Motto: “Sfârşitul unei călătorii este doar începutul alteia.”
José Saramago
Oare când am aflat pentru prima oară de ţara care se numeşte Portugalia? Desigur că tot prin anii de gimnaziu, când voi fi citit celebra schiţă caragialiană, Un pedagog de şcoală nouă, în care profesorul Mariu (şi nu Marius, cum spun ignoranţii!) Chicoş Rostogan ajunge la ora de geografie şi îi cere elevului să îi spună “toake ștakele Europei”, pe care acesta le enumeră doar parţial, nemulţumindu-l pe profesor: “Profesorul (începând să scrâșnească): Dar Șpania, mă?/ Elevul (intimidat): Și… Spania, dom’le!/ Profesorul (mai aspru): Dar Șpania, unghe-i Șpania?/ Elevul: …?!/ Profesorul (magistral): Șpania-i lângă Portocalia, mă boule, și vițăversa!/ Elevul (aiurit): Și… Spania și Portocalia, dom’le!”
Culmea este că forma corupă folosită de profesor şi apoi de elevul său pentru numele Portugaliei, “ţara latină cea mai îndepărtată în Europa”, cum zicea Iorga, este mai aproape de etimonul originar, decât forma încetăţenită astazi la noi. Numele Portugaliei provine de la cele două aşezări aflate pe malurile râului Douro, care străbate oraşul Porto de azi: Portus se afla pe malul drept, iar Cale pe cel stâng. Cu timpul, cele două aşezări s-au unit (cum s-a întâmplat şi cu Buda şi Pesta), înteaga regiune neocupată de mauri numindu-se Portucale, nume care s-a extins apoi asupra întregii naţiuni aflate la marginea vestică a Peninsulei Iberice.
Am ajuns în Portugalia tot datorită unei mobilităţi Erasmus, la Universitatea din Coimbra, una dintre cele mai vechi universităţi europene, înfiinţată în 1290, la Lisabona, în timpul domniei Regelui Dinis (care şi are o impozantă statuie în perimetrul Universităţii, unde ne-am dat prima întâlnire cu profesorul şi jurnalistul portughez, Sílvio Correira Santos), universitatea fiind mutată, în 1308, la Coimbra.
Ca şi în cazul vizitei în Chile, de anul trecut, am plecat dintr-un Cluj înzăpezit şi am ajuns la Porto (oraşul Coimbra nu are aeroport) în plină primăvară. Magnoliile erau în plină floare, la fel şi hibiscuşii multicolori. Când ne-am rezervat hotelul Aliados, din centrul oraşului Porto, am ales şi opţiunea de a fi preluaţi de la aeroport (opţiune pe care am regretat-o, fiindcă ne-a costat 30 de euro, pe când o cursă obişnuită de taximetru dintre aeroport şi centru costă cel mult 15 euro, ziua). Nu am aterizat bine, că am şi primit un mesaj pe telefon: “Dear Rad, your driver, Ricardo Santos Lemos, has arrieved and is waiting for you!”. I-am răspuns imediat că ne recuperăm bagajul, apoi ieşim din aeroport.
