Prietenul Cornel Costea îmi trimite un document extrem de interesant: o adeverinţǎ eliberatǎ de regizorul secund al filmului românesc, Zestrea Domniţei Ralu, prin care unul dintre figuranţi era autorizat sǎ poarte … pǎr lung şi barbǎ! Adeverinţa, cu nr. 22.847, din 19 iunie 196… (filmul a fost difuzat în 1970, în regia lui Dinu Cocea), aratǎ cât de mare era birocraţia româneascǎ a vremii, dacǎ un simplu studio de film avea acest numǎr astronomic de înregistrare! De asemenea, ea poartǎ amprenta epocii (Bd. Gheorghe Gheorghiu-Dej, scrierea cu î din i etc.).
Dar iatǎ textul:
ADEVERINŢĂ
Tov. Kamocsa Bela, domiciliat în Timişoara, str. Vadul Cǎlugǎreni, nr. 5, sector – , B.I. seria A-293212, nr. …, face parte din grupul nostru de colaboratori ai filmului Zestrea Domniţei Ralu, având obligaţia de a purta pǎr lung şi barbǎ.
Menţionǎm cǎ prezenta adeverinţǎ în niciun fel nu dǎ dreptul purtǎtorului sǎ aibǎ o atitudine care ar contraveni relaţiilor de convieţuire socialǎ, atât pe stradǎ, cât şi la locul de muncǎ.
Regizor secund,
C. Nicolaescu
* A apǎrut, în revista Tribuna (an XI, nr. 226, 1-15 februarie 2012, p. 14-15), articolul meu, Cenzura comunistǎ prin eliminare şi adǎugire. Studiu de caz: Tudor Vianu, în care am arǎtat cum a ciopârţit cenzura comunistǎ, în 1955, un text al lui Tudor Vianu, din care nu a mai rǎmas nici 10% din ce fusese iniţial, atribuindu-i-se, prin “adǎugire”, cuvinte şi expresii pe care Tudor Vianu nu le-a utilizat în text.
În acelaşi numǎr din Tribuna, o frumoasǎ evocare a profesorului şi eminentului traducǎtor, Teodor Boşca, datoratǎ istoricului George Cipǎianu. Reţin aceste douǎ versuri din Sonetul nr. 66 al lui Shakespeare, tradus de Teodor Boşca:
Sǎtul de toate, mi-aş dori pieirea,
Doar cǎ, de mor, pustie-mi las iubirea.
Apropo de cenzurǎ şi de sonetele lui Shakespeare. În numǎrul de sǎptǎmâna viitoare al României literare, voi publica un alt articol oarecum similar, datorat lui Petru Dumitriu, scris la moartea lui Stalin.
Ca sǎ fie mai convingǎtor, Petru Dumitriu a dat un citat dintr-un sonet al lui Shakespeare (se ştie cǎ el a publicat o traducere a sonetelor lui Shakespeare, traduse de Ion Vinea, care nu avea atunci drept de semnǎturǎ): “Ce pot eu învǎţa de la omul al cǎrui nume va dura, cum zice Shakespeare, mai mult <<decât marmora şi statuile aurite ale principilor>>”?
El avea în vedere versurile din Sonetul LV, unde citim: “Nici murmuri, nici sculpturi de aur grele/ Nu vor trai cât mândrele-mi poeme,/ Iar tu vei straluci mai viu în ele/ Decât într-un granit mâncat de vreme”.
Iatǎ pasajul corespunzǎtor din Scânteia: “Nimǎnui decât lui Iosif Vissarionovici Stalin nu i se potrivesc mai multe aceste versuri ale lui Shakespeare:
Nici marmora, nici statuile de aur
Ale principilor nu vor trǎi mai mult decât acest nume puternic!”
Cum se vede, cenzorii au modificat un vers din sonetul lui Shakespeare, înlocuind expresia “mândrele poeme” cu “acest nume puternic”!
*În drum spre facultate, trec pe lângǎ clǎdirea pǎrǎginitǎ a unei foste unitǎţi militare, unde a lucrat şi prietetul meu din anii de liceu, colonel Ioan Oprinca. Clǎdirea se va demola, pentru a face loc Complexului Cultural Transilvania.
Pe zidul cladirii, vǎd scris: “Mai bine te rǎtǎceşti în pǎdure decât fǎrǎ padure!”. Desigur, aspiraţia vreunui activist ecologist, exprimata in limbajul sau propriu!