Pe Valea Râului “de Aur” (Douro)
Aflându-ne în Portugalia, nu puteam rata o excursie pe Valea Râului Douro (care se mai numeşte şi Valea Fermecată sau Valea Frumoasei – dacă îl putem parafraza pe Mihail Sdaoveanu –, datorită frumuseţii ei de basm). De altfel, nu întâmplător, Valea Douro a fost declarată monument UNESCO, în 2001.
Când am cumpărat biletele pentru această excursie de o zi (cu o oarecare reducere, parcă de 10%, pentru că am apelat la aceeaşi firmă), ni s-a spus că vom avea parte de privelişti incredibile, că vom trece pe lângă podgorii situate pe versanţii munţilor, că vom vedea multe “quintas” (ferme, proprietăţi), unde ne vom relaxa şi vom degusta vinuri alese şi vom savura mâncăruri tradiţionale, pregătite chiar de proprietarii fermelor (ca la Heuriger, în Viena!). Reclamă turistică, ce mai, deşi, cum se va vedea, a fost exact cum am sperat!
Existau două tipuri de excursie pe Valea râului Douro: una cu două degustări de vinuri (“Turul vinului”), alta cu o singură degustare, însă cu vizitarea unor locuri istorice interesante (“Turul istoric al râului Douro”). N-am stat pe gânduri să alegem cea de-a doua variantă.
În această zonă – mai citim în pliantele turistice – se produce vinul Douro, dar şi faimosul vin de Porto, unul din vinurile preferate ale lui Winston Churchill. Şofer şi ghid ne este astăzi Anabela, care se prezintă chiar la început şi ne atrage atenţia că numele i se scrie cu un singur “l”.
Foto: Iris van Dortmont
Suntem, ca şi ieri, tot zece persoane în microbus, între care şi doi olandezi, Iris van Dortmont (arhitectă de meserie şi pasionată de arta fotografică) şi soţul ei, Erik Smulders, cu care ne-am împrietenit. Ne-au spus că au de gând să viziteze România, inclusiv Clujul, dar a venit pandemia şi proiectul a căzut. Poate în viitor, cine ştie…
Dacă treci pe malul stâng al râului Douro, pe celebrul pod Luis I, ajungi în Vila Nova de Gaia, un loc important al industriei de vinuri din Porto, dovadă marele număr de crame, care oferă turiştilor tururi ghidate şi degustări. În amonte, există podul faimos (necirculat astăzi, pentru a fi protejat), construit de Eiffel. Interesant este că Gustave Eiffel, originar din Dijon, nu are nicio construcţie în oraşul natal, dar are în toată lumea, inclusiv în România, Hotelul Traian din Iaşi fiind opera lui. (În îndepărtata Republică Chile, gara din Santiago este tot creaţia acestui constructor vizionar.) S-ar zice că se aplică vorba că nu poţi fi profet în ţara ta, ceea ce nu este totdeauna adevărat. Santiago Calatrava, fiu al Valenciei, este autorul faimosului Oraş al Ştiinţei şi Artelor din Valencia, deci se poate.
Revenind la Vila Nova de Gaia această localitate mai este cunoscută și pentru plajele cu nisip, precum Praia da Madalena, dar care nu era în planul excursiei noastre.
Călătoria noastră pe Valea râului Douro presupunea şi un scurt popas în localitatea Amarante, unde erau două puncte de vizitat: Biserica Sf. Gonçalo (cel care purta noroc în dragoste femeilor trecute de prima tinereţe; sarcofagul său se află chiar în centrul lăcaşului de cult, aflat într-un stadiu avansat de degradare) şi podul peste râul Tâmeca (din sec. XIII), pod pe care au fost oprite armatele invadatoare ale lui Napoleon. Gonçalo (1187-1259), originar din Guimarães, a devenit călugăr dominican după un lung pelerinaj la Roma şi Ierusalim. Stabilindu-se în Amarante, a însufleţit micul sat, având o contribuţie majoră la dezvoltarea localităţii. În 1561 a fost beatificat. Se pare că tot lui i se datorează, de pildă, celebrul pod de aici, peste râul Tâmeca. În 1809, soldaţii napoleonieni sunt opriţi, la acest pod istoric, din înaintarea spre Spania, după luptele eroice, duse timp de 14 zile, de armata engleză şi portugheză, dar şi de mulţi cetăţeni neinstruiţi.
