S-au scris multe cărţi despre viaţa incaşilor, cel mai mare imperiu din America Latină, care a existat circa 400 de ani. S-au scris, de asemenea, zeci de articole despre Atahualpa, ultimul rege incaş şi despre modul în care a fost executat acesta, de către conchistadorul Francisco Pizarro, cel care a învins şi cucerit Imperiul Incaş.
Reproduicem, în continuare, un fragment din monografia Peru, a lui Radu Valentin, apărută în 1974, referitor la modul şi contextul în care a fost executat Atahulpa.
„De la San Michele, Pizarro s-a îndreptat spre oraşul Cajamarca, în apropierea căruia îşi avea tabăra unul dintre cei doi regi, Atahualpa. Pe la mijlocul lunii noiembrie [1532], Pizarro intră cu soldaţii săi în oraş. Tabăra lui Atahualpa număra în jur de 5000 de soldaţi. Pentru a câştiga încrederea lui Atahualpa, Pizarro îl trimite pe un ofiţer al său, Hernando de Soto, cu vreo 20-30 de călăreţi, în tabăra acestuia. Primit de regele incaş, Hernando de Soto îl asigură, în numele lui Pizarro, de toată prietenia spaniolilor, propunându-i, totodată, să accepte să se întâlnească cu comandantul său. Atahualpa, circumspect, a primit prietenia spaniolilor, refuzând, în schimb, întrevederea propusă de Pizarro. Fără a-şi pierde cumpătul şi urmându-şi neabătut planurile sale, Pizarro trimite o nouă delegaţie la Atahualpa, cu aceaşi propunere. De data asta, delegaţia este alcătuită numai din doi oameni: Hernando Pizzaro [frate cu Francisco, n. ns.] şi un tălmaci. Atahualpa, plăcut impresionat de repetarea gestului amical al spaniolilor, ca şi de curajul de care a dat dovadă cea de-a doua delegaţie, face greşeala, pe care o va plăti cu viaţa, să accepte invitaţia de a se întâlni cu Pizarro, în piaţa oraşului. Conform protocolului, cei doi trebuiau să vină la întâlnire neînarmaţi şi neînsoţiţi de oameni purtând arme.
A doua zi, marele rege a sosit la întâlnirea stabilită, într-o litieră de aur, purtată pe umeri de nobili incaşi. În faţa litierei, câteva sute de indieni dezarmaţi culegeau, din drumul cortegiului regal, pietre şi gunoaie. După ce litiera a fost aşezată încetişor pe pământ, s-a apropiat de Atahualpa preotul spaniol, Vicente Valverde, care a rostit un lung discurs, în care făcea o amplă expunere a istoriei creştinismului. Cu toate strădaniile sale, arele rege n-a înţeles, bineînţeles, nimic. Luând apoi cuvântul, Atahualpa a rostit fraze generale, care nu-l angajau cu nimic faţă de spanioli.
În continuare, s-a petrecut o scenă, care ar putea fi împărţită în două etape.
În prima, Valverde l-a invitat pe Atahualpa să treacă la creştinism. Atahualpa, politicos, a respins invitaţia, pe motiv că nu cunoaşte substanţa acestei credinţe. Atunci Valverde, întinzându-i Bibli pe care o avea în mână, i-a spus că în ea se află întreaga concepţie creştină. Atahualpa a luat Biblia în mână, a întors-o pe o parte şi pe alta, a răsfoit-o, şi, spunând că ea nu vorbeşte aşa cum i-a declarat Valverde, a aruncat-o.
Cu acest gest a început a doua parte a scenei. Preotul Valverde, roşu de furie, a ridicat cartea de jos, strigând către spaniolii ascunşi în ascunzătorile din jurul pieţei: «Pe e! Pe ei! La arme, creştini! Cuvântul lui Dumnezeu a fost profanat! Răzbunaţi crima comisă de aceşti câini necredincioşi!»
La auzul acestor vorbe, Pizarro a dat ordinul de atac. În lupta inegală care s-a încins, Atahualpa a fost luat prizonier, împreună cu aproape întreaga lui suită. Ceilalţi indieni, cei cantonaţi în apropierea oraşului, în număr de câteva mii, din motive greu de înţeles, în loc să-i atace pe spanioli, pentru a-l elibera pe regele lor, au dat bir cu fugiţii, îndreptându-se îngroziţi spre Quito, capitala statului condus de Atahualpa.
În captivitate, Atahualpa a comis două mari greşeli. Mai întâi a ordonat arestarea lui Huscar, fratele său. Acrest ordin a fost repede dus la îndeplinire de către subalternii săi, Huascar fiind arestat şi întemniţat în oraşul Cusco. Prin arestarea acestuia, spaniolii scăpau de cel de-al doilea prezumtiv adversar al lor, adversar de care s-au temut în prima clipă a invadării Perului, deoarece el era considerat, de către cea mai mare parte a poporului incaş, ca fiind singurul urmaş al marelui rege, Huayna Cápac. Iatâ cum, printr-o comportare tipic tâlhărească – atragerea lui Atahualpa într-o cursă şi arestarea lui – şi printr-un act nechibzuit, comis de Atahualpa împotriva fratelui său, spaniolii au scăpat de principala lor grijă. Din acest moment, acţiunea lor de cucerire a Perului va deveni o operaţiune relativ simplă, presărată doar din când în când de încăierări mai sângeroase.
