* Am aflat cǎ Ioan-Aurel Pop, cel mai tânǎr membru al Academiei Române, va candida pentru funcţia de Rector al UBB. I-am trimis un mesaj, sǎ-mi confirme. “Cu multe rezerve, mǎ voi înscrie în cursǎ! Ce va fi, vom vedea!”, mi-a rǎspuns imediat Ionuţ, cu care sunt prieten încǎ din studenţie. Este cea mai bunǎ soluţie pentru UBB. Va fi la înǎlţimea marilor rectori ai acestei universitǎţi: Sextil Puşcariu, Gh. Bogdan-Duicǎ, Emil Hţieganu, Emil Racoviţǎ, Iuliu Haţieganu, Nicolae Drǎganu, Florian Ştefǎnescu-Goangǎ, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Ionel Haiduc. Faţǎ de mulţi dintre aceştia şi faţa de alţii pe care nu i-am amintit, Ioan-Aurel Poap va mai avea o calitate: caracterul. A fi om de caracter înseamnǎ a fi echilibrat, obiectiv în aprecieri, a nu pleca urechea la bârfe, a nu te înconjura de yesmani etc. Ioan-Aurel Pop este un savant, din stirpea lui David Prodan (este medievist, ca şi acesta). Sǎ dea Dumnezeu sǎ fie aşa! Vom vedea pe 1 martie.
* Doina îmi spune cǎ premierul Emil Boc l-a schimbat pe ministrul de externe, Teodor Baconschi, fiul poetului A.E. Baconsky, care mi-a devenit antipatic în momentul în care a decis sǎ îşi schimbe numele din Baconsky în Baconschi. Care o fi raţiunea? La fel de antipatic mi-a devenit fostul ministru al Culturii, Toader Paleologu, care îşi zice acum “Theodor”. Ce pǎcat cǎ nu se ridicǎ la înǎlţimea pǎrintelui sǎu, cu care am fost în excelente relaţii!
* De cel puţin douǎ sǎptǎmâni, oamenii protesteazǎ împotriva puterii actuale. Aud cǎ au început protestele şi în faţa ambasadelor României din strǎinǎtate. “Se mişcǎ ţara!”, cum ar fi spus Rebreanu!
Pe fondul acestor proteste, A. şi-ar fi dat demisia din Parlament. În sinea mea, m-am bucurat, pentru cǎ va avea acum mai mult timp pentru teza de doctorat. Dar îmi imaginez în ce stare de agitaţie trǎieşte. Cum sǎ scrie la tezǎ? Nu spunea cronicarul cǎ “pentru scris gândul slobod şi fǎrǎ valuri trebuieşte”? Dar demisia este un act de demnitate.
* Am un sentiment de vinovǎţie cǎ nu mǎ implic în mişcǎrile strǎzii. Cǎ stau pasiv şi îmi vǎd de studiile şi de proiectele mele. Azi am trimis la Polirom ediţia din memoriile lui Beniuc. Aproape am finalizat studiul privind reflectarea vizitei lui Ceauşescu în Australia (din 1988), în presa româneascǎ, în presa australianǎ plǎtitǎ de Guverul român şi în presa australianǎ liberǎ. I-am trimis studiul lui Mihai Maghiaru, preşedintele Asociaţiei Românilor Australieni, cel care, dupǎ întoarcerea mea din Australia, mi-a trimis maim multe tǎieturi din ziarele australiene, document, fotografii etc. I-am trimis studiul sǎ îl vadǎ, cu urarea ca mesajul meu sǎ îl gǎseascǎ sǎnǎtos. Poetul George Roca, din Sydney, îmi scrie cǎ omul a murit acum douǎ luni! Dumnezeu sǎ îl ierte!
De aceea mǎ simt puţin stânjenit. Ca savanţii din Constantinopol, care dezbǎteau probleme de gramaticǎ, iar turcii erau pe punctul de a cuceri cetatea!
*Am comentat cu profesorul V. Fanache cazul Blaga-Beniuc. Este un caz similar cu Arghezi-Sorin Toma. Amândoi, Sorin Toma şi Mihai Beniuc, erau comunişti convinşi, soldaţi credincioşi ai partidului, cum se considerau ei. Amândoi au primit o misiune din partea partidului, un ordin sǎ îi discrediteze pe cei doi autori, care le fǎceau probleme. Arghezi s-a dat repede pe brazdǎ, dupǎ atacul lui Sorin Toma, Blaga mai greu, practic niciodatǎ. Este falsǎ ideea cǎ demolarea celor doi autori a fost fǎcutǎ pentru a-l înǎlţa pe piedestal pe A. Toma în locul lui Arghezi, respectiv, în cazul lui Beniuc, de a se înǎlţa pe sine însuşi. Nu, a fost pur şi simplu un ordin de la partid, în spatele cǎruia stǎtea acelaşi odios personaj, Iosif Chişinevschi.
* Profesorul Nicolae Scurtu din Bucureşti îmi trimite, cu o dedicaţie ultramǎgulitoare, o carte cu totul deosebitǎ, în privinţa formei grafice şi a conţinutuui, pe care am avut onoarea sǎ i-o prefaţez: Contribuţii de istorie literarǎ, vol. I, Editura Ars Docendi, Bucuerşti, 2011. Prefaţa mea mea se cheamǎ Nicolae Scurtu – un Torouţiu al zilelor noastre, titlu absolut justificat. Poate voi scrie o recenzie despre aceastǎ carte, în revista Tribuna. Iar în România literarǎ (an XLIV, nr. 3, 20 ianuarie 2012, p. 14) de sǎptǎmâna trecutǎ a publicat o foarte interesantǎ scrisoare trimisǎ de Nicolae Crevedia lui G. Cǎlinescu, în care se lǎmureşte defintiv problema tatǎlui lui Eugen Barbu: “Am un fecior în clasa a VI-a de liceu, dar caeasta rǎmânǎ numai între noi, fiindcǎ e fǎcut cu o tǎ gazdǎ în cartier, când încǎ n-aveam decât 20 de ani şi nu terminasem nici liceul!”. Or, dicţionarele noastre literare (cel coordonat de Zaciu, Papahagi şi Sasu, cel biografic al lui Aurel Sasu, Dicţionarul general al literaturii române) dau informaţia cǎ Eugen Barbu este fiul lui Nicolae Barbu, tâmplar la CFR. Cum se perpetueazǎ erorile în istoria literarǎ, deşi mulţi ştiau cine era tatǎl lui Eugen Barbu. Acum avem “dovada”!
Noul Rector al UBB
N