A apărut, recent, excelenta teză de doctorat a Doamnei Alexandra Szilagyi-Ormenişan, Publicistica lui Ion Agârbiceanu. Prefaţă de Ilie Rad, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2022.
Redau, mai jos, prefaţa pe care am scris-o la această carte.
Prefaţă
Alexandra Szilagyi (n. Ormenişan) este în prezent cadru didactic la Departamentul de Jurnalism şi Media Digitală, al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyia” din Cluj-Napoca.
Deşi nu a terminat Facultatea de Litere, ci specializarea Jurnalism, din cadrul facultăţii la care lucrează, a acceptat să facă o teză de doctorat despre o temă complexă şi dificilă, la început străină de preocupările sale: publicistica lui Ion Agârbiceanu. Prin inteligenţă, talent şi foarte mută muncă, a reuşit să recupereze calităţile filologice, necesare unui asemenea subiect, finalizându-şi teza de doctorat (Publicistica lui Ion Agârbiceanu) în 2020, cu cel mai înalt calificativ. În plus, în paralel cu elaborarea tezei, a devenit coautoare la toate cele opt volume din opera literară a lui Ion Agâbiceanu, apărute în colecţia “Opere fundamentale”, coordonată de regretatul academician Eugen Simion şi apărută sub egida Academiei Române, prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. De asemenea, a contribuit substanţial la realizarea volumului Ion Agârbiceanu, Articole cu caracter ecleziastic (1905-1945), Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2018. Un al rezultat concret al preocupărilor sale legate de scriitorul ardelean a fost volumul Ion Agârbiceanu și Marea Unire. Antologie, notă asupra ediției, note și comentarii de Alexandra Ormenișan. Prefață de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, volum apărut cu ocazia Centenarului Marii Uniri.
Abordarea activitătii publicistice a lui Ion Agârbiceanu a fost pentru autoare o provocare şi din alt punct de vedere. Aşa cum se ştie, în paralel cu activitatea literară, culturală, socială, parlamentară şi misionară (scritorul a fost preot greco-catolic), Ion Agârbiceanu s-a implicat enorm în activitatea gazetărească. A fost director al cotidinaului Patria, organ al Consiliului Dirigent, apoi al Partidului Naţional Român. Ȋn ianuarie 1921, când a avut loc, la Cluj, Congresul Ziariştilor din Transilvania şi Banat, ocazie cu care s-a constituit Sindicatul Presei Române din Transilvania şi Banat, scriitorul a fost ales preşedinte (va fi reales în 1922), într-un comitet din care mai faceau parte Lucian Blaga, Ion Clopoţel, I.U. Soricu, D. Tomescu ş.a. Ȋn 1923 participă la Congresul General al Presei, care are loc la Cluj. A fost director al ziarului clujean Tribuna (1938-1940). După anii celui de-al Doilea Război Mondial, petrecuţi la Sibiu (1940-1945), a revenit la Cluj, reintrând în viaţa literară, graţie eforturilor lui Ion Brad şi Mircea Zaciu, făcând parte din colegiul de redacţie al noi serii a revistei Tribuna (1957). Tipăreşte, în peste 80 de publicaţii (nu 500, cum afirmă editorii Mariana şi Victor Iova), circa 2500 de articole pe teme social-politice, culturale, religioase, memorialistice etc., în publicaţii precum Biruinţa, Clujul creştin, Cozânzeana, Curierul creştin, Cuvântul, Cuvânt moldovenesc, Cuvântul poporului, Foaia poporului, Gazeta Transilvaniei, Glasul Ardealului, Ofensiva românească, România, Transilvania, Țara noastră, Unirea, Unirea poporului, Universul, Vestea nouă, Ziarul noii vieţi româneşti etc., cele mai multe articole fiind găzduite de Tribuna (peste 600) şi Patria (circa 320). (Un inventar al articolelor publicate de Ion Agârbiceanu în cele peste 80? de publicaţii se află la pagina ?? a acestei cărţi.)
Ȋn mod paradoxal, din această impresionantă activitate publicistică au fost tipărite până în prezent doar câteva volume: O lacrimă fierbinte (Cuvinte către Oastea Țării), Editura Librăriei Pavel Suru, Bucureşti, 1918 (ediţia a II-a, postfaţă de Radu Creţu, Editura Dokia, Cluj-Napoca, 1991); Meditaţie în septembrie. Ediție îngrijită de Aurel Sasu. Cuvânt înainte de Mircea Zaciu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971; Ion Agârbiceanu și Astra. Antologie și prefață de Ion Buzași și Radu Gavrilă, Editura Astra-Dej, Dej, 2008; Ion Agârbiceanu, Medalioane literare. Antologie, prefață și note de Ion Buzași, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2016, la care trebuie să adăugăm integrala articolelor cu profil religios (Ion Agârbiceanu, Articole cu caracter ecleziastic (1903-1945). Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, note şi comentarii de Ilie Rad. Prefaţă de pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2018), respectiv antologia amintită deja, Ion Agârbiceanu și Marea Unire. Antologie, notă asupra ediției, note și comentarii de Alexandra Ormenișan. Prefață de Ilie Rad, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. Prin urmare, editarea integrală a publicisticii sale social-politice şi culturale (după modelul ediţiei cu articolele religioase) rămâne încă un deziderat al culturii române.
