M-a sunat azi domnul Florin Ignat, care mi-a spus ca ieri, 29 august, a incetat din viata Nestor Ignat, pe care am avut ocazia de a-l cunoaste si de a-l intervieva. Reiau aici un articol pe care l-am publicat despre Nestor Ignat, in Revista romana de istorie a presei.
Dumnezeru sa il odihneasca in pace!
*
În urmă cu câţiva ani, lucrând la Dicţionarul jurnalistilor şi publiciştilor clujeni, am văzut diploma de absolvire a unui autor clujean, absolvent al “Facultăţii de Ziaristică din cadrul Academiei <<Ştefan Gheorghiu>> pentru pregătirea cadrelor de conducere a activităţii de partid, social-politice, economice şi administraţiei de stat (1972-1975)” (aceasta era titulatura oficială!), rector fiind Leonte Răutu, iar decan – Nestor Ignat. Ulterior, cercetând istoria învăţământului jurnalistic din România, mi-am dat seama că Nestor Ignat a avut un rol important în înfiinţarea şi consolidarea acestei forme de pregătire superioară a ziariştilor, indiferent de implicaţiile politice impuse de context. „Am fost luat de la Era socialistă şi făcut prorector la Academia de Studii Social-Politice <<Ştefan Gheorghiu>> (adjunct al lui Miron Constantinscu) – va spune autorul într-o evocare. Eram preşedintele Uniunii Ziariştilor pe atunci. Am avut foarte multe dificultăţi – nu aveam clădire şi nici profesori. Cât priveşte modelul urmat, pot spune că au venit unii cu diferite propuneri, dar care, după mine, nu se potriveau. Dar fiind faptul că eram şi preşedinte al Comisiei Profesionale a Organizaţiei İnternaţionale a Jurnaliştilor, am ajuns să văd cum se face învăţământ de presă la alţii. Şi profitând de libertatea de care beneficiam, am aplicat unele lucruri pe care le-am vazut. Pe măsură ce primeam noi forţe (profesori – n.n.), lucrurile evoluau. La început nu am avut niciun ajutor, cu excepţia lui Ion Şinca, care era şi instructor la Şectie (secţia de presă a Partidul Comunist Român – n.n.). Am reuşit să aduc un şef de catredră – George Ionescu, fost ziarist la Scânteia şi corespondent în Polonia şi İuguslavia. Dar nici el nu făcuse învăţământ de presă niciodată. Mai târziu ne-au mai fost daţi câţiva oameni, de la prima serie (1972-1973) de învăţământ post-universitar – Dumitru Titus Popa, care lucrase la Scânteia, Victoria İliescu, de la „Agerpres”, şi Elena Ionescu, de la Radio. Aceştia au fost făcuţi lectori. S-a creat şi un colectiv de limbă romană, pentru că ne-am dat seama că băieţii care ne sunt aduşi erau, după cum se hotărâse, în special de Elena Ceauşescu, muncitori. Aceştia, deşi aveau bacalaureat, după un număr de ani petrecuţi în producţie uitaseră multe. Aşa i-am adus pe Alexandru Graur, Theodor Hristea, İorgu İordan, Alexandru Oprea, care a fost şeful acestui colectiv, şi alţii. Victor Frunză a fost iarăşi printre primele ajutoare – avea studii de ziaristică la Moscova şi fusese şef de secţie la Televiziunea Română”.
Iată de ce s-a născut în mine dorinţa de a face o vizită acestui veteran al jurnaliştilor. Prietenul şi colegul meu, profesorul Marian Petcu, de la Universitatea din Bucureşti, a fost cel care a intermediat această vizită. Miercuri, 22 septembrie a.c., am sunat amândoi la uşa domniei sale, din Piaţa Romană.
Ne-a primit extrem de binevoitor. Aşa am aflat date din biografia acestui om inteligent şi talentat, silit de împrejurări să se afirme în vremuri de teroare politică şi ideologică. Are 92 de ani şi este de o vioiciune intelectuală ieşită din comun.
