Şi azi ne-am sculat destul de dimineată (la 7,00), deoarece călătorului îi şade bine cu drumul, cum se zice – în cazul nostru, drumul spre canionul Colca. Nu mai mergem pe Panamericană, ci ne îndreptăm spre nord, prin deşert, prin Altiplano, la o altitudine de circa 4000 de metri deasupra nivelului mării, trebuind să ajungem la Chivay, „unde ne va fi şi masul”, vorba lui Creangă, iar de acolo să mergem apoi la Puno, pe malul lacului Titicaca.
Faimosul podiş Altiplano este străjuit de două lanţuri muntoase: Cordiliera Apuseană şi Cordiliera Răsăriteană, ale căror vârfuri depăşesc 5000 de m. În partea de sud-vest, se găseşte celebrul deşert Atacama. De pe acest Altiplano se poate ieşi în nord, pe valea râului Apurímac, iar în sud, toate râurile se îndreaptă spre lacul Titicaca, aflat la graniţa cu Bolivia. Temperatura pe Altiplano este una răcoroasă, ceea ce face ca porumbul şi grâul să nu se poată cultiva aici, iar cartoful şi quinoa – doar acolo unde există şi resurse de apă.
Drumul pe care mergem este foarte bun, ca şi Panamericana, având, faţă de aceasta, unele curbe foarte strânse – ac de păr –, care ocolosc câte un colţ de munte, curbe care îi obligă pe şoferi să încetinească şi să claxoneze (de două-trei ori, scurt), ca să audă posibilul şofer din direcţia opusă. Există chiar un semn de circulaţie, cu claxonatul obligatoriu!
Podişul Altiplano se întinde pe teritoriul mai multor ţări, nu doar pe cel peruan: Argentina, Bolivia, Chile, Ecuador. A fost spaţiul mai multor culturi precolumbiene (inclusiv al incaşilor). Aici se practică mineritul, păstoritul (de lama, alpaca şi vicuña – aceasta din urmă încă nedomesticită), iar în prezent turismul internaţional. Nu întâmplător, paralel cu drumul nostru vedem o linie de cale ferată, care transportă muncitorii din zonă, iar uneori, ni se spune, şi turişti.
Pe Altiplano locuiesc patru comunităţi: Qulla, Uros, Quechua şi Aymara – ultimele două vorbind şi limbi cu nume identice, declarate limbi oficiale în Peru, alături de limba spaniolă. Este al doilea podiş din lume, ca înălţime, după Podişul Tibet. De la 2335, altitudinea Arequipei, urcăm până la 3635, cât are localitatea Chivay, aflat în amonte de Canionul Colca, ţinta călătoriei noastre de mâine. Trecem prin căteva localităti mai importante – Yura, Canahuas, Patalmasi –, dar şi prin sate, unde câţiva oameni îşi supravegheau turmele lor de lame şi alpacale.
În faţa noastră se desfăşoară, cât vedem cu ochii, pajişti de mare altitudine şi zone în care alternează piatra şi iarbă uscată. Din loc în loc, există ţarcuri făcute exclusiv din piatră (bolovani), neacoperite, pentru turmele de lame şi alpacale. Lângă aceste adăpoturi improvizate, mai zărim şi câte o maşină prăfuită, cu care se deplasează proprietarul. În alte locuri sunt pur şi simplu nişte barăci, ca pentru santinele, tot din piatră. Irene, ghidul nostru, spune că acestea sunt făcute de către cei care vor să pună stăpânire pe terenul din jur, să fie recunoscuţi ca proprietari. Nu am avut nicio confirmare ulterioară a acestui fapt. Din loc în loc, apar şi ochiuri de apă, nişte mlaştini de fapt, în jurul cărora se văd ciopoare de lame, alpacale sau chiar vicuña.
Irene, ghidul nostru peruan, ne dă multe detalii despre flora şi fauna zonei prin care trecem, ne arată imagini cu fiecare categorie de camelide, pentru a le putea deosebi şi noi, căci seamănă, pentru necunoscători cu oile. Camelidele (din care fac parte cămila, dromaderul, guanaco, lama, alpaca şi vicuña) trăiesc între 15-45 de ani. Se pare că patria lor de origine, în pleistocen, este America de Nord. O informaţie interesantă ni s-a părut că globulele roşii ale camelidelor nu au formă sferică, ci ovală!
Vicuña este, aşadar, o specie de camelidă, dar care seamănă mai mult cu o căprioară. Traversăm, de fapt, Rezervaţia Salinas y Aguada Blanca Vicuña, creată special pentru protejarea acestui animal. Încă de pe vremea incaşilor, blana de vicuña era folosită numai pentru îmbrăcămintea nobililor, fiind extrem de fină şi greu de obţinut de la aceste animale ce trăiesc, şi în zilele noastre, în sălbăticie. Fiind pe cale de dispariţie, ele sunt astăzi protejate prin lege. Dacă o persoană braconează o vicuña, primeşte de la 3-5 ani închisoare, iar dacă braconajul se face în grup, pedeapsa este de 15 ani puşcărie!
