După moartea lui Alex Ştefănescu şi a lui Dinu Săraru, ne-a părăsit azi criticul Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Îl ştiu din studenţie, cărţile sale şi ale lui Eugen Simion fiind cele mai consultate de către studenţii filologi.
L-am întâlnit apoi cu ocazia alegerilor pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În urmă cu câţiva ani, în calitate de director al Colegiului Stundeţesc de Performanţă Academică, l-am invitat să ţină o conferinţă la Universitate, pe care am avut inspiraţia să o înregistrez, să o transcriu şi să o pubbic. Tot atunci i-am cerut un autograf pe faimoasa lui Istorie critică a literaturii române.
Recent, a făcut un mic comentariu pe marginea ediţiei mele şi a Doamnei Helene Rodica Daniello, cu scrisori ale lui Lucian Blaga adresate Elenei Daniello. A apreciat faptul că ediţia este foarte bine lucrată.
Vor începe acum luptele pentru funcţia de preşedinte.
Sper ca Domnul Varujan Vosganian să candideze şi să fie ales în această înaltă funcţie.
*
Când a împlinit vârsta de 75 de ani, am publicat următorul articol:
Obiectivitate şi generozitate
La 27 noiembrie a.c., criticul literar, scriitorul, profesorul universitar, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, academicianul şi ambasadorul Nicolae Manolescu a împlinit 75 de ani. Din 1990 este directorul celei mai prestigioase reviste de cultură din ţara noastră – România literară –, între 1997-2000 a moderat, la PROTV, celebra emisiunne, Profesiunea mea, cultura, colaborează cu editoriale la importante ziare naţionale – un motiv în plus pentru ca Revista română de istorie a presei şi asociaţia care o girează să-i aducă un modest omagiu, în acest colţ de pagină.
Cunosc destul de bine cărţile domnului Nicolae Manolescu, care intrau în bibliografia obligatorie a studenţiei mele filologice, dar ca om îl ştiu mai puţin, mai mult din carţi şi din manifestările publice ale domniei sale. Am avut şansa să îl votez, de două ori, pentru funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, o dată la Bucureşti, iar a doua oară la Cluj-Napoca, ocazii în care l-am văzut efectiv. Ȋi ştiam numele încă din timpul anilor de liceu (1970-1974), graţie profesorului meu de română, Iosif Pop, dar şi colegului Ion Bucşa, care citea cu interes revistele literare ale momentului, unde numele lui Nicolae Manolescu era frecvent întâlnit. Criticul publicase deja, până atunci, câteva volume remarcabile: Literatura română de azi. 1944-1964 (1965, în colab. cu Dumitru Micu); Lecturi infidele, 1966; Metamorfozele poeziei, 1968; Contradicţia lui Maiorescu, 1970 etc.
Un adevărat cult pentru criticul literar, competent şi avizat al literaturii române contemporane, mi s-a format în anii de facultate, în special în redacţia revistei Echinox, al cărei membru eram. Cronicile sale literare, ţinute săptămână de săptămână, la sugestia lui G. Ivaşcu, peste trei decenii, mai întâi în Contemporanul, apoi (începând cu anul 1971) în România literară, erau aşteptate cu maxim interes, comentate şi apoi citate de cronicarii literari ai Echinoxului (Ion Simuţ, Radu G. Ţeposu, Ion Pecie, Mihai Dragolea şi alţii). Al. Paleologu spunea undeva că multă lume cumpăra atunci România literară pentru a citi cronica lui Nicoale Manolescu, care devenise, cum afirma şi G. Dimisianu, într-un articol recent, “instanţa cel mai mult aşteptată de emitere a judecăţilor critice”.
Ştiam apoi că este cadru didactic universitar, fiind ţinut pe un grad inferior valorii sale (cel de lector) aproape două decenii (1968-1989), aşa cum s-a întâmplat şi cu unii dintre străluciţii mei profesori (Marian Papahagi, Ion Pop, Ion Vartic), pe care revoluţia i-a prins tot lectori.
Nu ştiam că la angajarea lui Nicolae Manolescu la facultate, mai întâi ca preparator (1963), apoi ca asistent (1964), la propunerea lui G. Ivaşcu, un rol decisiv a avut Ion Iliescu, care era atunci adjunctul lui Manea Mănescu, şeful Secţiei de ştiinţă, cultură şi învăţamânt a CC al PMR. Ȋn recentele sale amintiri, fostul Preşedinte al României scrie: “A fost şi cazul lui Nicolae Manolescu, propus, de către profesorul său, George Ivaşcu, să rămână după absolvire la catedră, propunere care nu a fost acceptată de cei de la secţia de cadre a Ministerului Ȋnvăţamântului. Profesorul George Ivaşcu, fost ilegalist, nu reuşise să-l convingă pe ministrul Ştefan Bălan, care nu cuteza să treacă peste avizul negativ al Secţiei de Cadre, respectiv al celor de la Securitate, şi să-i permită angajarea lui Manolescu.