Ȋntinsă, aşadar, pe durata a şase decenii (1903-1963), publicistica lui Ion Agârbiceanu se aseamănă cu cea eminesciană sau argheziană, prin abundenţa şi amplitudinea problemelor abordate, gazetaria fiind pentru autor “o înaltă şcoală morală şi civică, un câmp al confruntării de idei, o pedagogie a neamului” (Mircea Popa). Cu excepţia unor perioade foarte scurte, publicistul Agârbiceanu a scris permanent la gazete, încât cele peste 2500 de articole alcătuiesc o cronică fidelă a evenimentelor din prima jumătate a secolului XX, gazetarul abordând principalele specii jurnalistice (note şi impresii de călătorie, reportaje, dări de seamă, editoriale şi articole de atitudidine, articole polemice etc.).
Pentru a evalua just activitatea publicistică a lui Ion Agârbiceanu, trebuie spus că în spatele gazetarului s-a aflat mereu preotul, cu principiile sale morale, cu un respect deosebit faţa de Stat (scris mereu cu majusculă), faţă de legi şi autoritătile statului, cu atât mai mult când era vorba de regi (Ferdinand I, Regina Maria, Carol al II-lea, Mihai I), consideraţi trimişii lui Dumnezeu pe pământ. Legile i se par oarecum “sfinte”, ca versetele biblice, pe care cetăţenii trebuie să le respecte (un articol publicat în Basarabia, an I, nr. 137, 19 dec. 1941, p. 1, 4, se intitulează chiar aşa: Sfinţenia legilor).
Cum bine a remarcat şi autoarea cărţii de faţă, “nivelul scăzut al criticilor la adresa politicienilor […] este cauzat, pe de o parte, de perioadele de cenzură, dar și de obișnuința lui de a fi loial conducătorilor țării, în special în momente grele, precum cel al războiului”.
Vreau să spun că accentele critice nu lipsesc, totuşi, din articolele sale. Când Germania lezase interesele României, el nu a ezitat să scrie articole foarte dure la adresa acestei ţări (Răsplata, în Vestea nouă, I, nr. 11, 10 febr. 1917, p. 1), în care critică militarismul prusac şi politica imperialistă a Germaniei; în Balaurul cu nouă capete (România, I, nr. 19, 20 febr. 1917, p. 1), Germania este comparată cu un balaur, iar ţările care luptau împotriva ei cu nişte Feţi-Frumoşi; tot aşa, în Nu Dumnezeu, ci dracul! (Neamul românesc, XIII, nr. 79, 14 mart. 1917, p. 1-2), este criticată din nou politica expansionistă a Germaniei; Germanii şi statele mici (România, I, nr. 116, 31 mai 1917), dezaprobă poziţia statelor mari faţă de cele mai mici etc.
Poate exemplul cel mai elocvent privind reacţia gazetarului la cei care atentează la destinul neamului românesc îl constituie seria de articole din noiembrie 1917, publicate în ziarului lui Nicolae Iorga, Neamul românesc, sau România, o parte dintre acestea intrând în sumarul vol. O lacrimă fierbinte (Cuvinte către Oastea Țării) (1918).
Broşura conţine un număr de 21 de texte, scrise în anii grei ai Primului Război Mondial. Sunt articole dedicate ţării, Armatei, Regelui, Reginei, Moştenitorului, “ghinărarilor” care au condus armata spre biruinţă, cărturarilor şi ţăranilor.
În anii ’30, Agârbiceanu critică nazismul german, personal pe Adolf Hitler, pentru politica sa antisemită, pentru conflictul cu Biserile Reformată şi Catolică etc.
Numeroase alte articole exprimă poziţionări obediente ale gazetarului Agârbiceanu faţa de legile şi conducătorii momentului (ne referim la perioada izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial): orientarea României către Axa Roma-Berlin însemna, de fapt, în concepţia sa, lupta împotriva „cosmopolitismului plutocrat”, urmare a faptului că „poporul român a urmărit de mulți ani noua mișcare și creație naționalistă, din Italia și Germania, cu cea mai adâncă simpatie, fiind convinși, mai ales generațiile tinere și naționaliștii tuturor generațiilor […], că și biruința principiului național la noi va fi posibilă numai urmând pilda lor.”
