Deşi legate prin originea comună a limbii latine, popoarele român şi peruan s-au cunsoscut destul de târziu unul pe altul, din cauza distanţei enorme care le separă (aproape 12.000 de km, în linie dreaptă).
Este normal ca primele informaţii despre îndepărtatele ţări latino-americane în general să fi ajuns, în spaţiul românesc, prin intermediul unor manuale de geografie, de obicei traduse după autori străini, cum este manualul De obşte geografia, apărut în 1795, la Iaşi, o tălmăcire a unei cărţi semnate de Claude Buffner. Apariţia primelor ziare în teritoriile locuite de români (Albina românească, Curierul românesc, Gazeta de Transilvania, Gazeta Bucovinei) sau a unor almanahuri şi calendare a facilitat multiplicarea ştirilor şi informaţiilor despre latinitatea aflată la extremitatea occidentală.
Primii români care au păşit în America Latină au ajuns cu ocazia intervenţiei Franţei (asociată la început cu Spania şi Anglia) în Mexic, în 1862, după ce președintele Mexicului, Benito Juárez, a suspendat plata dobânzilor către țările străine, pe 17 iulie 1861, acest lucru cauzând furia celor trei creditori. În rândul trupelor trimise de Împăratul Napoleon al III-lea s-au numărat şi câţiva români, printre aceştia fiind şi George Bibescu, care „a ţinut un jurnal al operaţiunilor pentru Ministerul de Război Francez, pe care ulterior l-a publicat.”[1] Acea călătorie i-a prilejuit lui Bibescu şi lucrarea O execuţiune, pe care a publicat-o în 1899.
Alţi români au putut ajunge ca soldaţi în unităţile militare trimise de împăratul vienez, Franz Joseph, fratelui său, Maximilian, care a fost împărat al Mexicului, timp de doar trei ani (1864-1867), fiind executat de către republicanii mexicani.
Un moment important al acestor relaţii l-a constituit războiul de independenţă din 1877, care a permis diplomaţiei româneşti realizarea primelor contacte oficiale cu ţări latino-americane, precum Brazilia, Argentina, Chile, Columbia, Mexic, Peru, Uruguay, Venezuela. Acestea au fost înştiinţate, printr-o notificare a domnitorului Carol, despre noul statut al României şi despre dorinţa acesteia de a avea relaţii strânse de prietenie şi colaborare. Referindu-ne doar la Peru, menţionăm că preşedintele Republicii Peru de la acea dată, Nicolas de Pierola, sublinia, în scrisoarea de răspuns, din 17 septembrie 1880, satisfacţia pentru „proclamarea solemnă a independenţei României ca stat liber şi suveran”, precum şi dorinţa fierbinte ca „relaţiile de bună şi cordială prietenie între cele două state să se dezvolte.”[2]
Peru a avut relaţii de colaborare cu România abia în perioada interbelică, respectiv la câţiva ani după Primul Război Mondial, când au avut loc discuţii în vederea stabilirii unor relaţii consulare, apoi diplomatice, la nivel de ambasadă.
Cercetând arhivele Ministerului Afacerilor Externe, istoricul Gheorghe R. Burlacu scrie: „Un prim act în acest sens a avut loc în anul 1922, când interesele României în Peru au fost încredinţate ministrului francez în această ţară. Doi ani mai tâziu, dând expresie sentimentelor de preţuire reciprocă, existente între cele două ţări, ministrul Afacerilor Străine al Perului, César Elquera, invita un reprezentant al Guvernului român să participe la festivităţile din 9 decembrie 1924, ocazionate de centenarul bătăliei de la Ayacucho. Ca răspuns la această invitaţie, Guvernul român l-a acreditat pe baronul de Groote, ambasadorul Belgiei în Peru, ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, cu misiunea specială de a reprezenta România, pe lângă preşedintele Republicii Peru, cu prilejul festivităţilor de la Ayacucho.”[3] (Bătălia de la Ayacucho a avut un rol decisiv în lupta de eliberare a coloniilor spaniole din America de Sud.)
Partea peruană a avut iniţiativa, tot în anul 1924, de a crea un consulat onorific la Bucureşti, astfel că, în 1927, Octav Garoescu a fost numit Consul onorific la Bucureşti (consulatul onorific a funcţionat până în 1942). Au mai fost tenatative de a crea un consulat onorific la Galaţi, pentru a răspunde nevoilor comerciale, dar proiectul nu s-a finalizat.
România a înfiinţat un Consulat general onorific la Lima abia după 12 ani, în 1939, numindu-l pe generalul Pedro Pablo Martinez ca titular.
La 30 septembrie 1939, ministrul de Externe peruan, Jose Felix Aramburu, „aducea la cunoştinţa părţii române că guvernul ţarii sale, «în dorinţa de a dezvolta relaţiile între cele două ţări ale noastre […], a hotărât să creeze o reprezentanţă diplomatică în România şi a numit pe José Gambetta ca însărcinat cu afaceri a.i. al Legaţiei peruane la Bucureşti.»”[4] Această legaţie a funcţionat până la 6 martie 1942, când Germania a impus României ruperea relaţiilor diplomatice cu Peru şi Brazilia.
În 1957, a fost creată la Lima Fundaţia Culturală Româno-Peruană, care a organizat mai multe activităţi de cunoaştere a României. Sub egida acesteia, a apărut, în 1958, volumul România, semnat de publicistul Julio Castro Franco, directorul fundaţiei, care ne-a vizitat ţara, ulterior venind în România mai mulţi scriitori, fotografi, cineaşti, ziarişti etc. În 1969, în România a apărut volumul Peru, semnat de Radu Valentin.
S-au intensificat apoi vizitele oficiale la nivel de miniştri, parlamentari etc.