Dacă prima greşeală comisă de Atahualpa nu poate fi motivată în niciun fel, cea de-a doua a izvorât din acea dorinţă a omului dintotdeaua de a supravieţui. Atahualpa, dându-şi seama că spaniolii preţuiesc pe această lume un singur lucru, aurul, i-a promis lui Francisco Pizarro, în schimbul eliberării sale, că va umple cu aur camera în care era încarcerat, până la înălţimea la care putea să ajungă el cu mâna sa. Pizarro, fără să stea mult pe gânduri, a acceptat târgul. După încheierea lui, Atahualpa a dat sfoară în ţară, prin intermediul unor crainici ai săi, să fie aduse în locul unde se afla el vase de aur şi alte podoabe din temple. Până la mijlocul anului următor, adică în decurs de aproape şase luni, a fost adusă de pe tot cuprinsul imperiului aproape întreaga cantitate de aur necesară pentru umplerea camerei în care era închis Atahualpa. Huascar, auzind de târgul încheiat de fratele său, le-a promis spaniolilor, în cazul în care va fi eliberat, o şi mai mare cantitate de aur. Supralicitarea lui Huascar a ajuns neînchipuit de repede la urechile lui Atahualpa, prin „bunăvoinţa” spaniolilor. Temându-se ca nu cumva spaniolii să-l prefere pe Huascar în locul său, Atahualpa pune la cale uciderea fratelui său, plan care şi-a găsit executanţi cu mare uşurinţă. După dispariţia lui Huascar, căpetenia spaniolă nu s-a mai arătat dispusă să aştepte completarea cantităţii de aur promisă, hotărând uciderea lui Atahualpa. Această ucidere trebuia să se facă oarecum legal, printr-un simulacru de proces, în care spaniolii să apară în ochii incaşilor ca apărători ai justiţiei, ca răzbunători ai asasinării lui Huascar.
Procesul a fost punctat de ceea ce am nimi astăzi o serie de incidente. Pe toată durata lui, Atahualpa a declinat competenţa tribunalului, şi-a strigat nevinovăţia, iar în clipa în care a intuit că toate acestea sânt de prisos, a cerut să fie dus în Spania, spre a fi judecat de un tribunal prezidat de Carol Quintul. Instanţa prezidată de Francisco Pizzarro şi Almagro, fără să ţină seama de obiecţiile formulate de Atahualpa, a reţinut în sarcian acestuia următoarele capete de acuzare: bastard fiind, a ocupat un tron la care nu avea dreptul; a ordonat torturarea fratelui său, prizonier al spaniolilor, pe care mai apoi l-a asasinat; a căzut în idolatrie, adorând zei păgâni; de-a lungul domniei lui a ordonat sacrificarea de vieţi omeneşti, de dragul de a fi pe placul unor divinităţi; a declanşat războaie, printre care şi cel împotriva fratelui său; a adus ţării mari nenorociri; a gospodărit prost tezaurul, ceea ce i-a lipsit pe spanioli de confiscarea unei mai mari cantităţi de aur; a instigat pe indieni împotriva spaniolilor etc.
Tribunalul, reţinând toate aceste „capete de acuzare”, l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug, în piaţa publică. Atahualpa, înţelegând că nu mai are nicio şansă să înduplece tribunalul, să caseze sentinţa, a cerut un singur lucru: să nu fie ars pe rug. Cererea sa nu izvora dintr-o teamă organică faţă de acest fel de execuţie, ci din vechea credinţă a incaşilor într-o lume viitoare. Conform acestei concepţii, un corp carbonizat nu va mai putea niciodată să ia înfăţişarea dinaintea morţii. Cererea lui Atahualpa a fost acceptată, cu condiţia ca el să treacă la creştinism. Neavând de ales, a acceptat condiţia formulată de spanioli.
După ce s-a lepădat de vechea sa credinţă şi a trecut la creştinism, Atahualpa a fost mai întâi sugrumat – i s-a respectat deci dorinţa –, iar apoi trupul său inert a fost ars pe rug, în piaţa publică. Aceasta s-a întâmplat la 29 august 1533. În noaptea care a urmat execuţiei, rămăşiţele sale au fost furate de către indieni şi îngropate, se pare, în incinta oraşului Quito.
Cu acest act sângeros se încheie un episod al cuceririi Perului.
După dispariţia tragică a celor doi regi, Francisco Pizarro, vrând să lase impresia că a venit în Peru ca prieten, a urcat în scaunul imperial pe Manco Capac, fiul lui Huascar. Gestul lui Pizarro, criticat de unii dintre tovarăşii săi de arme, era un act politic înţelept. În acel moment, Pizarro avea nevoie de linişte, pentru a consolida ceea ce cucerise cu nesperată uşurinţă.” (Radu Valentin, Peru, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 50-52).