Firul de păr al vicuñei creşte greu, de aceea animalul este tuns cam odată la 2 ani, când atinge o lungime medie de 2-4 cm, cantitatea firelor obţinute după acest interval, fiind de 250-450g per animal. După sortare (există două tipuri de fire, mai dure şi mai fine), firele din „păr de puf” fiind cele mai fine şi confecţionându-se din ele tricotaje sau chiar textile. Pentru a putea fi prinse şi tunse, se fac garduri sub formă de V, ca nişte ţarcuri, în care animalele sunt prinse şi tunse cu multă atenţie. Dacă animalul este bolnav, nu se tunde, fiindcă moare imediat. De asemenea, nu se tunde dacă vicuña este gestantă (pste 4 luni). Evident, nici puii nu se tund. De reţinut că vicuña are o blană cam de 3 cm, din care se tunde doar 1 cm, fiindcă, în caz contrar, animalul ar muri de frig. Tunsul trebuie efectuat în maximum 5 minute, obligatoriu de către 3 persoane, dintre care două o tund, cât pot de repede, iar a treia îi spune ceva la ureche, pentru a o destresa! De pe o vicuña pot rezulta circa 250 de grame de lână. De aceea un fular din lână de vicuña, care este cel mai fin păr, costă până la 1500 de dolari! Un mascul are în jur de 12 femele. Iezii stau cu familia un an, după care sunt expulzaţi din grup, iar femela se duce cu alt mascul.
Dintre păsări, Irene ne vorbeşte despre pasărea colibri sau „Pasărea muscă”. Aflăm că aceasta are ciocul atât de lung (inclusiv în desenul de la Nazca), pentru a putea culege nectarul din flori. Noaptea, când cactuşii au florile deschise, nectarul este mâncat de lilieci. Din familia acestor păsări fac parte peste 400 de specii. Unele păsări colibri au nume interesante: colibri „de ametist”, „cu spadă”, „de topaz”, „cu coadă de rândunică”, „cioc-de-vultur”, „cu coadă încovoiată”, „Zâna bondarilor” şi altele. Se ştie că această mică, dar uluitoare făptură (ale cărei ouă nu sunt mai mari decât un bob de mazăre) bate din aripi cu o frecvenţă de 70 de mişcări pe secundă, zburând chiar şi cu 60 km pe oră. Nu e de mirare că inima lor bate, în zbor, cu peste 1200 de ori pe minut. Durata vieţii lor este numai de 3-5 ani.
Când trecem pe lângă o fabrică de ciment, Irene ne relatează o mică întâmplare amuzantă. Conducea un grup de englezi, iar cunoştinţele ei de engleză nu erau la nivelul celor de acum. Trecând pe lângă fabrica respectivă, a spus că aici se produce ciment (cement), dar a pronunţat cuvântul ca semen (= spermă), turiştii crezând că aici este o fabrică de… spermă, o turistă chiar întrebând câţi bărbaţi lucrează acolo!?
Facem un popas la Incawasi, pentru fotografii şi un ceai din frunze de coca (pentru 5 soli) şi mici târguieli de produse etnografice. Vom ajunge în mica localitate Chivay (3633 de m, situată în partea de jos a canionului Colca). De la Chivay vom admira cei doi vulcani (Sabancaya – încă activ – şi Apato (6288 m), în craterul căruia s-a găsit celebra mumie de fetiţă, botezată Juanita, păstrată acum în muzeul din Arequipa. La vreo 10 km Est de Chivay, se afla un important zăcământ de obsidian, o rocă vulcanică neagră.
Am văzut şi aici, ca şi la Muntele Curcubeu, de pildă, mici turnuleţe din 5-6 pietre, făcute de turişti, ca să li se îndeplinească o dorinţă. Facem şi noi două mai mici, cu aceeaşi dorinţă, la care ne gândim, fără să ne consultăm.
La recomandarea conducătorului de grup, am luat câte o pastilă de Altivital (cumpărat din farmacii, care ne ajută pentru aerul rarefiat care ne aşteaptă. Irene ne-a oferit, pe autocar, câte cinci frunze de coca şi ne-a spus cum să le utilizăm: le-am îndoit de două ori, pe direcţia nervurii frunzei, am învelit o bucăţică de ceva ca o pastă, apoi a trebuit să le punem în gură, într-o parte şi să le mestecăm cinci minute, fără a înghiţi conţinutul, care trebuia eliminat. Gustul de fân nu ne-a încântat, dar era o experienţă nouă (a fost prima şi ultima noastră încercare, înlocuind frunzele cu produsul naturist adus de acasă, „Cordyceps”). După câteva minute de mestecat, gura devine amorţită, anesteziată, ca la dentist! Am aflat că numărul frunzelor trebuie să fie mai mare, în funcţie de greutatea corporală a fiecăruia.