România a participat la Expoziţia Mondială a Cărţii, care a avut loc la Lima, organizând, în anii următori, expoziţii de pictură românească, evenimente literare (de pildă, 50 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale, în 1962).
Puţină lume ştie că, între 1962-1965, în cadrul celebrei Universităţi Naţionale „San Marcos” din Lima, a funcţionat şi un lectorat de limba română.
Pentru reluarea relaţiilor diplomatice, ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu, a făcut o vizită în America Latină, inclusiv în Peru, în 1968, iar guvernul peruan a decis restabilirea relaţiilor diplomatice cu R.S. România, prima ţară socialistă din Europa, faţă de care guvernul peruan a avut această atitudine. În noiembrie 1970, ministru extraodinar şi plenipotenţiar în Peru a fost numit Mircea Nicolaescu, care şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui peruan, Juan Velasco Alvarado, care îl va primi şi pe Nicolae Ceauşescu, în 1973.
În 1973, preşedintelui peruan i s-a publicat o carte în România: Juan Velasco Alvarado, Republica Peru pe drumul progresului, Editura Politică, Bucureşti, 1973, 240 p., probabil pe bază de reciprocitate (cum i se publicase una şi lui Salvador Allende), dar comunicatele şi reportajele româneşti, de la faţa locului, din septembrie 1973, nu amintesc momentul când i s-a dat această carte preşedintelui peruan.
În iunie 1973 a fost constituită, în ţara noastră, Asociaţia de Prietenie România-Peru, preşedinte fiind numit poetul Virgil Teodorescu, dar nu se cunosc alte informaţii despre această asociaţie, fondată înaintea vizitei lui Nicolae Ceauşecu în America Latină, inclusiv în Peru, în acelaşi an.
Aşa cum se ştie, liderul român a făcut un turneu în America de Sud, între 29 august şi 3 septembrie 1973, în Peru stând cel mai mult (între 15 şi 20 septembrie), din cauza loviturii de stat din Chile. „Convorbirile oficiale dintre preşedintele Nicolae Ceauşescu şi şeful statului peruan, Juan Velasco Alvarado, au evidenţiat pe deplin posibilităţile existente pentru dezvoltarea legăturilor economice, tehnico-ştiinţifice, culturale dintre cele două ţări.”[5]
În 1998, preşedintele Republicii Peru, Alberto Fujimori, a efectuat o vizită în România, fiind însoţit de miniştrii peruani de Externe şi al Muncii, având întâlniri cu preşedintele Emil Constatinescu, cu premierul Radu Vasile, cu preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.
Relaţiile diplomatice dintre România şi Peru au fost stabilite la 10 octombrie 1939, la nivel de legaţie. Ele au fost întrerupte, cum spuneam, în martie 1942, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, şi restabilite ulterior, la 9 noiembrie 1968, la nivel de ambasadă.
E important de menţionat faptul că, în luna mai 1972, „în cadrul unui turneu cu caracter politic prin mai multe ţări socialiste, în reprezentarea preşedintelui Republicii Peru, soţia acestuia, D-na Maria Gonzales de Velasco, vizitează timp de câteva zile România şi este primită, cu multă cordialitate, de preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, şi de soţia sa, Elena Ceauşescu, ca şi de numeroase personalităţi ale vieţii publice din România. Tot în luna mai a aceluiaşi an, o delegaţie economică peruană, condusă de Jose Graham Hurtado, şeful Consiliului de Asesori ai preşedintelui Republicii Peru, vizitează timp de 4 zile România şi are contacte la cele mai înalte niveluri în rândul autorităţilor de resort din România, stabilind modalitătile unei intensificări a relaţiilor economice dintre cele două ţări.”[6]
Trei şefi de stat români au vizitat Republica Peru: Nicolae Ceauşescu, în septembrie 1973, Emil Constantinescu, în septembrie 1998, Traian Băsescu, în ianuarie 2013, iar un preşedinte peruan (Alberto Fujimori) a vizitat România (în octombrie 1998). (E interesant că, pe site-urile oficiale ale Ambasadei României în Peru, respectiv Republicii Peru în România, numele celor patru preşedinţi nu este menţionat, fiind amintite vizitele la cel mai înalt nivel doar de după 1990. Oare de ce?)
În Peru, Bolivia şi Ecuador (cele trei țări aflate în aria de reprezentare a Ambasadei României din Lima) se află aproximativ 4000 de cetățeni români, care fac parte, în general, din familii mixte (foşti studenţi latino-americani în România, căsătoriţi cu românce), dar şi urmașii foștilor cetățeni români de etnie evreiască, plecați din România în cursul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care reușiseră să-şi obțină cetățenia română.
Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Peru este, în prezent, E.S., Doamna Camelia Ion-Radu, iar ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Peru în România este E.S., Dl. Félix Ricardo Americo Antonio Denegri Boza (din 14 septembrie 2023). România are un consulat la Arequipa, iar Republica Peru – la Tmişoara.
Între foştii ambasadori ai României în Peru s-a numărat şi scriitorul şi diplomatul Gabriel Gafiţa, care a folosit experianţa peruană şi dipomatică în general în mai multe cărţi ale domniei sale: Alternativă la fuga în Egipt (2018), Diplomat în Oropingo (2023) şi altele.
Doina şi Ilie Rad
[1] Doru Bratu, Istoria relaţiilor României cu ţările din America, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2020, p. 96.
[2] Doru Bratu, op. cit., p. 101 .
[3] Gheorghe R. Burlacu, Peru, în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. III, iunie 1948-martie 1973. [Studiu introductiv de Vasile Gliga], Editura Politică, Bucureşti, p. 463.
[4] Ibidem, p. 464.
[5] Radu Valentin, Peru, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 206.
[6] Ibidem, p., 204-205.