Am terminat Facultatea de Filologie (acum de Litere) a Universitǎţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 1979, iar la repartiţia guvernamentalǎ, pe ţarǎ, “am prins” un post de profesor, la douǎ şcoli generale din oraşul de pe Bega, titularizându-mǎ în cele din urmǎ la una singurǎ, şi anume Şcoala Nr. 7, de pe str. Ion Ionescu de la Brad, nr. 2. Am stat acolo 3 ani, atât cât cerea stagiul obligatoriu. Mǎ cǎsǎtorisem cu un an în urmǎ, în 1978, iar în 1980 Doina a primit un post de profesor chiar în Cluj-Napoca (în anul acela, în Cluj s-au vacantat circa 20 de posturi, numai la românǎ, pentru cǎ exista interesul ca o anumitǎ persoanǎ, fiica unui politruc, sǎ rǎmânǎ în Cluj). Ambele oraşe – Cluj-Napoca şi Timişoara – erau declarate oraşe “închise”, unde nu te puteai muta cu serviciul sau cu domiciliul. Asta însemna cǎ eu nu puteam veni la Cluj, iar Doina nu putea veni la Timişoara! Iatǎ cum ocrotea statul român familia tânǎrǎ! (Trebuie sǎ spun, în spiritul adevǎrului, cǎ dacǎ, de pildǎ, la repartiţie, existau douǎ locuri vacanate într-o localitate, soţul îşi putea urma soţia sau invers.)
Aşadar, am fost, timp de trei ani, cǎsǎtorit “la fǎrǎ frecvenţǎ”, cum îmi plǎcea sǎ spun. Cazul nostru a fost unul fericit, fiindcǎ ştiu multe cupluri care s-au destrǎmat, din cauza repartiţiei în localitǎţi diferite. De regulǎ, el se apuca de bǎut, iar ea se cǎsǎtorea cu cine nimerea în satul respectiv. (Repartiţiile în învǎţǎmânt aveau loc mai ales la ţarǎ. Pentru mulţi, asta era un dezastru. Îmi amintesc cǎ, la o întâlnire pe care a avut-o, la Craiova, cu studenţii, Constantin Noica a fost întrebat ce şansǎ are el, ca filosof, dacǎ va fi repartizat în tr-un sat din vârful muntelui. La care Noica a dat urmǎtorul rǎspuns, pe care îl citez din memorie: “Domnule, ai o şansǎ foarte mare, cu condiţia sǎ îţi iei cu tine o valizǎ de cǎrţi şi sǎ te apuci de studiu!”).
Mi-am amintit de toate aceste lucruri în trenul Cluj-Napoca-Timişoara, pe care l-am luat pentru a participa la o conferinţǎ internaţionalǎ, la invitaţia colegului meu, Goe Clitan. A fost una dintre cele mai obositoare cǎlǎtorii fǎcute în ultima vreme. Confortul trenului Iaşi-Timişoara (numit “Trenul Foamei” sau “Foametea”, probabil în amintirea secetei din anul 1945, când mulţi moldoveni s-au refugiat în Banat sau în Ardeal, regiuni mai puţin atinse de secetǎ, pentru a scǎpa de foametea devastatoare) era unul lamentabil, la care se adǎuga o cǎldurǎ speficicǎ mai degrabǎ lunii iulie. Noroc cǎ am putut citi pe drum (am terminat lectura volumului de interviuri Ion Iliescu –Vladimir Tismǎneanu).
M-am dus la Timişoara, aşadar, pentru a participa la o conferinţǎ internaţionalǎ, dar şi pentru a revedea oraşul în care am locuit trei ani ai tinereţii mele, în care urma sǎ mǎ revǎd cu mulţi prieteni şi cunoscuţi, colegi de la facultǎţile de profil din ţarǎ, doctoranzi, bursieri sau tineri din a cǎror comisie de doctorat am fǎcut parte: Geo Clitan, Lucian Ionicǎ, Alina şi Dorin Popa, Mariana Cernicova, Adina Palea, Ştefania Bejan, Mǎdǎlina Lasca, Iasmina Petrovici, Oana Barbu, Dumitru Vlǎduţ. Cu ocazia conferinţei am fǎcut cunoştinţǎ cu oameni noi, precum eminentul intelectual craiovean Ionel Buşe, foarte apropiat şi de literaturǎ, deşi este profesor de filosofie. M-am plimbat mult pe strǎzile largi, curate şi aerisite ale “micii Viene”, cu teii înfloriţi, am vizitat Parcul Trandafirilor, în care mi-am petrecut multe ore ale tinereţii mele, regretând cǎ nu m-am putut vedea cu fosta mea colegǎ de şcoalǎ şi de idealuri, Florica Puşcaş, actualmente director la Colegiul Bǎnǎţean.
Pentru momentele de anamnezǎ pe care mi le-a pricinuit, a meritat sǎ fac acest drum, lǎsând acasǎ o mulţime de probleme nerezolvate, conferinţa fiind organizatǎ într-o perioadǎ foarte aglomeratǎ pentru mediul universitar (examene, lucrǎri de licenţǎ etc.). Efortul fizic a fost “compensat” (apropo de legea compensaţiei, de care vorbeam într-un comentariu de pe acest blog) de bucuriile trǎite şi de revederile aducǎtoarte de nostalgii.