În ultimii ani, obişnuiesc, la cursuri, sǎ le spun studenţilor diverse întâmplǎri cu tâlc, fabule, legende etc., în scopul de a le capta atenţia.
Iatǎ o scurtǎ întâmplare, povestitǎ de Mircea Cǎrtǎrescu, despre întâlnirea sa cu Nichita Stǎnescu:
Tu, Nichita…
Când am stat prima dată faţǎ-n faţǎ cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu, Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putit scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
“Bătrâne, gata!”, mi-a spus până la urmă. “Ai dreptate, sânt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar, dimpotrivă”, i-am răspuns, “am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” “Haide, lasă-l pe vă şi dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” “Iertaţi-mă, dar nu pot…”
Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. “Asculţa, tu eşti credincios?” “Da, bineînţeles.” “Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” “Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentu că mi-am dat seama brusc ce voia sa spună. “Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am hotărât să-i aspun pe nume; tu, Nichita.
(Dilema, an XI, nr. 525, 18-24 aprilie 2003, p. 7)