Pe drum, în apropiere de acea localitate, văzusem o tablă pe care scrie Românico, iar Anabela ne spune că se pronunţă Romanico şi că e vorba de nişte ruine… romane! Într-adevăr, excursia noastră era nu doar prin natură, ci şi prin istorie!
Din Amarante, începem urcuşul prin munţii dominaţi de eucalipţi şi cu versanţi întregi terasaţi şi cultivaţi cu viţă-de-vie. Lanţul muntos este străbătut, dintr-o parte în cealaltă, de un tunel, lung de 5 km. Anabela ne atrage atenţia că, la ieşirea din tunel, vom observa o adevărată schimbare de climă, faţă de zona de unde veneam. Tot ea ne spune că, de multe ori, călătorii intră în tunel pe soare şi caniculă şi se trezesc, la ieşire, în ploaie, negură şi frig. Noi nu am sesizat acest fenomen.
Coborâm, apoi, spre Douro, trecând peste poduri moderne, suspendate peste văi adânci, apoi pe o şosea care şerpuieşte ameţitor, îngustându-se treptat. Iar ghidul nostru conduce ca la raliu, tăind curbele, vorbind şi dând din mâini, încât, instinctiv, ne ţinem mai abitir de scaune şi amuţim. Anabela părea însă foarte relaxată şi sigură pe ea şi pe un drum foarte cunoscut. Simţindu-ne, parcă, tensiunea, ne povesteşte o adecdotă legată de acest drum sinuos. Acesta a fost construit de o echipă de muncitori portughezi, proiectantul fiind englez. Numai că inginerul nu vorbea portugheza, iar muncitorii nu înţelegeau engleza. După finalizarea unui tronson, şeful drumarilor îl întreba pe inginer ce să facă în continuare. Acesta dădea politicos din cap şi zicea doar “yes, yes”, lucrătorul înţelegând numai “S”. Aşadar, drumul era continuat în “S”!
Mai râzând, mai tremurând, ne îndreptam spre locul unde urma să luăm un prânz tipic, după ce aveam să admirăm o panorama superbă asupra râului Douro şi a văii sale. Fiecare versant este dominat de terasele pe care se cultivă viţa-de-vie, din care se obţine vinul locului. Dată fiind configuraţia terenului, deducem că nimic nu se poate face aici mecanizat, ci doar manual, de la legatul viţei-de-vie pe sârmă, până la stropitul acesteia şi culesul strugurilor. Prânzul a constat într-o ciorbă de legume, în special varză, apoi o tocană făcută din mai multe feluri de carne şi, desigur, vinul casei. Înţelegem că era o mâncare tipică pentru regiunea de Nord a Văii râului Douro.
Ajunşi în vale, mergem paralel cu râul, pe o şosea foarte bună, până la Pinhão, unde râul cu acelaşi nume se varsă în Douro, delimitând cursul principal în “cursul superior” şi cel “inferior”, îndreptându-ne spre “Quinta” (ferma) familiei Croft. Ne oprim, pentru degustare de vin, la proprietatea Croft, a cărei afacere datează, atenţie, din… 1588! Aici ne ia în primire o reprezentantă a firmei, care ne propune mai întâi să mergem până la marginea tarlalei din apropierea casei. În ciuda căldurii din regiune, viţa-de-vie nu este încă înmugurită, dar se vede deja că lăstarii “simt dureri de muguri”, cum ar spune Lucian Blaga. Procesul de cultivare a viţei-de-vie seamănă mult cu cel pe care l-am văzut în Chile şi cum este, probabil, în toată lumea.
Cineva din grup întreabă cum este posibil ca viţa-de-vie să crească efectiv în piatră, iar ghida ne dă un răspuns stupefiant: rocile granitice (de culoare maro) sunt o mare şansă pentru viţă, nu numai pentru că apa ajunge uşor la rădăcinile adânci ale acesteia, ci şi din alt motiv! Rocile granitice înmagazinează ziua căldura soarelui şi o transmit noaptea strugurilor, favorizând astfel o coacere lentă şi uniformă, vitală pentru calitatea vinului extras.
