Se împlinesc astǎzi 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de cǎtre unele armate “frǎţeşti” ale Tratatului de la Varşovia, dar sunt convins cǎ nimeni, în România, nu se va mai gândi la acest eveniment, datoritǎ faptului cǎ tot azi Curtea Constituţionalǎ a României a invalidat referendumul pentru suspendarea preşedintelui Traian Bǎsescu.
În noaptea de 20 spre 21 august 1968, mii de de blindate ruseşti şi circa 200 de mii de soldaţi din ţǎri membre ale Pactului de la Varşovia (Uniunea Sovieticǎ, Bulgaria, RD Germanǎ, Polonia şi Ungaria, cu excepţia României) au invadat Cehoslovacia, sub pretextul cǎ au fost chemaţi pentru „a salva socialismul” din aceastǎ ţarǎ. Intervenţia sovietica a facut 72 de morţi, peste 700 de rǎniţi şi a determinat un considerabil val de emigrǎri din Ceholslovacia, aşa cum s-a întâmplat şi dupǎ Revoluţia din Ungaria anului 1956. Deşi victorioasǎ militar, Uniunea Sovieticǎ a pierdut enorm din punct de vedere politic. Înnǎbuşirea Primǎverii de la Praga a fos al doilea semn major (dupǎ revoluţia din Ungaria) cǎ socialismul nu este un sistem infailibil. Se punea astfel capǎt sistemului de reforme iniţiat de noua conducere cehoslovacǎ, în frunte cu Alexander Dubcek. S-au consumat, în urma acestui eveniment, fapte incredibile, cum ar fi gestul studentului Jan Palach, care s-a autoincendiat pe 16 ianuarie 1969, în Piaţa Wenceslas din Praga, în semn de protest, gestul sǎu fiind repetat de Jan Zazic, pe 25 februarie 1969, ambii fiind acum veneraţi ca nişte eroi.
A doua zi dupǎ invadarea Ceholovaciei, Nicolae Ceauşescu, pe fondul distanţǎrii sale faţa de Moscova (proces început încǎ pe timpulo lui Gh. Gheorghiu-Dej, prin celebra Declaraţie din aprilie 1964), a condamnat în termeni duri invadarea ţǎrii socialiste frǎţeşti, pe care tocmai o vizitase, cu câteva zile înainte. Curajul sǎu i-a creat o extraodinarǎ imagine pe plan intern şi internaţional (unii intelectuali, ca Paul Goma, s-au înscris atunci în partid).
În memoriile sale, Libertatea ca datorie, Petre Roman scrie cǎ
acel gest curajos a însemnat, pentru Niccolae Ceauşecu, lovitura sa de “geniu politic”. Din perspectiva timpului, care oferǎ întotdeauna o perspectivǎ mai obiectivǎ, lucrurile nu stau chiar aşa. Într-un excelent studiu, regretatul istoric, Florin Constantiniu, relateazǎ un detaliu plin de semnificaţie: la puţin timp dupǎ invadarea Cehoslovaciei, preşedintele SUA, Lindon Johnson, a ţinut o cuvântare în faţa … crescǎtorilor de vaci din Texas, cu care avea o întâlnire programatǎ cu mult timp înainte. Ei bine, la acea întâlnire cu crescǎtorii de animale texani, pe care îi interesa prea puţin politica din Europa, Johnson a spus cǎ Statele Unite nu vor mai permite Uniunii Sovietice încǎ o invadarea a vreunui stat socialist din Europa. Aluzia era clarǎ! Agenţiile de presǎ şi serviciile secrete nu au stat cu mâinile în sân, iar declaraţia preşedintelui american va fi ajuns şi la urechile lui Nicolae Ceauşecu. Având în spate un asemenea sprijin, el şi-a putut permite sǎ facǎ declaraţia din vestitul balcon al CC, de unde se va mai adresa populaţie şi în 22 decembrie 1989. Era alt an, alt moment istoric.