În alt loc, consideră că Anglia contribuie la menținerea conflictului în Balcani, în timp ce „puterile Axei lucrează la pacificarea acestui sector”[1]; Regele Carol al II-lea, care se va face vinovat de destrămarea României Mari, era considerat, în 1939, „veghetorul suprem la destinele românismului”, „nădejdea supremă a nației, datorită înaltei înțelepciuni și neclintitei dragoste de țară, cu care veghează și cârmuiește acest destin”[2], iar partidul unic creat de acesta, Frontul Renaşterii Naţionale, era “o necesitate adânc simţită”. Unele accente antisemite, în concordanţă cu legislaţia momentului, consideraţiile privind purificarea etnică etc. trebuie interpretate tot ca o dovadă a respectării legilor în vigoare. Respingerea căsătoriilor de probă sau a întemeierii familiilor mixte ar putea fi combătute, acum, de spectrul corectitudinii politice.
În schimb, autorul ia atitudine împotriva pericolului bolşevic, a marxismului materialist sau a iredentismului. Alte fapte importante (bombardamentele americane asupra României, din 4 aprilie 1944, sau actul de la 23 august 1944) au rămas pur şi simplu necomentate, pentru a nu produce panică şi mai mare. De altfel, în concepţia sa, „cele mai multe dintre mizeriile de azi ale vieții publice se datoresc împrejurărilor excepționale, pe cari nu statul român, nici noul regim, le-au creat. A pune subt ochii cetitorului mereu aceste rele și a stărui asupra lor ar fi să contribuie la demoralizarea voinței lor”.
La fel de surprinzătoare sunt poziţiile sale în puţinele articole cu caracter social-politic de după 23 august 1944, când laudă realizările Republicii populare, în comparaţie cu ce ar fi putut face monarhia: Într-un articol, intitulat După cincisprezece ani (Tribuna, an VI, nr. 52 (308), 27 dec. 1962, p. 1-2), .autorul vorbeşte despre „un deceniu și jumătate de existență prosperă” a Republicii Populare şi îşi pune întrebarea: „Ar fi realizat o monarhie, fie ea și cea mai constituțională și democrată, ceea ce a realizat republica noastră populară în acest interval?” Urmează apoi o comparație între cele două regimuri politice, meritul celui comunist fiind că a reușit să naționalizeze industria, comerțul, băncile etc., astfel încât, „în cincisprezece ani sub republică, s-au construit mai multe locuințe decât într-un veac de monarhie”. O dovadă că, vorba cronicarului, “nu este omul peste vremi, ci bietul om subt vremuri”.
Având în vedere strânsa legătură între viaţa şi opera literară a scriitorului şi publicistica sa, Alexandra Szilagyi prezintă succint principalele etape din viaţa lui Agârbiceanu, apoi discută succinct povestirile, nuvelele şi romanele sale, “ceea ce permite – scrie autoarea – realizarea unor conexiuni între opera ficţională şi cea non-ficţională. Similaritatea între cele două este, pe alocuri, surprinzătoare”. Foarte multe luări de poziţie ale gazetarului sunt contextualizate de autoarea cărţii de faţă, pe baza utilizării unei excelente bibliografii de specialitate, româneşti sau străine (în limbile engleză şi spanioală), în variantă printată sau online.
Principala metodă de cercetare a autoarei a fost analiza de conţinut, aplicată unui număr de 1103 articole, subsumate celor trei mari categorii de produse jurnalistice: social politice (594), religioase (263) şi culturale (246). Au mai fost semnalate şi valorificate 22 de articole din Gazeta Transilvaniei, neconsemnate de D. Vatamaniuc în excepţionala sa Biobibliografie, precum şi 40 de articole cu caracter ecleziastic, nici ele menţionate de Vatamaniuc, dar atribuite scriitorului (cu argumente pentru fiecare articol în parte).
Autoarea cărţii a acordat o mare atenţie (ca un editor experimentat) transcrierii textelor, fiind păstrate toate particularităţile stilistice şi lexicale ale epocii şi ale scriitorului. Au fost marcate cu croşete unele cuvinte lipsă sau cele adăugate. Volumul are importante note şi comentarii de subsol, prin care se explică aluziile la situaţii, personalităţi, evenimente contemporane autorului, se clarifică unele cuvinte regionale, forme vechi sau rare ale cuvintelor. La fiecare articol analizat, se menţionează şi modul în care Agârbiceanu a semnat articolele – I. Agarbi, I.A., Alfius, Ion Olariu (cu variabila I.O.), Sevastian Voicu (scris și Sev. Voicu, Sev. V. sau S.V.) sau Ion Turcu (uneori I.T.) etc. De asemenea, aflăm unele noutăţi literare (puţină lume ştie, de pildă, că Mihail Sadoveanu este autorul a două lucrări cu profil religios (Spre Emaus, 1924, cu ilustraţii de I. Schmitd, respectiv Din viețile sfinților, sfintele amintiri, apărută în 1926, în colab. cu D.D. Pătrăşcanu, tatăl lui Lucreţiu Pătrăşcanu).
