Foto: Internet
Nina Cassian a fost, alãturi de Mihai Beniuc, Mihu Dragomir, Marcel Breslaşu, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Eugen Frunzã (l-aş adǎuga acum, aici, şi pe poetul… Ion Brad!) ş.a. unul dintre poeţii contemporani, ale cãror versuri le ştiam din manulalele de Limba românã din şcoala generalã. Aşa a şi debutat convorbirea noastrã telefonicã: „Sunt cutare, de la Cluj. Aş vrea foarte mult sã vã întâlnesc. Am recitat în şcoalã unele din poeziile Dvs.”. „Ce poezii ai recitat dumneata din creaţia mea, domnule?”, m-a întrebat doamna Nina Cassian. Pe moment nu am ştiut ce poezii i-am învãţat „pe de rost”, dar nu mi-a fost greu sã îmi reamintesc. Iatã douã strofe din poezia Ce-nseamnã sã fii tânãr: „Sã fii tânãr înseamnã sã creşti / Ne-ncetat spre mai mult şi mai bine; / Ne-ncetat sã porneascã din tine / Cãtre lume, deschise fereşti. // Sã fii tânãr înseamnã sã tinzi / Cãtre zarea cea fãrã de patã / Şi sã nu schilodeşti niciodatã / Adevãrul, în strâmbe oglinzi”.
Opera Ninei Cassian este o mare provocare pentru un critic şi istoric literar, prin evoluţia extrem de interesantã a liricii sale, la fel ca şi prin biografie. Dupã debutul cu volumul decadent, La scara 1/1 (1947), care fãcea notã aparte în anii începutului de sovietizare a României, poeta va face concesii climatului politico-ideologic al vremii, publicând volume de versuri „flagrant proletcultiste”: Sufletul nostru, 1949; An viu – nouã sute şi şaptesprezece, 1949; Tinereţe, 1953; Florile patriei, 1954; Versuri alese, 1955). Cu toate acestea, poeta lipseşte din antologia lui M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului (Editura Humanitas, 1995), ceea ce mi se pare semnificativ pentru destinul autoarei. Cãci, spre deosebire de alţi confraţi (Mihai Beniuc, de exemplu), Nina Cassian şi-a revenit însã repede din beţia proletarã şi şi-a redescoperit vocea autenticã în volumele urmãtoare (Vârstele anului, 1957; Dialogul vântului cu marea, 1957; Sãrbãtorile zilnice, 1961; Spectacol în aer liber, 1961; Sã ne facem daruri, 1963; Disciplina harfei, 1965; Sângele, 1966; Destine paralele, 1967; Ambitus, 1969; Cronofagie, 1970; Recviem, 1971; Marea conjugare, 1971; Loto-Poeme, 1972; Suave, 1977; De îndurare, 1981; Numãrãtoarea inversã, 1983; Jocuri de vacanţã, 1983), ca sã nu mai vorbesc de volumele de versuri pentru copii, de traduceri sau de lucrãrile în prozã. Acum, parcã pentru a închide arcul deschis în 1949, poeta scrie versuri în limba spargã, revenind la voluptãţile lirice ale începutului (limba spargã este un idiom fictiv, pãsãresc, care „sunã, totuşi, româneşte”, ca acest poem recitat de autoare în faţa reportofonului: „Te-mboridez, guruvã şi stelpicã norangã, / te-mboridez sã-ţi calpeni introstul şi sã-ţi gui / multembilara voşcã pe-o crepiturã pangã / şi sã-ţi jumizi firiga lângã-un hisar mârzui. // Te-mboridez, cu zarga veglinã şi alterã, / sã-ntrauri eligenţa unui letusc aţod / pe care tentezina humblidelor ţiferã / şi plentureazã istra în care hurge Dod” (Imprecaţie). O amplã antologie din creaţia poetei a apãrut în 1994, în „Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva, sub titlul Cearta cu haosul.
