Ştiam că are intense preocupări de istorie literară, concentrate mai ales pe recuperarea memoriei unor scriitori uitaţi sau a unor reviste mai puţin cunoscute.
Nae Antonescu şi-a început studiile la Şcoala Normală din Oradea, între anii 1936-1940, încheindu-le la Bucureşti, unde s-a refugiat în urma Diktatului de la Viena (1940). În anul 1949 a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj, iar între 1955-1958 a urmat cursurile (la fără frecvență) la Institutul de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Pentru apartenenţa sa la Partidul Naţional Ţărănesc, a fost arestat şi condamnat la închisoare. A lucrat ca profesor la şcoala din Terebeşti, unde a fost, o perioadă, şi director. Dintre cărțile sale amintim: Scriitori uitaţi (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980; ed. a II-a, 2011), Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu (Editura Minerva, Bucureşti, 1985), Revista „Jurnalul literar” (Editura Timpul, Iaşi, 1999), Reviste literare interbelice (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001), Scriitori şi reviste literare din perioada interbelică (Editura Convorbiri Literare, Iaşi, 2001), Reviste din Transilvania (Editura Biblioteca Revistei “Familia”, Oradea, 2001), Revista Fundațiilor Regale. Monografie (Editura Solstițiu, Satu Mare, 2006). A îngrijit şi prefaţat mai multe ediţii, scriind o prefaţă şi la surprinzătoarea ediţie de Poeme, de Constantin Noica, Editura Panteon, Piatra-Neamţ, 1995.
Postum i-au apărut două volume: Din presa sătmăreană de altădată. Ediţie îngrijită, note şi indici de Viorel Câmpean şi Marta Cordea, Editura Citadela, Satu Mare, 2013; Jurnal literar (1974-1989). Ediţie şi studiu introductiv de Florina Iliş, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2015. A mai semnat cu pseudonimele: Silviu Alexe, Titus Clemente, Nae Tarabă, I.A. Terebeşti, mai ales în perioada 1941-1944, probabil fiindcă numele său coincidea cu al mareşalului Ion Antonescu.
Fondul de carte al cărturarului a intrat, după moartea sa, în patrimoniul Bibliotece Judeţene Satu Mare, iar o parte din mansucrise şi corespodenţă a ajuns la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
Scrisoarea de mai jos a fost ocazionată de solicitarea mea de a colabora la revista Excelsior, pe care am întemeiat-o în anul 1992.
*
„Idealul e întotdeauna undeva în spaţii mai greu accesibile”
Terebeşti, 26 XI 1993
Mult stimate Domnule Nandra,
Într-adevăr, nu am văzut până acum revista Excelsior, cu o semnificaţie idealistă deosebită, desprinsă chiar din titulatura ei. Auzisem de existenţa ei, mai ştiu că există şi o publicaţie cu acelaşi titlu, al unor tineri catolici români din Satu Mare. Evident cu o problematică religioasă1.
Revista e frumoasă, dar, cred, puţin prea pretenţioasă pentru şcoala noastră de azi. Oricum idealul e întotdeauna undeva în spaţii mai greu accesibile. Poate că ar trebui să aibă Excelsior o mai riguroasă armătură ideologică. Azi nu poate exista o separare între politic şi cultural, pentru că, dacă nu ţinem seama de acest deziderat, primul asediază pe ultimul, după ce şi-a creat condiţiile propice.
Astfel, eu nu aş fi publicat interviul prozatoarei Cella Serghi, fără nicio valoare literară2 şi chiar pentru faptul că ea justifică cedarea în faţa comunismului3. Este o fisură destul de mare în ţesăturile revistei Excelsior. Şi mai cred că o mai riguroasă selecţie a colaboratorilor ar fi necesară4. Observaţi liniile revistei clujene Apostrof, care, deşi are şi ea unele oscilaţii, este socotită azi una de excepţie.
Cât priveşte colaborarea mea, ce să Vă spun? Eu sânt deja trecut în altă „generaţie”, vârsta înaintată, pe post de infirmier în familie, cu dificultăţile tranziţiei, cu puşcărie politică în trecut, de unde o sănătate precară şi restul. S-ar putea în perspectivă să pot oferi studii revuistice, preocupare ce mi-a rămas doar pentru zilele de astăzi şi evident scrierea „memoriilor”, două obiective care poate că sânt şi ele prea pretenţioase pentru mine. Dar omul de scris trebuie să încerce să depună mărturie. Şi poate ceva corespondenţă adnotată, când mă uit în arhiva mea. Deocamdată public o vastă corespondenţă cu Ştefan Baciu, în revista sătmăreană Poesis.
Cât priveşte şcoala din Terebeşti, nu prea am legătură de 12 ani cu ea, de când m-am pensionat. Are abia 60 de elevi, din care 20 romi. Aproape toate cadrele didactice sânt necalificate, absolvenţi de licee, care nu au reuşit la facultate. Nicio preocupare culturală. Deci nu poate fi vorba de abonamente, mai cu seamă în condiţiile de astăzi. Aşa a fost în România mereu: cei care au bani nu îi dau pe cărţi şi reviste, cei care nu au n-au cu ce să intre în joc.
Eu vă urez mult succes, dar şi noroc în planurile Dvs., pe care le-am văzut [noi] înşine, pt. că tot ceea ce lăsăm rămâne pt. istorie.
Cu stimă şi respect,
Nae Antonescu
Note şi comentarii
1. În istoria presei româneşti, există numeroase reviste şi ziare cu această denumire.
2. E surpirnzătoare, pentru un istoric literar, acesată afirmaţie, în condiţiile în care ultimul interviu cu Cella Serghi abundă în informaţii de istorie literară, de primă mână. Se vede că, pentru un om care afăcut puşcărie în timpul regimului comunist, pentru înclinaţiile sale politice, pasiunea politică este mai puternică decât pasiunea pentru istoria literară!
2. În numerele 3 şi 4 ale revistei Excelsior, ambele din 1992, am publicat fragmente dintr-un amplu dialog cu Cella Serghi, în care prozatoarea ne îndemna, într-o perioadă în care cei mai mulţi erau anticomunişti, la o judecată obiectivă a regimului comunist, de care tocmai scăpaserăm.
4. Nu ştim la ce anume se referă autorul, pentu că, în cele două numere trimise, în sumar predominau cadrele didactice universitare! Să fi avut în vedere selecţia colaboratorilor pe criterii politice?
L-am cunoscut personal pe profesorul-publicist Nae Antonescu din Terebești, care nu numai că era legat trup și suflet de Sătmar, dar a devenit un “spiritus loci”, recunoscut ca personalitate emblematică antum și postum. Era un om de o modestie uimitoare pentru cultura pe care și-a asimilat-o, mereu gata să dea tot ce putea el celor care i se adresau, dovedind o generozitate intelectuală rarisimă. Am corespondat cu Nae între 1976 și 1990, simțindu-l ca prieten unic în felul său, gata să-mi asculte spovedania grijilor mele de dascăl cu preocupări doctorale într-o perioadă a frustrărilor alimentate de dictatura comunistă din România. Destinul său, marcat dramatic de impasuri ale politicului, nu i-a îngăduit să publice cât ar fi dorit, dar ne-au rămas de la Domnia sa câteva cărți esențiale, legate de presa românească interbelică și de scriitori uitați, de pe care a șters praful greu al nedreptei părăsiri. Acestea erau domeniile unei cercetări pasionate, ce stătea la baza bibliotecii sale bogate în cărți deosebite și publicații vechi. Un om deosebit, cum nu se vor mai naște curând pe plai mioritic.