– Cât de importantă mai este sau ar trebui să mai fie literatura pentru lumea de azi? Constați o sporire a rostului ei ori o scădere? Cum îți explici? Cine e de vină?
– Cred că literatura a fost, este şi va rămâne o preocupare importantă a omului. Tocmai am predat tiparului un volum extraordinar al lui Ion Agârbiceanu, Scrieri inedite cu profil religios (elaborate în timpul refugiului de la Sibiu, ca urmare a Diktatului de la Viena – deci aceste manuscrise văd lumina tiparului după… 80 de ani!). Ei bine, în acest volum (care include, de fapt, două cărţi – Pe urmele Domnului şi Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii), autorul spune de mai multe ori că, în comparaţie cu celelalte vieţuitoare, doar Omul are capacitatea de a se ruga. Aş putea extinde spectrul rugăciunii, adăugând celelalte valori care caracterizează fiinţa umană, între care dragostea de frumos ocupă un loc privilegiat. Cu alte cuvine, şi prin capacitatea noastră ontologică de a admira frumosul (literatură, muzică, pictură, sculptură, coregrafie etc.) ne deosebim de animale. Rezultă de aici că, atâta timp cât va exista fiinţa umană, va exista şi arta din jurul ei, inclusiv literatura. E greu de spus dacă azi constatăm o sporire sau o scădere a rostului ei în lume, fiindcă nu avem unităţi de măsură adecvate. Eu cred că putem vorbi mai degrabă de o transformare a acestui rol.
Ne facem iluzii crezând că avem în istorie o epocă în care s-a citit „pe rupte”. Faptul că, în perioada comunistă, o carte se putea tipări şi vinde în milioane de exemplare nu înseamnă automat că acele cărţi cumpărate erau şi citite. Că în anii dictaturii s-a citit mai mult poate decât azi este adevărat, din motive obiective: oamenii nu aveau, în anii 80, decât două ore de televiziune, nu aveau multe posturi de radio, nu puteau călători, nu aveau atâtea modalităţi de a-şi petrece timpul liber.
Azi văd că librăriile sunt pline de cărţi şi de cititori, târgurile de carte sunt supraaglomerate. Mulţi citesc şi online, mai ales cărţi de specialitate, încât cred că, dacă am înmulţi numărul cititorilor cu numărul orelor afectate lecturii, am ajunge la cifre mai marid decât înainte de 1989.
În plus am văzut deja campanii de tipul: „O zi fără televizor”, „O zi fără internet”, „O zi fără ştiri” etc., dar nu am văzut ceva de genul „O zi fără lectură”.
Iar celebrele vorbe ale lui Miron Costin nu şi-au pierdut nici azi actualitatea şi le redau după sursa originară, pentru că circulă pe internet tot felul de variante: „Că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.” (Miron Costin, Opere, II. Ediţie critică îngrijită de P.P. Panaitescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p. 13).
– Cât de mult influențează Lumea, cu toate fețele ei, ceea ce scrii?
– Sunt cazuri în care o carte are un efect imediat asupra cititorilor. Se ştie, de pildă, că volumul Suferinţele tânărului Werther, al lui Goethe, publicat în 1774, a produs un lanţ de sinucideri. Se estimează că circa 2000 de tineri s-au sinucis în urma lecturii volumului, ceea ce a făcut ca mai multe ţări (Norvegia, Austria, Danemarca şi Germania) să interzică această carte. Dar asta este o excepţie.
Eu cred că, în general, efectul cărţilor citite este vizibil pe termen lung. Un om care citeşte este un om educat, iar un om educat nu poate face decât bine societăţii şi de-aproapelui (în ciuda unor excepţii). În plus, scrisul îi apropie pe oameni, le aduce în faţă lumi necunoscute, le creează momente plăcute, bună dispoziţie etc. În 2018, când am plecat cu Doina în SUA, în Aeroportul Internaţional “Avram Iancu” din Cluj-Napoca, luându-ne biletul de îmbarcare, un tânăr de la ghişeu, văzând numele meu pe buletin, mi-a spus: “Dv. aţi scris cartea Peregrin prin Europa! Am cartea cu autograf.” Şi ne-a dat locurile privilegiate, după cum am solicitat (unul la geam, altul la culoar). Am considerat acest detaliu un semn bun pentru lunga noastră călătorie.