După multe ore de mers cu autocarul (poate au fost 7-8 ore), începem să coborâm, pe măsură ce ne apropiem de Chivay, oraş aflat la 160 km nord de Arequipa, situat cu vreo 400 de metri mai jos decât Altiplano. În după-masa zilei ajungem la Chivay, la marginea localităţii andine (zona în care ne-am cazat semăna mai mult cu un sat). Ne cazăm la Vita Hoteles Chivay. Luăm masa la Restaurantul Urinsaya, de tip bufet, cu zeci de feluri de mâncare, pentru care plătim 40 de soles (băutura se plăteşte separat). Noi am ales ciorbă de dovleci şi cartofi prăjiţi cu friptură de pui şi câte o bere Dorada. Aici am putut gusta şi friptura de cuy (porcuşor de Guineea) şi de alpaca (prima seamănă cu carnea de pui, a doua cu cea de vită). Să spunem că porcuşorul de Guineea, care în România este socotit un animal de companie, se creşte aici pentru masa de Crăciun, mâncarea preparată din acesta fiind socotită una naţională. Nu întâmplător, în Catedrala din Cuzco, în tabloul Cina cea de taină, de Marcos Zapata, la masă se serveşte cuy, prin care autorul a dorit să îi încurajeze pe localnici să treacă la creştinism, fiindcă Iisus, iată, consuma carne de cuy, deci este unul de-al lor!
Dar pentru că am pomenit de cartofi, să spunem câteva cuvinte despre această legumă, cultivată cu mii de ani înainte de Hristos, care era alimentul de bază al populaţiilor de aici, cum era grâul în Europa. Merită să dăm aici un citat din cartea lui Marius Chivu, care a scris câteva pagini foarte documentate despre cartof, în cartea sa, Trei săptămâni în Anzi: „Dar peruanii sunt îndreptăţiţi să-şi întreţină existenţa cu cartofi, căci l-au cultivat primii, cu câteva mii de ani înainte de Christos, domesticind speciile sălbatice din lanţul andin. Incaşii îi deshidratau, înmuindu-i în apă şi lăsându-i să îngheţe, după care îi uscau la soare şi îi depozitau. Se pare că rămâneau comestibili câţiva ani. Incaşii consumau cartofii fierţi sau copţi în spuză, dar îi foloseau şi pentru a obţine, tot prin tehnici de deshidratare, o făină numită chuño, din care coceau pâine. Cultivau cartoful pe terasele montane cu ziduri de piatră, numite pata-pata, astfel că spaniolii i-au spus patata(s) ori papa(s), derivând cuvântul din denumirea în quechua a terasei. Incaşii obişnuiau să pună câte un peşte în cuibul de cartofi (sau câteva picături din sângele rezultat în urma unor lupte rituale pe ogor), pentru a îngrăşa pământul sărac şi a face cartofii să crească mari. În timpul recoltei, care avea loc în lunile mai şi iunie, copiii născuţi de la ultima recoltare erau mânjiţi pe faţă cu sânge de vicuña, animal sacrificat şi consumat de mamele copiilor, căci femeile erau cele care recoltau cartoful. Acesta avea şi o zeitate a lui: Papa Mama (Mama cartofului).”[1]
Aşa se face că în Peru există sute de soiuri de cartofi, de mărimi şi culori diferite, care se pot consuma în sute de moduri, îmbogăţind bucătăria peruană, tot mai apreciată la nivel internaţional.
Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, cartoful a fost adus de conchistadorii spanioli şi în Europa. Întâmpinat cu rezistenţă la început (din cartea lui Marius Chivu mai aflăm că ministrul Spiru Haret a propus să fie acordate premii în bani învăţătorilor şi preoţilor, care îi vor lămuri pe ţărarni să cultive şi să consume cartofi), cartoful a devenit şi în Europa un aliment de bază. Autorul mai menţionează faptul că acest aliment a fost folosit în pictută de Van Gogh, în muzică de Johann Sebastian Bach, dintre români închinând versuri cartofului Tudor Arghezi şi Păstorel Teodoreanu, iar poetul Ion Sofia Manolescu i-a dedicat o carte întreagă: Între mine omul şi voi cartofii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975.
Ulterior, prin intermediul turcilor, a ajuns în Ţările Române şi porumbul, numit, iniţial, „grâu turcesc”.
După masa de prânz, unii colegi se duc la băile termale La Calera, din Chivay, aflate la 4 km nord-est de centrul oraşului, foarte apreciate pentru proprietăţile lor curative. Dar noi suntem foarte obosiţi, afară e destul de rece, iar apele termale nu sunt acoperite, încât preferăm să rămânem la hotel şi să ne odihnim, mai ales că, după ce am ieşit din autocar, inima a început să ne bată mai tare, din cauza aerului rarefiat. Noroc că luaserăm înainte Altimed şi am mestecat cinci frunze de cola. Poate aceste produse au avut un oarecare efect benefic asupra noastră.
Mâine vom merge să vedem faimosul Cañón del Colca, la capătul căruia este Mirador de la Cruz del Cóndor – locul de unde putem admira condorii, dacă vom avea norocul să zboare prin faţa noastră.
[1] [1] Marisu Chivu, Trei săptămâni în Anzi, Humanitas, Bucureşti, 2018, p. 187-188.