Muntele Curcubeu ar putea fi a doua destinaţie turistică în Peru, după Machu Picchu, dar ea nu apare în toate ofertele companiilor de turism. E adevărat că munţi coloraţi mai există
chiar în Peru (Palccoyo), prin Patagonia şi China, dar acesta este cel mai spectaculos.
Am înnoptat la Hotelul Casa Andina, din Cusco, nu la Hotelul Casona Plaza, cum scria în program). Ne sculăm şi acum la ora 4 dimineaţa, la 5 fiind decretată plecarea. Micul dejun îl vom lua undeva pe parcurs, la Casa Ansangate. Am străbătut, cu autocarul, circa 100 de km la sud de Cusco.
Muntele, numit Winikunka sau Muntele celor şapte culori (Montana de Siete Colores), a fost descoperit abia în anul 2015, după topirea zăpezii cu care era acoperit. Culorile (maro, auriu, galben, albastru şi diferite nuanţe) au apărut datorită condiţiilor climatice şi diferitelor straturi minerale, rezultând în final un miracol geologic şi cromatic. Deşi culorile reale nu sunt atât de puternice precum cele de pe internet, peisajul este unul magnific.
De la staţia unde ne-a lăsat autocarul, cei care nu vor să meargă pe jos pot folosi un căluţ, contra sumei de 100 de soli. Noi credeam că sunt cai mari, focoşi, greu de stăpânit, dar ne-am înşelat. Sunt cai mărunţei, cum sunt caii noştri de munte. Într-un fel de ţarc, se află vreo 40 de cai, alături cu stăpânii sau stăpânele lor. Ei nu stau la rând, probabil pentru a-i lăsa pe turişti să aleagă calul şi stăpânul. După ce alegerea este făcută, stăpânul trage calul lângă o piatră, pentru ca turistul să poartă urca în şa. Apoi stăpânul ia calul de hăţ, îţi ia şi cele două beţe pe care le are fiecare, pentru mersul pe jos, şi ţi le duce el, pentru a avea ambele mâini libere, să te poţi prinde de şa. El merge în faţă, la pas, pe anumite porţiuni chiar la trap. Practic sunt două drumuri, unul pentru tracking, altul pentru cei care folosesc caii. La întoarcere, stăpânii aproape că aleargă, împrenă cu caii, pentru a prinde cât mai multe curse.
Mergem aşa vreo patru km, după care descălecăm, îi dăm stăpânului un bacşiş, ne facem o fotografie şi gata!
Pe tot traseul vedem lame şi alpacale libere, păscând smocurile de iarbă, dar şi unele pregătite pentru fotografii cu turiştii.
Ni se face milă de aceşti stăpâni şi stăpâne de cai. Sunt modest îmbrăcaţi, cu dantura cariată. Mi-e milă mai ales de fetele tinere (să aibă 18-20 de ani), care fac o muncă de bărbat, pentru a-şi câştiga existenţa. La descălecare, şi ele îţi spun să pui o mână pe umărul lor, ca să poţi descăleca. Mă gândsc că sunt turişti de 100 de kg, care, la un moment dat, câteva clipe, se lasă cu toată greutatea pe umărul bietei femei. Am înţeles că sunt nişte reguli foarte stricte, stabilite de conducerea locală (de pildă, dintr-o familie poate participa la aceste operaţiuni doar o singură persoană).
După ce am descălecat, mai mergem pe jos câţiva km, majoritatea dorind să ajungă la punctul Montana Winikunka, situat la 5036 m. Este extrem de greu cu respiratul, este cel mai înalt punct pe care îl atingem în Peru. Aerul este foarte rarefiat, necesitând un anumit ritm al paşilor. Noroc că şi grupul nostru are 2-3 ghizi, dintre care unul a urcat cu noi până la cel mai înalt punct, fiind gata să intervină, în cazul în care cineva ar avea probleme. Toţi ne grăbim să ne facem poze lângă semnul care marchează punctul cel mai înalt. De aici ai o privelişte fantastică asupra munţilor în culorile curcubeului (fiindcă practic este un lanţ de munţi, nu un singur munte).
Pe traseu sunt, din loc în loc, puncte cu apă, sucuri, suveniruri, cărţi poştale, cu muntele colorat foarte puternic, ireal. Într-un loc se poate pune o ştampilă pe paşaport, care atestă că am fost acolo!