Ricardo s-a dovedit nu doar un excelent şofer, ci şi un admirabil ghid. Aflând că suntem din România, ne-a şi învătat primele cuvinte în portugheză: Bom Dias! (Bună ziua) şi Obrigado! (Mulţumesc). De-a lungul celor 11 km între aeroport şi oraş, am discutat şi despre sport. Îi place fotbalul, dar nu este un fan al celebrei echipe locale, FC Porto. Ştia de Hagi şi de faptul că la CFR Cluj (Cluh, cum zicea el) sunt sau au fost mulţi jucători portughezi (Ivo Pinto, Nuno Claro, Manuel José, Ricardo Cadu, Pedro Oliviera, Antonio Semedo, Mario Felgueiras), dar şi antrenori, precum Jorge Costa, Paolo Sergio, António Conceição da Silva. Îl felicit pentru Cristiano Ronaldo, care a devenit un simbol naţional, şi a cărui figură o vom vedea ulterior pe multe suveniruri din Portugalia (tricouri, magneţi, brelocuri etc.). Ne recomandă să mergem la un concert de fado (echivalentul portughez al romanţei noastre, cea mai mare cântăreaţa de fado fiind Amália Rodrigues), să alegem mâncăruri cu specific portughez, să bem bere naţională (Super Bock, Sagres). De asemenea, ne sugerează un voiaj pe râul Douro, care taie oraşul în două, pentru a vedea celebrele sale poduri, dintre care se remarcă cel numit Maria Pia, făcut de Gustave Eiffel, care a aplicat aceeaşi tehonologie ca şi la turnul parizian, care îi poartă numele, dar şi podul rutier Dom Luis I, construit în 1886, cu o tehnică asemănătoare. Pe durata şederii noastre în Porto, un alt ghid ne-a amintit de cuvintele scriitorului francez Paul Morand, care spunea: “Porto şi-a culcat la orizontală turnurile sale Eiffel, făcând din ele poduri”, ceea ce este perfect adevărat.
Odată intraţi în oraş, ne dăm imediat seama, după firme şi reclame, că ne aflăm într-o ţară latină (farmacia, cofetaria, clinica etc.).
O ţară mică, dar care a stăpânit la un moment dat “o jumătate de glob terestru”
Pentru a înţelege cultura unei ţări, cunoaşterea, fie şi sumară, a istoriei acesteia este absolut necesară.
Strămoşii portughezilor de astăzi sunt celtiberii, proveniţi din contopirea băştinaşilor cu celţii, veniţi aici în prima jumătate a mileniului I î.H. Mai târziu vor emigra pe actualul teritoriu portughez fenicienii, grecii şi cartaginezii. Ultimii vor fi izgoniţi de romani, prin războaiele punice (cartaginezii erau numiţi de romani puni), aceştia organizând aici provincia romană Lusitania, separată de vecina ei, Hispania. În sec. V migrează în Lusitania suabii germanici, iar în secolul VI – vizigoţii. În anul 711, sosesc aici maurii (maurii erau triburile de berberi nomazi din Africa de Nord, care au fost convertiți la islam de arabi și care i-au sprijinit pe aceştia în cucerirea Peninsulei Iberice). După o dominaţie de 500 de ani, în 1139, Afonso Henrique este proclamat rege al Portugaliei, care stabileşte independenţa statului.
Secolul XV marchează epoca de aur a Portugaliei, când au loc cuceririle de teritorii extraeuropene (în Africa, Asia şi America de Sud), Portugalia asumându-şi “trecutul imperial al unei ţări mici, care a ţinut odată sub stăpânirea ei o jumătate de glob terestru”, cum scrie Lucian Blaga, în romanul postum, Luntrea lui Car
În 1755 are loc un devastator cutremur de pământ (se presupune că a avut magnitiudinea de 8,5 – 9 pe scala Richter), care a distrus Lisabona. În 1807, ţara va fi invadată de armatele lui Napoleon, care nu au reuşit să cucerească Portugalia. Pe durata invaziei, familia regală s-a mutat în Brazilia, unde va rămâne până în 1921. În 1910 are loc o revoluţie, în urma căreia este abolită monarhia şi proclamată republica, formă de guvernământ înlocuită ulterior (în 1926) cu un regim autoritar de dreapta, Estado Novo. Şeful statului, generalul Camora, apelează la economistul Antonio de Oliviera Salazar (profesor de economie la Universitatea din Coimbra), pentru refacerea economică a ţării, acesta devenind premier în 1932 şi adevăratul stăpân al ţării (care a menţinut ţara în neutralitate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial). Până în 1968 (când Salazar moare), în Portugalia va exista o cruntă dictatură, căreia i se pune capăt abia în 1974, prin Revoluţia Garoafelor, când se încearcă revenirea la democraţie, sub girul armatei. În 1949, Portugalia a fost membru fondator al NATO, iar în 1986, a intrat în Comunitatea Economică Europeană (CEE, azi UE).
