi le duc acasă! Iar gunoiul, care se duce acasă, se selectează în cam opt categorii (hârtie menajeră, ziare, sticlă, peturi, badoage de bere sau suc, cutii de conserve, resturi biodegradabile, resturi ce pot fi arse etc.). La ore foarte matinale, resturile selectate sunt puse în faţa blocurilor, în saci exclusiv transparenţi, de unde sunt ridicaţi de maşinile salubrităţii, la orele stabilite. Aceşti saci nu stau ore întregi pe străzi, cum am văzut la New York (în weekend mai ales), sau zile nesfârşite, ca la noi, uneori, ci sunt colectaţi foarte operativ. Am fost şi în locuri extrem de aglomerate, dar rareori am văzut câte un bilet de intrare sau vreo etichetă pierdută pe caldarâm. În gări, ca să fim corecţi, am mai văzut, din loc în loc, astfel de coşuri pentru gunoi, împărţite în patru compartimente: resturi biodegradabile, plastic, metal şi hârtie. La un moment dat, am asistat la golirea unui asemenea coş şi am văzut cum un angajat al companiei de salubritate selecta resturile amestecate de călătorii neatenţi, care nu înţelegeau (sau ignorau) imaginile sugestive sau textul în japoneză şi engleză, de pe recipientele de colectare.
Dacă ne-ar întreba cineva care ar fi primele trei lucruri care ne-au uimit în Japonia, aceastea ar fi următoarele: curăţenia, politeţea şi punctualitatea, trăsăturile cele mai importante pentru niponi, formate încă din familie, despre care vom vorbi pe larg.
După ce ne-am instalat în hotel, am coborât să luăm pulsul străzii, cum facem de obicei când călătorim. La recepţie sunt câteva ziare (exclusiv în japoneză, din care nu înţelegem nimic, nici măcar din fotografii, care sunt destul de puţine) şi numeroase pliante, din care unul ne atrage atenţia: Ginza in Literature (de obicei, la hoteluri sunt pliante cu restaurante, muzee, mai puţin cu informaţiile literare). Din broşură aflăm că nu mai puţin de 20 de clădiri de pe această stradă au fost vizitate, frecventate sau i-au inspirit pe mulţi poeţi şi romancieri, dintre care am reţinut doar numele lui Yasunari Kawabata, laureat Nobel pentru literatură (tradus şi în limba română), care frecventa un local deschis în 1902, apreciat pentru bucătăria sa europeană, vestică. Am căutat rapid localul respectiv (aflat la câţiva zeci de metri de hotel), crezând că vom şi sta la masa la care a şezut şi Yasunari Kawabata. Numai că fostul restaurant este, acum, un… salon de înfrumuseţare!
Mergem mai departe pe străzile din apropiere, pavate exclusiv cu pavele de mici dimensiuni. Pe mijlocul trotuarelor există un rând de pavaj alb, cu striaţii, puse exclusiv pentru persoanele nevăzătoare. Iniţial, am crezut că sunt marcaje pentru biciclişti. Nu, erau pentru nevăzători, deşi n-am întâlnit niciun nevăzător, cât am stat în Japonia, care să folosească acea bandă. Carosabilul nu are benzi pentru biciclişti, foarte mulţi la număr, care circulă, atenţi, pe trotuare, printre oameni. Trotinete sau alte mijloace electrice de deplasare am văzut puţine, ideea japonezlui este şi aceea de a face mişcare, ceea ce bicicleta oferă din plin. Maşinile au volanul pe partea dreaptă, circulaţia fiind pe stânga, ca în Australia sau Anglia, fără să aflăm cum se explică acest lucru. Deşi circulaţia maşinilor este foarte mare, nu se simte poluarea, chiar dacă numărul maşinilor electrice sau hibride este încă mic, comparativ cu al celor alimentate cu combustibil. Dar acestea din urmă sunt dotate cu cele mai performante filtre, care atenuează poluarea în această megametropolă, locuită de circa 8 milioane de oameni (35 de milioane, cu zonele limitrofe)! Deşi masca nu este obligatorie peste tot, japonezii, absolut toţi, poartă mască, nu doar în spaţiile închise, ci şi pe stradă. Este modul lor de a se proteja şi de a proteja şi altora sănătatea. Dacă îi întrebi ceva, o adresă să spunem, imediat îşi scot telefonul, caută adresa respectivă şi îţi arată direcţia. Ba, mai mult, i-am întrebat pe doi biciclişti, tineri, o anumită adresă: s-au oprit, au găsit locaţia pe Google Maps şi au venit cu noi să ne arate unde era, aşa cum se întâmpla cu vienezii întâlniţi de Dinicu Golescu, care, dacă îi întrebai ceva, veneau cu tine, să îţi arate! Sau cu ruşii din Sankt Petersburg ori Moscova.
Câteva cuvinte despre primul mic dejun servit în Japonia.
Restaurantul se află alături de recepţie, la etajul III. Ora de începere este 7. Dacă venim cu două-trei minute mai devreme, trebuie să aşteptăm ora exactă. Chiar la intrare, ne dezinfectăm, înainte de a spune numărul camerei. Suntem apoi invitaţi să ne luăm mănuşi de plastic (mici, medii sau mari), pe care să le folosim ori de câte ori venim în contact cu mesele cu mâncare. Să spunem că şi masca este obligatorie, inclusiv când te duci să iei un suc în plus, exigenţă pe care noi, europenii, nu o prea respectam. Apoi ne luăm o tavă, pe care ne punem tacâmuri sau beţe (după preferinţă) şi şerveţele umede. Japonezii cazaţi la hotel îşi pun peste tava mare una mai mică, compartimentată în 9 locaşuri mici, în care se pun diversele feluri de mâncare, să spunem, salată de roşii (am mâncat exclusiv roşii cherry!), de castraveţi, sfeclă roşie etc., ori creveţi, scoici, feliuţe de somon şi altele asemenea. Sunt apoi ouă semifierte, precum şi omletă, orez, din care vom mânca zilnic. Într-un vas special, e o supă cu ciuperci (în fiecare zi alt tip de supă), care are mare trecere între localnici, dar şi printre cei din grupul nostru. Plus alte zeci de mâncăruri, brânzeturi, fructe de mare, salată de fructe etc. De la altă masă se iau pâinea (de fapt, mici cornuri sau chipsuri de orez), sucurile naturale, apa, cafelele, ceaiul etc. După vreo două zile, gazdele noastre, văzând că românii căutau pâinea, au adus şi mici felii de franzeă franţuzească. L-am întrebat pe domnul Marin Zăbavă dacă este nepoliticos să lăsăm mâncare neconsumată în farfurie sau pe tavă (la un restaurant japonez din Spania, în care am fost acum câţiva ani, puteai să îţi pui în farfurie oricât de multă mâncare, regula obligatorie fiind să o consumi pe toată). Ni s-a spus că aici nu este această regulă, dar bunul-simţ te obligă să pui în farfurie doar cât crezi că mănânci, putând oricând să te mai serveşti, după poftă. Oricum, în ciuda temerilor noastre, ne-am adaptat rapid la mâncarea tradiţională japoneză, bazată, desigur, pe orez, legume şi peşte, încât nu am răbdat de foame în sejurul nostru.
Doina şi Ilie Rad
Episodul următor: La Hiroshima, căutând “umbra care şi-a pierdut omul”