P.S. Iatǎ poezia scrisǎ de Adrian Pǎunescu, pe care a recitat-o şi în interviul pe care i l-am luat poetului:
De la balcon la zid
Din tot ce-ai fost, în timpul vieţii tale,
Aproape mai nimic n-a mai rǎmas,
E-un pas între urale şi rafale,
Şi-ntre balcon şi zid un singur pas.
Şi chiar prin tine a aflat partidul
Un cinic adevar autohton:
Balconu-n sine îşi conţine zidul
Şi zidul poartǎ aşchii de balcon.
Decembrie şi August te învaţǎ
Cǎ partizanii tǎi te-au şi urât,
Facând nelegiuiri şi tu în viaţǎ,
Nelegiuiri mai mari te-au doborât.
Cu-ntregul neam, în clipa tutelarǎ,
Ai relansat şi fapte, şi idei,
El a reconstruit aceastǎ ţarǎ,
Tu apǎrai cu pieptul dreptul ei.
Dar te-ai blocat în steaguri festiviste,
Într-un gripat motor monopartit,
Balconul nobil cum sǎ mai reziste
Când zidul de sfârşit te-a nǎpǎdit?
În bocceluţa ei, cândva luxoasǎ,
Femeia, care îţi fǎcuse rǎu,
Luase nişte fleacuri de acasǎ
Şi insulina pentru braţul tǎu.
Dar, vai, e-acelaşi mecanismul care
Omoarǎ zilnic prinţi şi cerşetori,
Şi tu pe toate le ştiai, în mare,
Dar nici nu te gândeai cǎ ai sǎ mori.
Acelaşi alcool, aceleaşi drojdii,
Aceleaşi zǎri se-nchid şi se deschid,
Mereu, în faţa liderilor noştri,
Pe drumul scurt, de la balcon la zid.
De-a pururi sclavi aceloraşi proportii,
Sub calde-mbraţişǎri tovarǎşeşti,
Ai auzit chiar tu, în faţa morţii,
Lozinca de coşmar cǎ nu mai eşti.
Acum, când sǎrǎcia-i mai concretǎ
Şi, mai ales, la clasele de jos,
Acest popor cu urǎ te regretǎ
Şi te invocǎ parcǎ ranchinos.
Dar, ţine minte, dacǎ, prin minune,
Ai învia, cu toatǎ vremea ta,
Dupǎ un timp, din nou la zid te-ar pune,
Fireşte, dupǎ ce te-ar aclama.
Shakespeareana repetare veche,
E scena-n care, la cǎderea-n somn,
Chiar fratele îţi toarnǎ în ureche
Otrava, ca s-ajungǎ dânsul domn.
La supǎrare, neamul tǎu te cere,
Sǎ-l aperi de prǎpǎduri şi rǎscruci,
Dar tu sǎ nu-ţi doreşti o înviere,
Cǎ n-ai avea nici ţarǎ, sǎ te duci.
Nu-i ţara ta, aceasta de afarǎ,
E-nstrǎinatǎ fǎrǎ niciun leac,
N-ai cum sǎ te ridici a doua oarǎ,
Rǎmâi sub ierbi, cu morţii care tac.
Odihnǎ liniştita, dormi, batrâne,
Norocul tǎu îţi e şi nenoroc,
Cǎ, dac-ai învia, nu ţi-ar rǎmâne
Decât sǎ vrei sǎ mori din nou, la loc.
Pe cât de rǎu îţi e, îţi e şi bine,
Urale calde şi rafale reci,
Balcon şi zid s-au încarnat în tine,
Contrarii, înfruntându-se pe veci.
Acei ce ţara n-au avut-o dragǎ
Ţi-au dat pe loc cumplitul lor rǎspuns,
Ca-n ‘68 au început sǎ tragǎ
Şi glonţul, cu otrava lor întreagǎ,
La tine-n ‘89 a ajuns.
22 ianuarie 2008 – Adrian Paunescu