Fiindu-mi solicitat sprijinul, am discutat cu ministrul, cu care eram în relaţii bune, de respect reciproc, şi l-am convins să-şi asume această decizie. Pe lângă aprecierile pozitive privind pregătirea profesională şi valoarea intelectuală a lui Nicolae Manolescu, m-am referit şi la încrederea necesară în profesorul Ivaşcu – <<Dacă nici într-un om ca George Ivaşcu nu putem avea încredere, atunci în cine?!>> A fost un caz cu final fericit, dar, din păcate, asemenea situaţii nu erau singulare.” (Ion Iliescu, Destinul unui om de stânga. Amintiri, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 179). (Notez, în paranteză, că este al doilea caz pe care îl cunosc, în care Ion Iliescu a intervenit salutar în beneficiul culturii române, primul fiind cel al revistei Echinox, căreia i-a dat girul, în decembrie 1968, în calitate de ministru al Tineretului, aspect despre care am scris, detaliat, în recentele Dialoguri epistolare săptămânale cu Ion Brad, din iarnă până-n vară, ianuarie-iunie 2014, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, p. 80-81).
Ca director al revistei România literară, a publicat materiale care relevă obiectivitatea care îl caracterizează. Dau câteva exemple: interviul cu Ion Iliescu, publicat în România literară (an XXIII, nr. 27, 5 iulie 1990), eseul lui Dumitru Popescu, Evocări din “prima fază”, în paginile României literare (nr. 26, 2014), ca şi propriul meu interviu cu Sorin Toma, marele adversar al lui Arghezi (Sorin Toma, redactor-şef al Scânteii, între 1947-1960: „Articolul despre poezia lui Arghezi, l-am scris din însărcinarea conducerii superioare de partid” (România literară, nr. 41, 2011).
Ȋn fine, aş remarca şi ideea de generozitate a ilustrului critic. Ȋn 2010 i-am scris un email, prin care l-am rugat să îmi permită să reproduc, într-un volum pe care îl coordonam, Documentarea în jurnalism (Editura Tritonic, Bucureşti, 2010), un text pe cât de spumos, pe atât de adevărat, intitulat Telefonul fără fir, în care criticul demasca o realitate frecventă din presa noastră “liberă”, care face adesea din alb negru şi viceversa. A fost de acord, iar eseul respectiv este foarte des citat în lucrările de licenţă ale studenţilor la jurnalism. Păcat că nu-l citesc şi nu învaţă nimic din el mulţi dintre jurnaliştii de azi!
Aşa cum domnia sa a fost ajutat de George Ivaşcu, la început de carieră literară, criticul Nicolae Manolescu a întins mâna unor tineri critici, istorici literari şi eseişti (câţiva foşti studenţi), oferindu-le rubrici în România literară (Răzvan Voncu, Sorin Lavric, Cosmin Ciotloş, Angelo Mitchievici, Adina Diniţoiu, Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu, Simona Vasilache şi alţii), emisiuni TV (Dan C. Mihăilescu), posturi didactice etc. Despre rolul jucat ca lider al Cenaclului de Luni s-a discutat mult, încât nu mai insist.
Ce omagiu frumos i-a adus, într-un articol omagial (Liberal în valori, în România literară, nr. 47, 2009), Mircea Cărtărescu, scriitorul propus de Uniunea Scriitorilor din România, pentru a doua oară, la Premiul Nobel pentru literatură:
“În spaţiul literar românesc de după război, Manolescu este creatorul canonului care stă şi astăzi în picioare şi care, paradoxal, va deveni şi mai valid în viitor, prin ajustări şi revizuiri. De curând, la o vârstă la care aştepţi mai curând cultivarea propriei grădini decât creaţie, criticul şi-a făcut singur (şi ni l-a făcut şi nouă) un cadou cu totul special: Istoria critică a literaturii române, una dintre marile cărţi ale contemporaneităţii. […]
Îi doresc criticului de care se leagă destinul meu literar o viaţă lungă, luminată de acelaşi spirit uimitor de tânăr, de lucid şi de optimist pe care l-a avut întotdeauna!” – scria prozatorul descoperit de sărbătoritul de azi.