Înainte de a vizita crama, trecem pe lângă două bazine din ciment, acum goale, unde, ni spune, erau şi sunt zdrobiţi strugurii cu picioarele, de către culegători. Zâmbim cu toţi şi, anticipând întrebarea noastră, ghida ne spune că nu este aici nicio problemă de igienă, pentru că microbii favorizează procesul de fermentaţie! Măi să fie! Nici la Nandra nu se petrecea aşa ceva, strugurii fiind zrobiţi în ciubere, cu mâinile, când nu se puneau direct în teascul mânuit manual. Apoi, în ultimii ani, noi înşine le-am cumpărat părinţilor de la Nandra o zdrobitoare manuală de struguri! Nu mai zicem nimic, dar citim într-un pliant că toamna, când se culege recolta, turiştii pot încerca ei înşişi (probabil contra unei taxe) senzaţia de zdrobire a strugurilor, cu picioarele! Ne amintim ce scria Saramago, apropo de această operaţiune: “Călătorul îşi închipuie pe loc bărbaţii, desculţi, cu izmenele suflecate până la genunchi, strivind strugurii, făcând glume cu femeile care treceau pe acolo, cu aplombul jovial pe care îl dă vinul, chiar şi atunci când nu e decât must.”
În curtea proprietăţii vedem uriaşe recipiente, ca nişte tărtăcuţe albe, de lut spoit, ascunse pe jumătate în pământ, folosite pentru maturarea vinului. Licoarea este apoi transportată la Vila de Gaia, unde se prelucrează, se îmbuteliază şi se înmagazinează vinul “de Porto”. Tânăra care ne însoţeşte şi ne dă informaţii ne explică ce multe verificări şi testări repetate şi drastice ale strugurilor şi mustului se fac, până ferma capătă atestatul de calitate. Regiunea este renumită în cultivarea unor soiuri de struguri aduse aici, cu multe secole înainte, de englezi. De-a lungul sutelor de ani, au fost testate mai multe soiuri de viţe, păstrându-se doar cele mai puternice, care s-au şi aclimatizat în acea regiune muntoasă. Iar climatul generat de Douro este unul ideal pentru aceste soiuri. Este o regiune foarte exact demarcată, încă din sec. XVIII, pentru producerea vinului de Porto.
Crama propriu-zisă nu se deosebeşte cu nimic de cele văzute în Chile sau în Malta. De altfel, ne şi grăbim puţin, pentru că e ora mesei, iar după masă ne aşteapta plimbarea cu vaporaşul, pe râul Douro.
Suntem norocoşi şi în această croazieră fluvială. Timpul este splendid, vedem sate idilice (vorba vine, sunt mai mult nişte grupuri compacte de case), biserici, castele. Vedem şi calea ferată, care leagă Porto de Guimarães, pe unde circulă şi faimosul tren prezindenţial (fost regal), tren în care au călătorit regi, regine, prinţi şi diverse personalităţi (Regina Elisabeta a II-a a Angliei a fost aici, în 1957). Tot cu acest tren a fost dus trupul neînsufleţit al dictatorului António de Oliveira Salazar, la moartea acestuia, în 1970, din Lisabona către oraşul său natal, Santa Comba Dão. La un moment dat, chiar vedem trenul, ieşind, ca o nălucă, din munte parcă, fiindcă nu remarcasem până atunci gura de tunel.
La întoarcerea spre Porto, după ce am trecut de localitatea Celeríos, Anabela ne-a arătat direcţia, foarte aproape de vârful de munte unde luasem masa de prânz, în care se afla Sabrosa, locul de naştere, în 1480, al lui Magellan (Fernão de Magalhães), celebrul navigator. Nu ne-am fi mirat de Vasco da Gama (cu vreo 20 de ani mai în vârstă decât Magellan), navigator portughez şi el, care însă era născut la malul mării, în Sines. Dar un om al muntelui să ajungă unul dintre cei mai vestiţi marinari ai lumii e destul de ciudat!
Doina şi Ilie Rad