Un câştig important pentru istoria literară este şi faptul că, în cazul multor articole nesemnate (dar consemnate de D. Vatamaniuc în Biobibliografia sa), se argumentează paternitatea unor texte (reluate în alte publicaţii şi semnate) ori se invocă similitudini tematice, stilistice, detalii redacţionale etc. Interesante sunt şi comentariile despre unele modificări făcute de D. Vatamaniuc, în cazul unor articole referitoare la regi (M.S. Regele şi scriitorii devine Rolul scriitorilor; M.S. Regele şi cultura este modificat în [Monarhia şi cultura], iar în cazul unor articole religioase se menţionează pur şi simplu doar publicaţia în care au apărut, pentru a evita nume precum Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus etc.
Demn de tot interesul este ultimul capitol al cărţii, dedicat dosarului întocmit de Securitate pe numele lui Ion Agârbiceanu, în perioada 1948-1963. Dosarul cuprinde 25 de note informative, în majoritatea rapoartelor consemnându-se că scriitorul trăieşte mai mult izolat în casă şi nu doreşte să comenteze actualităţile politice. De reţinut comentariile acide la adresa membrilor de redacţie ai revistei Tribuna.
Este extrem de sugestiv în acest dosar un scurt pasaj din Nota informativă a Securităţii, din 29 X 1962, ora 13,30, în care episcopul martir Iuliu Hossu (care se afla în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani) îl îndeamnă pe scriitor să îşi pună talentul în slujba poporului şi să scrie cât mai mult, chiar dacă nu tot ce scrie poate şi publica, întrucât căderea comunismului şi abolirea cenzurii sunt aproape (vor trece doar 27 de ani până la împlinirea acestei previziuni a lui Iuliu Hossu). Dar iată pasajul: “Apoi [Iuliu Hossu] l-a rugat (pe un călugăr, n. I.R.) să meargă la scriitorul ION AGÂRBICEANU şi să-i spună că HOSSU îî transmite multă sănătate. Îl roagă ca cu talentul să se pună în slujba poporului, să scrie mult, fiindcă, în situaţia de azi, are subiecte destule, să nu le publice, să le aibă numai gata, fiindcă el e convins că va veni vremea, şi aceasta e aproape (subl. I.R.), când va putea publica ceea ce scrie acuma, arătând teroarea în care a fost ţinut poporul de comunişti (subl. I.R.,).”
O altă sursă inedită, folosită de autoare în lucrarea de față, o constituie Fonoteca de Aur, deținută de Radio România, care include discursuri susținute de Agârbiceanu în cadrul unor festivității organizate în cinstea sa, dar şi mai multe mărturisiri literare.
Mai trebuie spus că autoarea şi-a finalizat lucrarea în plină pandemie, învingând toate obstacolele create de aceasta şi altele în plus: program redus la biblioteci, colecţii incomplete ale unor publicaţii, pagini deteriorate etc.
O judicioasă concluzie a demersului critic privind publicistica scriitorului numit de Blaga “sfânt părinte al literaturii române” ne oferă autoarea însăşi: “În urma analizei efectuate, lucrarea de față ajunge la următoare concluzie generală: Ion Agârbiceanu a fost un fin observator al realității secolului al XX-lea, un militant activ pentru bunăstarea și progresul societății românești. Entuziast, patriot, dedicat muncii sale și implicat emoțional în tot ceea ce se întâmpla în jurul său, s-a pus în slujba societății și a oamenilor simpli, semnalând orice pericol care periclita starea de bine a acestora. Critic, tranșant și de neînduplecat atunci când vine vorba despre etică, morală și bun simț, în articolele sale transpare buna intenție, dorința puternică de a contribui la crearea unei societăți mai bune, mai performante, mai prospere. Unele dintre ideile generale, exprimate în urmă cu decenii întregi, sunt de o actualitate frapantă, care îndeamnă la meditație orice cititor al secolului al XXI-lea, cu privire la punctul în care se află societatea românească, la rolul esențial al cetățenilor și la puterea fiecăruia de a schimba în bine locul în care trăiește.”
Acesta a fost gazetarul Ion Agârbiceanu, care se considera “scriitor care s-a preocupat de durerile şi suferinţele neamului nostru”.
Ilie Rad
[1] I.O., Iluzii sau noi orientări?, în Tribuna, an III, nr. 193, 26 aug. 1940, p. 5.
[2] I. Agârbiceanu, Veghetorii destinului românesc, în Tribuna, an II, nr. 207, 10 sept. 1939, p. 1.
Sfinţenia legilor