Nestor Ignat s-a născut la 2 martie 1918, la Iaşi. Este fiul Luciei (n. Filotti) şi al lui Dumitru Ignat, avocat. Primele două clase primare (1915-1917) le face, în particular, la Scăieni, dar îşi dă examenele la o şcoală din Ploieşti. Clasele III-IV sunt urmate la Şcoala Clemente din Bucureşti (1917-1919). Urmează Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti (1936), liceu frecventat de mari personalităţi ale culturii române (Mircea Eliade, Grigore Moisil, Constantin Noica şi mulţi alţii), fiind coleg cu Ion Frunzetti, Mihail Şora, dar şi cu Radu şi Răzvan Ionescu, fiii lui Nae Ionescu. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie tot din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu, Mircea Eliade, P.P. Negulescu, C. Rădulescu- Motru, Mircea Florian, Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu şi alţii, din afara facultăţii adăugându-se Alice Voinescu, Ion Petrovici, Constantin Noica. În 1940 se angajează funcţionar la Academia Română, Serviciul Publicaţii, unde îi cunoaşte pe marii academicieni ai vremii (Ion Simionescu, preşedintele Academiei, Al. Lapedatu, Liviu Rebreanu, Horia Hulubei şi alţii). Îşi ia licenţa în filosofie (cu distincţia “Magna cum laude”), în anul 1941, cu teza Logică şi metafizică, iniţial coordonată de Nae Ionescu (care moare în 1940), terminată cu Mircea Florian. În oct. 1941 este încorporat în armată, fiind repartizat la regimentul 1 Transmisiuni din Bucureşti, unde îl surprind evenimentele de la 23 august 1944. Rămâne în armată până la 1 mai 1945. Se orientează spre mişcarea de stânga. Redactor şi redactor-şef adjunct la Scânteia (1945-1962), calitate în care, cum spune într-un interviu inclus în volumul Poezii (1996), “am bătut şi eu un piron în Patul lui Procust al realismului socialist, care a pocit şi chinuit atâtea opere de artă”. Redactor-şef adjunct la Lupta de clasă (1962-1981), revistă care va deveni Era socialistă. Funcţiile avute în presă îl apropie de marii scriitori ai epocii: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Camil Petrescu, Gala Galaction. Între 1948-1950, respectiv 1969-1982, este profesor şi decan al Facultăţii de Ziaristică din cadrul Academiei “Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. Preşedinte al Uniunii Ziariştilor din România, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Ziariştilor, calitate în virtutea căreia călătoreşte în foarte multe ţări, rezultatul în plan literar al acestor călătorii fiind volumul Din albumul unui călător (1980). A debutat cu versuri, în Jurnalul literar al lui G. Călinescu (1939). A colaborat la Vremea, Scânteia, Lupta de clasă, Viaţa românească, iar după 1989 la Diplomat Club, Anotimpuri (Timişoara), Opinia naţională etc.
A publicat următoarele lucrări: Cu privire la opera lui Mihail Eminescu, Editura Scânteia, Bucureşti, 1950; Despre unele probleme actuale ale creaţiei muzicale în RPR, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1949; Însemnătatea metodei dialectice marxiste pentru activitatea practică a Partidului clasei muncitoare, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1949 [3 cursuri ţinute la Universitatea “C.I. Parhon”]; Cu privire la activitatea antidemocratică a unor slujitori ai bisericii catolice, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1949 [ediţie maghiară, 1949; ediţie germană, 1949]; Despre superstiţii, “tremurici” şi geamurile năzdrăvane, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1949; Să luptăm pentru o critică de artă principială, pătrunsă de spiritul de partid, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1950; O carte despre frumuseţea vieţii noi, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1950; Cu privire la valorificarea moştenirii culturale, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954; Orozco; Reveira; Siqueiros, Prin templele muraliştilor mexicani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968; Pictori muralişti mexicani, Bucureşti, 1972; Din albumul unui călător, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980 [cu desene şi cu fotografii ale autorului]; Poezii. Cu desenele autorului. [Cuvânt înainte de Dumitru Micu. Cu textul Desenele lui Nestor Ignat, de Geo Bogza], Academia Internaţională “Mihai Eminescu”. Biblioteca Centrală Pedagogică, Bucureşti, 1996. A colaborat, cu studiul Les Traits specifiques du message de presee, la un manual de jurnalism, apărut la Salonic (Thesaurus Acroasium, vol. XV, Thessaloniki, 1986).
Traduceri şi prefeţe. Mir Djalal (Pasaev), Visul Ilabibei. Traducere din limba rusă de Al. Ştefănescu şi Nestor Ignat, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1953; Lisandro Otero, Situaţia. În româneşte de Marin Sorescu şi Alexandru Samharadze. Cuvânt înainte de Nestor Ignat, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966; David Alfaro Siqueiros, Arta revoluţiei. Reflecţii pe marginea muralismului mexican. Traducere de Marina Rădulescu. Prefaţă de Nestor Ignat, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
Ediţii îngrijite: Alice Voinescu, Kant şi Şcoala de la Marburg. Traducere şi studiu introductiv de Nestor Ignat, Editura Eminescu, Bucureşti, 1999; Nae Ionescu, Tratat de metafizică. Curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu. Ediţie îngrijită de marin Diaconu şi Dan Zamfirescu. Cuvânt înainte şi postfaţă de Dan Zamfirecsu. Însemnările inedite despre Curs şi o Mărturie de Nestor Ignat şi un document inedit prezentat de Octavian Ghibu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999.
