Ȋn colecţia “Opere fundamentale”, coordonată de acad. Eugen Simion şi girată de Academia Română, prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (Bucureşti, 2014), au apărut, recent, primele două volume din opera lui Ion Agârbiceanu: I. Schiţe şi povestiri (1902-1910); II. Schiţe şi povestiri (1911-1922). Ediţie îngrijită, tabel cronologic, notă asupra ediţiei, bibliografie, note şi comentarii, referinţe critice de ILIE RAD. Studiu introductiv de EUGEN SIMION. Sunt primele două volume dintr-un amplu proiect editorial, care va mai cuprinde: încă doua volume de povestiri şi nuvele, patru volume cu romanele scriitorului, unul cu amintirile acestuia şi mai multe cu articole din prodigioasa activitate a publicistului (care a colaborat la peste 500 de ziare şi reviste, de-a lungul celor peste 60 de ani de activitate jurnalistică). Este, trebuie spus de la început, un pas foarte important pentru realizarea unei ediţii de Opere complete, pe care “sfântul părinte al literaturii române”, cum l-a numit Lucian Blaga, îl merită cu prisosinţă.
Revenind la ediţia amintită, trebuie relevat mai întâi amplul studiu introductiv al lui Eugen Simion (aproape 70 de pagini), care face, într-un fel, dreptate scriitorului ardelean, nedreptăţit de unii critici literari din secolul trecut (E. Lovinescu îl consideră doar un “exponent esenţial al sămănătorismului ardelean”, iar G. Călinescu – pentru a da doar două exemple celebre – nu i-a citit toate povestirile sau le-a citit pe fugă) sau ignorat după 1989 de către alţi critici şi istorici literari (în admirabila sa Istorie a literaturii române contemporane. 1941-2000, Alex Ştefănescu nu îl aminteste pe Agârbiceanu nici măcar la Indice de nume, ca şi când acesta nu ar fi existat, iar Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, îi dedică doar două pagini. Ȋn spiritul obiectivitătii, trebuie să amintim, totuşi, prezentarea comprehensivă pe care i-o face Dumitru Micu, în Dicţionarul general al literaturii române, A/B, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
Primul merit al acestui studiu introductiv semnat de Eugen Simion este acela că îl scoate pe autor de sub tutela sămănătorismului, deoarece Agârbiceanu “prinde, mai degrabă, imaginile mizeriei fizice şi morale, decât icoanele vieţii curate şi robuste, recomandate de teoreticianul curentului, Nicolae Iorga”, cum spune prefaţatorul actualei ediţii. Eugen Simion arată astfel complexitatea prozei agârbicene, din care nu lipsesc unele perspective dostoievskiene (ideea fusese sugerată şi de Mircea Zaciu) sau reminiscenţe de romantism rural, cu naturi demonice, ca la Sadoveanu. Alte texte evocă proza fantastică a lui Poe sau conţin sugestia enigmaticului, ca la Vasile Voiculescu, iar prin paginile de proză urbană, nu puţine, prin figurile micilor funcţionari, avocaţi, femei ambiţioase, proza lui Agârbiceanu trimite la momentele lui Caragiale. Desigur, per ansamblu, universul schiţelor, povestirilor şi nuvelelor lui Agârbiceanu este dominat de accentele realiste, pe linia lui Slavici şi anticipându-l pe Rebreanu (este, înaintea acestuia, primul prozator al mulţimii).
“Judecate estetic – conchide Eugen Simion –, după o sută de ani de când au fost publicate, povestirile lui Agârbiceanu, numeroase și inegale, arată un simț epic indiscutabil și, nu de puține ori, un talent de mare prozator. Continuând pe Slavici, în linia prozei morale, și prefigurând pe Rebreanu, în linia realismului social dur, proza lui Ion Agârbiceanu este, în genere, substanțială și a suspecta-o mereu de toate slăbiciunile sămănătorismului și de stereotipiile moralismului este o mare eroare din partea criticii literare.”