Aşadar, ştiam şi cum a ajuns Doamna Nina Cassian în Statele Unite: în septembrie 1985 a fost invitatã la New York University, pentru a preda poezie unor studenţi americani, într-un moment de „doliu profund (în 1984 îi murise soţul, scriitorul Al. I Ştefãnescu – n. I. R.), traumatizatã de atmosfera dezastrului de acasã”. Într-o mãrturisire, spunea cã nu ştia limba englezã: „dar ajutându-mã cu gesturi, desenând pe tablã imaginea cuvintelor care-mi lipseau, reuşind, totuşi, sã mã fac înţeleasã în transmiterea <
În cele din urmã, inevitabilul s-a produs. Autoarea a decis sã rãmânã în Statele Unite. Acum locuieşte pe Roosevelt Island, într-un apartament modern, cu geamuri imense, din care se vede mãreţia cartierului Manhattan, cu Empire State Building şi clãdirea Chrysler dominând peisajul.
Ca sã ajungem pe insulã, luãm telecabina construitã de o firmã elveţianã, care merge paralel cu podul Queensboro, de peste East River, de unde avem o frumoasã panoramã. Aflatã la o vârstã respectabilã (nãscutã la 27 nov. 1924, poeta a trecut pragul celor 15 luştri de viaţã), Nina Cassian este de o debordantã vivacitate fizicã şi intelectualã, „un miracol de putere creatoare, de vitalitate, de prospeţime”, cum o caracterizeazã Anca Pedvis. De cum am intrat (eram cu John Ryder, decanul Facultãţii de Ştiinţe şi Arte de la State University of New York College at Cortland, şi cu fiul meu, Mihai), ne-a învãluit cu ospitalitatea şi cãldura pe care le-a transferat din România în îndepãrtata Americã. În „living-room” se afla un pian Errard, cu claviatura descoperitã şi cu numeroase partituri pe el, semn cã fusese nu de mult utilizat. Îmi amintesc cã autoarea a studiat muzica cu Constantin Silvestri, Mihail Jora, Paul Jelescu, Theodor Fuchs, Alfred Mendelsohn şi Leon Klepper. Ca urmare a acestei educaţii muzicale, Nina Cassian a compus muzicã vocalã (respectiv lieduri pe versuri proprii sau pe versuri eminesciene) şi instrumentalã (pentru pian), poemul simfonic Griviţa Roşie şi o suitã pentru sopranã solo, cor mixt şi orchestrã simfonicã, tot pe versuri proprii. Pereţii sunt ticsiţi de tablouri (din pãcate, n-am recunoscut niciun nume), iar chiar în faţa mea se aflã celebrul Autoportret. (Unde o fi oare portretul original fãcut de Perahim, reprodus la începutul volumului La scara 1/1?). Multe tablouri sunt creaţii proprii, fiindcã aceastã artistã înnãscutã a cochetat şi cu pictura, urmând cursurile şcolii de picturã conduse de M. H. Maxy, alt maestru care a iniţiat-o in tainele penelului fiind Georg Löwendal. Sã nu uit sã mai adug cã a urmat şi cursuri de actorie, cu Beate Fredanov, şi avem astfel imaginea unui artist total, polivalent. Cum conversaţia se desfãşoarã la început în limba englezã, din respect pentru John, mã întreb cum de a putut învãţa atât de bine şi la o vârstã înaintatã limba lui Shakespeare, mai ales cã, la venirea în America, nu ştia nicio boabã de englezã. Rãspunsul e uşor de dat, fiind vorba nu numai de ambiţie şi de memorie, ci şi de un real talent la limbi (de altfel, cine are ureche muzicalã învaţã limbile strãine cu uşurinţã). Ne face pe loc o demonstraţie, recitându-ne din creaţia proprie sau din poezia lui Ion Barbu şi vorbind la fel de fluent limbile francezã şi germanã, din care, de altfel, a şi tradus. Din francezã, a transpus în limba românã lucrãri de Moliére (Mizantropul şi Femeile savante), iar din germanã a tãlmãcit poezii de B. Brecht şi P. Celan, la care trebuie sã adãugãm traducerile din poeţii greci I. Ritsos şi D. Rendis (am uitat sã o întreb cât de bine ştie limba rusã, fiindcã a tradus şi din poeţi sovietici: Vl. Maiakovski, M. Isakovski, K. Ciukovski).