Între 1976-1986, fostelor colonii portugheze li se acordă independenţa, azi Portugalia mai deţinând doar două arhipelaguri în Oceanul Atlantic, Azore şi Madeira. Ultima colonie, Macao, a fost cedată Chinei în 1999 (an în care Anglia a cedat aceleiaşi Chine Hong-Kongul).
Desigur, coloniile deţinute de Portugalia în Africa, Asia şi America de Sud au marcat istoria şi cultura portugheză, fizionomia oamenilor şi mentalitatea lor, dar limba a rămas în esenţă una latină. Arhitectura portugheză, de pildă, interioară sau exterioară, se remarcă prin faimoasele azulejos (faianţe decorate cu albastru), de care Lucian Blaga a fost atât de fascinat. În noiembrie 2016, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca a expus cele 125 de plăci de faianţă (azulejos), din sec. XVII-XVIII, cumpărate de Lucian Blaga în timpul misiunii sale diplomatice din Portugalia (1938-1939).
Cum a devenit cocoşul un simbol al Portugaliei
Nu am mai avut timp să îl întrebăm pe Ricardo cum a devenit cocoşul unul dintre simbolurile naţionale ale Portugaliei (aşa cum este taurul pentru spanioli), dar am găsit explicaţia în cartea lui José Saramago, Călătorie prin Portugalia. (Traducere din limba portugheză şi note de Mirela Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2011), carte pe care o luasem pentru lectura în avioane şi aeroporturi: “S-a întâmplat ca în Barcelos (oraş din Portugalia, n.ns.) să aibă loc, în timpuri imemoriale, o crimă, şi nu se descoperea cine a fost criminalul. Dintr-una în alta, au căzut bănuielile pe un Galician, şi de aici se vede de bună seamă cât de sensibil xenofobă era obştea din Barcelos, care imediat ce a pus ochii pe un galician a zis: <<El e!>>. Omul a fost prins şi condamnat la moarte prin ştreang, dar înainte de a fi dus la eşafod, a cerut să meargă la judecătorul care dăduse sentinţa. Respectivul judecător, poate pentru că se simţea foarte mulţumit de sine însuşi şi de împărţirea dreptăţii, se ospăta cu ce avea el mai bun şi mai de soi, în timp ce pe o tavă un cocoş fript aştepta să-i vină rândul la cuţit. A repetat galicianul că e nevinovat, cu riscul de a strica digestia judecătorului şi a oaspeţilor săi şi, în disperare de cauză, a sfidat toate legile lumii şi ale cerului, garantând: <<Tot atât de sigur e că-s nevinovat, pe cât de sigur e că acest cocoş va cânta când mă veţi spânzura!>> Judecătorul, care socotea că ştie prea bine ce înseamnă un cocoş mort şi fript, şi nu bănuia de ce minunăţii e în stare un cocoş preacinstit, a pufnit în râs. L-au lat toţi peste picior pe galician. Condamnatul a fost scos, prânzul a continuat şi, la un moment dat, când în sfârşit se îndrepta cuţitul spre friptură, numai ce se scoală cocoşul din tavă, cu sosul scurgându-se de pe el şi cu cartofii daţi la o parte, şi lansează afară pe fereastră cel mai viu şi mai răsuntător cucurigu, care s-a auzit vreodată în istoria oraşului Barcelos. Pentru judecător, a fost ca şi cum ar fi sunat trâmbiţele la Judecata de Apoi. Se ridică de la masă, aleargă spre eşafod cu şervetul încă prins la gât, vede că şi acolo funcţionaseră forţele miracolului, pentru că nodul se desfăcuse, ceea ce înspăimântase mult asistenţa, având în vedere competenţa îndelung dovedită a călăului.
Restul se ştie de-acum. A fost eliberat galicianul şi lăsat să meargă în pace, iar judecătorul s-a întors la prânzul care se răcea.” (p. 114-115).
Episodul următor: în oraşele Braga şi Guimarães