Ȋn privinţa ediţiei propriu-zise, există o amplă cronologie a vieţii, activităţii multiple şi a operei ilustrului scriitor, cea mai amplă publicată până în prezent, adusă la zi (informaţiile sunt inclusiv din 2014). Dincolo de actualizarea informaţiei, cronologia are meritul de a completa cu informaţii inedite cronologiile existente până acum (de exemplu, în timpul regimului comunist, nu au putut fi amintite premiile şi distincţiile regale – la 1 mai 1931, de pildă, Agârbiceanu este decorat cu “Ordinul Ferdinand” în grad de cavaler –, nu s-a putuit vorbi detaliat despre activitatea lui politică, de parlamentar şi jurnalist angajat în presa vremii, de altă orientare decât cea comunistă). De asemenea, cronologia corectează unele erori de istorie literară, reluate, înainte de 1989, de la o ediţie la alta, pentru că ele serveau ideologia comunistă, cum ar fi informaţia că Ion Agârbiceanu a participat fizic la Unirea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Or, conform unei mărturisiri, publicată de Mircea Zaciu, în Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu – Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 331 –, Agârbiceanu spune textual că a stat în Moldova, unde se refugiase încă din 1917, “până la Crăciunul a[nului 1918], când am servit din nou la Biserica din Orlat”).
Mult mai importantă decât Cronologia este, însă, Nota asupra ediţiei, piesă fundamentală în cazul unui act editorial de amploare (şi care, în mod paradoxal, lipseşte din ediţia Pienescu, în 18 volume). Nota asupra ediţiei este importantă pentru că relevă două elemente esenţiale: criteriul de selecţie a textelor şi de orânduire a lor în sumar, respectiv principiile de transcriere.
Ȋn privinţa primei chestiuni, editorul explică de la bun început faptul că textele sunt orânduite strict cronologic, respectiv în ordinea apariţiei textelor în revistele şi ziarele vremii, din care editorii de odinioară au întocmit, cu acordul mai mult sau mai puţin explicit al scriitorului, sumarul volumelor publicate (ediţia Pienescu reproduce textele în ordine relativ cronologică, adică în funcţie de ani, nu şi de luni sau zile). Prin urmare, cele două volume reproduc toate textele din volume, apărute în intervalul 1905-1922, după cum urmează: De la ţară (1905); Ȋn clasa cultă (1909); Tuşa Oana (1910); Ȋn întuneric (1910); Două iubiri (1910); Prăpastia (1910); Doi bătrâni (1910); Adevărata bogăţie sau împăratul printre săteni (1912); Schiţe şi povestiri (1912); Datoria (1914); Tuşa Oana. Ȋn luptă (1914); Din viaţa preoţească (1916); Din război (1916); O zi însemnată (1916); Luncuşoara în Păresemi (1920); Povestiri (1920); Chipuri de ceară (1921); Robirea sufletului (1921); Trăsurica verde (121921); Ceasuri de seară (1921); Florile lui Gheorghiţă Bogdănel (1921); Păcatele noastre (1921); Zilele din urmă ale Căpitanului Pârvu (1921). O excepţie de la criteriul strict cronologic s-a făcut în cazul a trei volume (Din viaţa preoţească, 1916; Luncuşoara în Păresemi, 1920,şi Zilele din urmă ale Căpitanului Pârvu, 1921), care au o unitate tematică explicită şi care au fost reproduse compact, respectând astfel voinţa autorului. De asemenea, două ample povestiri (Două iubiri şi Popa Man) au fost dislocate de la ordinea strict cronologică, pentru a intra în sumarul volumului de nuvele, cum se întâmplă şi în cazul ediţiei Pienescu, aceasta reprezentând o altă dorinţa a scriitorului.
Ca să ne facem o idee, din punct de vedere statistic, în privinţa textelor reproduse în prezenta ediţie, precizăm că, de pildă, pentru intervalul 1902-1922, D. Vatamaniuc, în excepţionala sa Biobibliografie Ion Agârbiceanu , consemnează un număr de 425 de texte, din care ediţia Pienescu a reprodus 164 (multe titluri fiind eliminate pe criterii ideologice). Din cele 425 de titluri, ediţia de faţa include 345 de texte (toate din volumele antume şi din unele din reviste, reproduse de Pienescu în seria de Opere, pentru intervalul menţionat), aşadar cu 181 de titluri mai mult faţă de ediţia Pienescu, ceea ce reprezintă un pas important pentru realizarea unei ediţii de Opere complete, pe care, aşa cum spuneam, cunoscutul scriitor ardelean o merită cu prisosinţă.
Ȋn privinţa normelor de transcriere a textelor (detaliat prezentate în Nota asupra ediţiei, atât în cazul textelor din ediţiile princeps, cât şi în cazul variantelor din ediţia Pienescu), editorul a optat pentru păstrarea “cu sfinţenie” a particularităţilor de limbă ale scriitroului şi ale epocii sale, inclusiv în cazul textelor revizuite de autor pentru ediţie de Opere, îngrijită de G. Pienescu, pe considerentul că voinţa scriitorului este totdeauna suverană (s-a respectat această voinţă, evident, şi în cazul textelor revizuite de autor pentru ediţie de Opere (inclusiv în situaţia re-regionalizării vocabularului: forme literare, precum câine, pâine, mâine, seară au redevenit câne, pâne, mâne, sară etc.).