„Prima datã” (aceastã expresie ardeleneascã o va amuza mult) o rog sã îmi scrie o tabletã pentru revista Excelsior (tableta respectivã se va intitula Un vis şi va fi publicatã în nr. 14, din 2001, al revistei). O întreb apoi ce legãturi a avut cu Ardealul. „Am avut legãturi cu Clujul, mai ales prin prieteni-poeţi: A. E. Baconsky, Aurel Rãu, Aurel Gurghianu, Victor Felea şi minunata cofetãrie Vita Dulci, cu crema de castane cu frişcã şi Hotelul Siesta şi Feleacul. Legãtura mea a fost mai ales cu Braşovul, tot transilvan, care mi-a înrãmat copilãria într-un fel de neuitat”. Discutãm despre posibilitatea realizãrii unui interviu mai amplu, care sã cuprindã şi unele întrebãri incomode, care i-ar da şansa de a lãmuri anumite lucruri, ceea ce amfitrioana mea acceptã cu multã plãcere. Îmi oferã un exemplar din volumul de versuri Des Facerea lumii, apãrut la Editura Fundaţiei Culturale Române, în 1997, cu o cãlduroasã dedicaţie: „Lui Ilie Rad, o (altã) întâlnire providenţialã între Cluj şi New York, între mine şi mine – cu simpatie şi stimã pentru efervescenţa activitãţii lui. Nina Cassian”. Un volum extrem de semnificativ, elocvent pentru starea sufleteascã „la zi” a autoarei.
Am plecat de la Nina Cassian cu convingerea cã am întâlnit, în sfârşit, un intelectual român fericit în exil, caz rar la oameni care îşi asumã condiţia exilatului. Cât am stat în America am discutat cu mulţi oameni din diaspora: fiecare avea câte o nemulţumire, câte o micã dramã. Unul voise sã se sinucidã, altul scrie o carte despre Ovidiu, pe altul îl macinã dorul de ţarã.
Nina Cassian este foarte fericitã şi pe deplin realizatã în America, unde şi-a regãsit pânã şi ambianţa familialã, cãsãtorindu-se din nou: al treilea soţ (dupã Vladimir Colin şi Al. I. Ştefãnescu) e simpaticul şi jovialul Maurice Edwards, fost, timp de trei decenii, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn, una din cele mai renumite instituţii de profil din New York (Maurice şi-a gãsit cu John un vast câmp de discuţii). Iar prietenia cu o altã poetã de mare valoare, Anca Pedvis, contribuie la împlinirea de care vorbeam. A tipãrit între timp poeme în reviste englezeşti şi americane, semnând nu mai puţin de şase volume de versuri în limba englezã: Blue Apple (Mãrul albastru), 1981; Lady of Miracles (Doamna miracolelor), 1983; Call Yourself Alive? (Te consideri viu?), 1988; Life Sentence (Condamnatã la viaţã, 1990), Cheerleader for a Funeral (Strigãturi de înmormântare, 1992), Take My Word for It! (Credeţi-mã pe cuvânt!, 1998). Dacã la primele volume de versuri a solicitat colaborarea unor traducãtori, ultimul volum a fost scris direct în limba englezã. A participat la zeci de recitaluri de poezie în Anglia şi America şi a luat Premiul „Literary Lion” pe anul 1994, decernat de New York Public Library. Un poem al dânsei a fost afişat multã vreme pe pereţii metrolului newyorkez, ceea ce constituie, indiscutabil, un alt semn al consacrãrii.
Dupã Revoluţie, Nina Cassian a încercat sã revinã acasã, între mulţii şi valoroşii ei prieteni (între care i-aş aminti pe Ştefan Augustin Doinaş şi Geo Dumitrescu), dar a avut parte de un tratament „non-privilegiat”, cum se exprimã cu delicateţe, ceea ce a determinat-o sã rãmânã definitiv în SUA. Cu toate acestea, are ferma convingere cã nu va putea fi eliminatã, prin niciun mijloc, din istoria poeziei române. Într-un catren, poeta pare a fi versificat o idee lansatã de Inocentiu Micu-Klein, într-o cunoscutã epistolã, idee care i-a plãcut enorm lui Lucian Blaga: „Nu poţi învia cu adevãrat decât în pãmântul patriei”.
Dar iatã catrenul Ninei Cassian:
„Chiar de voi fi îngropatã
într-o strãinã ţãrânã
tot învia-voi odatã
în limba românã”.
(Excelsior, an XX, nr. 2001, p. )