Referinţe critice: Liviu Grăsoiu, De vorbă la microfon, interviu, în sumarul vol. Poezii (1996); Nestor Ignat – debut la senectute, în Cronica română, 8 oct. 2004; Grafica lui Ignat, în Ziua, 30 sept. 2004; Dumitru Micu, în Dicţionarul general al literaturii române, E/K, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 576-577; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Vol. I. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989. Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 739, passim; “Se poate face şi din presă ceva, dacă sunt oameni s-o facă”, interviu realizat de Neagu Udroiu, în Opinia naţională, nr. 501, 31 mai 2010, p. 8.
*
Vorbind despre activitatea din perioada proletcultistă a lui Nestor Ignat, în Dicţionarul general al literaturii române, criticul Dumitru Micu scria: “Publicist militant, conducător la Scânteia al sectorului cultural, semnatar al unora dintre cele mai dogmatice articole de directivă literară din perioada stalinistă şi din cea imediat următoare, Ignat demasca ceea ce el numea <<falsele modele>>, fiind împotriva revenirii numelor lui Ion Barbu şi Lucian Blaga, în timp ce despre Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale scria că cititorul timpului prezent ar încerca <<un sentiment de ruşine şi dezgust>>, simţindu-se <<într-o atmosferă irespirabilă, îndeosebi datorită eroului liric al acestei povestiri-poem, care atingea cu nemărginită evlavie tot ce are vreo legătură cu aristocraţia decadentă.>>”.
O cu totul altă faţa a personalităţii jurnalistului ne-o relevă volumul Din albumul unui călător (1980), datat “Mogoşeşti, 1980”. Volumul adună impresii de călătorie din Brazilia, Chile, Mexic, Algeria, Austria, Italia, Franta şi Croaţia, redactate pe parcursul a două decenii. Într-o scurtă prefaţă, autorul precizează: “Nu au intrat în catea de faţă cuvântări, referate, rapoarte, consemnări ale evenimentelor care au constituit, de cele mai multe ori, ţinta unor lungi drumuri, ci doar impresii şi meditaţii prilejuite de clipele de răgaz, între două reuniuni, de timpul liber cheltuit în sălile muzeelor sau pe străzile oraşelor.” O serie de reportaje, prilejuite de aceste călătorii, au fost publicate, la timpul lor, în presă sau au fost rostite la radio, dar autorul nu le-a reluat în volum, care a dorit să transmită cititorului “şi ceva din emoţiile şi descoperirile călătorului de atunci, ajutându-i să-şi imagineze chipuri şi locuri îndepărtate.” Lipsesc notaţiile din Cuba sau din URSS, unde autorul a fost de mai multe ori, poate ca o precauţie (pentru a nu fi nevoit să scrie despre realizările din cele două ţări comuniste, cum s-a întâmplat cu Titus Popovici, care l-a lăudat pe Fidel Castro, în cartea Cuba, 19). De asemenea, sunt absente referinţele politice. O singură dată, vorbind de Capacabana din Brazilia, funcţionarul de la agenţia de voiaj îi povesteşte despre “vremurile când fostul rege Carol al II-lea şi doamna Lupescu popo0seau la <<Capacabana>>. <<Ce mai lux, ce mai petreceri, ce mai bacşişuri!>>. Se miră când i se povesteşte despre izvorul avuţiilor lui Carol. Pe aici n-a ajuns decât faima regelui tripourilor şi bordelurilor de lux.” (p. 24). Foarte multe pagini sunt dedicate muzeelor vizitate, comentării de tablori ale unor pictori celebri, jurnalistul fiind şi un excelent critic de artă, autor al mai multor lucrări de profil. Lucrarea este ilustrată cu desenele autorului, ca şi cu fotografii, făcute, în marea lor majoritate, tot de autor.