Bibliografia anexată include toate ediţiile din care au fost selectate schiţele şi povestirile celor două volume, clarificând şi aici unele chestiuni de istorie literară (de exemplu, volumul Schiţe şi povstiri, din 1912, constituie, de fapt, ediţia a II-a a volumului De la ţară, din 1905, fără ca acest lucru să fie precizat pe foaia de titlu şi fără ca dicţionarele noastre literare să facă această îndreptare – pe care o omite şi D. Vatamaniuc, în Biobibliografia sa. Calitatea de edţie a II-a se atribuie volumului Schiţe şi povestiri după sumar, care conţine toate schiţele pe care le vom regăsi şi în ediţia a III-a (De la ţară, 1921), cu excepţia schiţei Răzbunarea, care este alt text decât Răzbunare, din ediţia princeps).
Foarte importantă este secţiunea de Note şi comentarii, structurată în trei părţi: menţionarea primei apariţii, a fiecărei schiţe, în presa vremii (sau în ediţii princeps, în cazuri mai puţine); traseul revuistic şi editorial al fiecărei schiţe, precum şi menţionarea ediţiei din care a fost reprodus textul (de regulă, din utima ediţie antumă, respectiv din ediţia Pienescu). Notele şi comentariile lămuresc şi ele o serie de probleme ale creaţiei agârbicene (schiţe cu acelaşi titlu, dar conţinut diferit – Răzbunare, de exemplu; schiţe cu acelaşi conţinut, dar cu titluri diferite – Nelegiuire –> Slăbiciuni – > Ȋntr-o casă – > Vaiere). A fost identificată o schiţă, Vâscul, care apare exclusiv în voluml Zilele din urmă ale Căpitanului Pârvu (1921), dar care, fiind omisă din sumarul cărţii, a rămas neconsemnată, inclusiv în Bioblibliografia lui D. Vatamaniuc.
Ediţia mai are o selecţie de referinţe critice, aferente mai ales volumelor de schiţe şi povestiri, acestea fiind excerptate din lucrări semnate de Ilarie Chendi, H. Sanielevici, Perpessicius, G. Călinescu, Ion Brad, Victor Felea, Mircea Zaciu, Dumitru Micu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, D. Vatamaniuc, Ion Vlad, Cornel Regman, E. Lovinescu, Eugen Simion, Ion Negoiţescu, Nicolae Manolescu şi Mircea Popa.
De mare interes sunt şi cele peste 45 de ilsutraţii ale celor două volume, cuprinzând coperta unor ediţii princeps, fotografii din viaţa scriitorului, texte facsimilate, frontispicii de reviste, pagini din presa vremii, semnate de Agârbiceanu, ilustraţii la opera scriitroului (cum ar fi celebrele desene ale pictorului Demian) etc.
Un indice alfabetic al schiţelor şi povestirilor îl ajută pe cititor să găsească rapid textul căutat.
Editorul Ilie Rad a avut alături o echipă formată din profesionişti ai editării, din cadrul Editurii Eikon: Ioachim Gherman (tehnoredactare şi prelucrarea imaginilor), Sandra Cibicenco (corectură), la corectura volumului II asociindu-se şi drd. Flavia Topan. Ediţia a beneficiat de sfaturile şi sugestiile profesorilor universitari Mircea Popa şi Ion Buzaşi, doi avizaţi critici literari, cercetători şi editori ai unor lucrări din creaţia lui Ion Agârbiceanu.
Cel care a insistat cel mai mult pentru ca acestă ediţie să fie realizată a fost scriitorul si ambasadorul Ion Brad, care a jucat un rol benefic în destinul vieţii şi operei lui Ion Agârbiceanu: în primăvara anului 1953, în calitate de secretar al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, împreună cu Mircea Zaciu, pe atunci tânăr asistent universitar, a făcut eforturi, încununate de succes, pentru reabilitatea lui Ion Agârbiceanu, folosind ca pretext împlinirea, cu un an în urmă (în septembrie 1952), a vârstei de 70 de ani şi aniversarea a 40 de ani de la apariţia romanului “muncitoresc” Arhanghelii.
Iată că, la peste 60 de ani de atunci, ediţia Ion Agârbiceanu s-a realizat tot la Cluj, ca un omagiu discret adus scriitorului şi celor doi mari protectori, editori şi exegeţi ai acestuia: Ion Brad şi Mircea Zaciu!
Editura Eikon