Şi mai diferită de canoanele ideologice promovate de autor în timpul realismului socialist sunt versurile acestuia, unele scrise chiar atunci, dar publicate abia după Revoluţia din 1989. Nestor Ignat a început să scrie versuri la vârsta de 20 de ani. În 1939 debutează în Jurnalul literar al lui G. Călinescu, care apărea la Iaşi, dar nu perseverează în domeniul poeziei, fiind cu totul absorbit de publicistică şi de diverse obligaţii obşteşti. Poemul Îmi place noaptea, datat “1938”, este extrem de matur pentru un tânăr de 20 de ani. Acesta poem şi prefaţează, de altfel, volumul de poeme din 1996: Îmi place noaptea apelor tăcute,/ Cu mucede-întinsuri fără val./ Îmbrăţişate ierburi de cristal/ Se ţes sub vraja hăurilor mute.// Îmi place noaptea stanelor tăcute,/ Creste cioplite-n funerar granit,/ Cu vârful săgetând spre infinit,/ Tocit de vâturi veşnic se ascute.// Îmi place noaptea sferelor tăcute,/ De-uriaşe lumi alunecând în gol,/ Solemn se mişcă-nţepenitul stol/ Pe căi bătrâne veacuri să strămute. // Îmi place noaptea mea şi noaptea lumii,/ Adâncă şi tăcută, grea de gânduri,/ Leagăn al vieţii, moarte a durerii,/ Măreaţă-n taină, gravă, nepătrunsă,/ Vechi adăpost de putred eruine,/ A fost întâi, va fi şi cea din urmă,/ O simt uriaşă, mare cât vecia/ Şi-n gând de foc i-am ţintuit stihia.// Îmi place noaptea mea şi noaptea lumii!
Şi mai interesant este faptul că, în timp ce propovăduia realismul socialsit şi înfiera poezia decadentă, putredă, poetul scria el însuşi versuri simboliste: “Ierburi-nalte şi reci, păzitoare de veci,/ Despletite-mi plutiţi peste frunte şi ochi,/ Ape vin, ape trec, stele nasc, stele cad,/ Neguri urcă pe deal, umbre-alunecă-n vad,/ De m-aţi duce cu voi, nori greori, moarte foi,/ Cât e vântul d elung, câte ecerul de larg,/ Unde valuri se sparg, unde ţipă cocori,/ Ţintuit să v-ascult, spulberat să v-alerg,/ Să-mi pierd glasu-n talaz, să mă-nec în nisip,/ Să dispar în vârtej, fără saţ şi răgaz!/ Ochii-mi scapără-n sori, pieptu-mi suflă-n ocean,/ Numai inima-mi grea, înfundată-n pământ,/ Vuie seara târziu cânt de jale şi-alean/ Cânt de piatră şi om, cânt de diavol şi sfânt./ 1964/. Acest amănunt mi-a amintit de o remarcă a lui Pavel Ţugui despre fostul său şef şi coleg de partid, Leonte Răutu, “perfectul acrobat”, cum a fost numit într-o carte ce i s-a dedicat de către Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile (Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului, Humanitas, Bucureşti, 2008): “Mi-am permis să vorbesc despre o altă <<contradicţie>>: L. Răutu cunoaşte şi chiar recită uneori poezii de Rimbaud şi Baudelaire, dar din postul deţinut la CC promovează numai versuri agitatorice, neartistice, ale lui Deşliu, Tulbure sau Frunză” (Pavel Ţugui, Scriitori şi compozitori în lupta cu cenzura comunistă, Editura Albatros, Bucuerşti, 2006, p. 121-122).
A continuat să scrie poezii, doar că nu le-a publicat. Într-o mărturie târzie, din1994, Nestor Ignat răspundea astfel la întrebarea de ce nu a mai publicat după război: “E mai greu de răspuns în câteva cuvinte. În deceniul dogmatismului, sociologismului, pe vremea realismului socialist am încercat şi eu să scriu poezie lirică de tip nou, dar n-am reuşit. Alţii au publicat cu succes, şi nu numai poezii angajate. […] N-am publicat apoi, mai târziu, când ar fi fost posibil, şi pentru că am avut impresia (o mai am şi acum) că poeziile acestea au un caracter intim, sunt nişte documente ale unei biografii spirituale fără pretenţii, drame metafizice personale, deşi general-umane”.
O altă dimensiune a personalităţii lui Nestor Ignat se regăseşte în preocupările sale teoretice şi practice pentru arta plastică. Multe desene poartă amprenta locurilor vizitate, fiind făcute chiar cu acele ocazii. Câteva sute de desne au putut fi văzute cu priliejul expoziţiei deschise de autor, în anul 2004. De asemenea, unele ilustrează volumul său cuprinzând note de călatorie, respectiv cartea de poeme. Circa 30 de desene sunt reproduse într-o ediţie bibliofilă a Poemului invectivă, de Geo Bogza. În calitate de critic de artă, a publicat mai multe lucrări consacrate unor pictori mexicani (Orozco; Reveira; Siqueiros, Prin templele muraliştilor mexicani, 1968) sau unor aspecte din pictura murală mexicană (Pictori muralişti mexicani, 1972).
Personalitate multilaterală, Nestor Ignat ilustrează, după părerea mea, vorba cronicarului: “Nu este omul peste vremi, ci bietul om supt vremuri”.