Cred că îti aminteşti, dragă Irina, de o scurtă povestioară a lui Alex Ştefănescu, Un german la Bucureşti. Oaspetele german a avut nevoie, la un moment dat, de un WC. Dar uite ce scrie Alex, prietenul nostru comun: “Mi-am dat seama că o sfeclisem. Cum să-i găsesc un WC în Bucureşti? Iată însă că, uitându-mă de jur împrejur, am descoperit o bibliotecă publică, pe care o frecventasem în tinereţe, şi mi-am adus aminte că ea are ceea ce îi trebuia lui Hans. (Nu trece o zi fără să mă bucur de avantajul de a fi iubitor de cărţi! – subl. I.R.)
Mai dau un singur exemplu, apropo de rolul cărţii în viaţa noastră. Am primit acum câteva zile un email de la o tânără, Raluca Lucia Câmpean, care mă întreba cum ar putea procura monografia Doinei, dedicată Cellei Serghi. Am întrebat-o pentru ce îi trebuie cartea, care se găseşte în toate marile biblioteci din România (judeţene, centrale universitare etc., cărora le-am donat volumul la apariţie).
Mi-a trimis un răsuns care merită reprodus integral, fiindcă se vede că o carte poate schimba cariera şi viaţa unui om: “Drept să vă spun, eu am descoperit-o pe Cella Serghi prin interviul publicat de dumneavoastră în revista Excelsior. Încă mai am numărul acela. Așa am ajuns să-i citesc toate cărțile, începând, bineînțeles, cu Pânza de păianjen. Pot să spun că am ales Literele în defavoarea Dreptului datorită acestei cărți. Reiau acest roman cu destul de mare frecvență. Evident, am căutat o monografie a acestei scriitoare oarecum neglijate și așa am ajuns la cartea Doamnei Rad. Aș fi foarte curioasă să o citesc, fiind unică pe acest subiect.”
Desigur că i-am trimis cartea dorită despre Cella Serghi, scriitoare care, iată, i-a schimbat Ralucăi destinul.
În fine, merită să spun ceva despre o carte aflată doar în faza de proiect, dar despre care mi-ai scris, când ţi l-am împărtăşit: “Bravo! Va fi o carte faină, sunt sigură!” E vorba de o monografie a satului meu natal, Nandra. Poate ştii, de pe vremea când Petre era şef la Cultură, că el a girat foarte multe monografii ale satelor din judeţ, monografii care se bazează nu doar pe cercetările din arhive, ci şi pe tradiţia orală a satului. Lucrând la carte, am fost nevoit să iau legătura cu mulţi “fii ai satului”, pentru a le cere diverse informaţii. Toţi au fost super încântaţi de idee şi mi-au spus că vor participa la ceremonia de lansare a cărţii. Vecini care ştiu că nu-şi vorbesc de-o viaţă, fraţi care se duşmănesc pe viaţă pentru avere, intelectuali orgolioşi, plecaţi din sat şi uitându-se înapoi “cu mânie”, toţi mi-au promis că vor fi prezenţi la eveniment şi că vor uita definitiv securea războiului. O lume, aşadar, reunită în jurul unei cărţi, care există doar în faza de proiect!
– Cum înțelegi „indiferența la eveniment” a artistului despre care vorbea G. Călinescu, în perioada lucrului intens la Istoria literaturii…?
– Este foarte simplu de răspuns. Scriitorul a vrut să se detaşeze de „eveniment”, pentru a se putea concentra exclusiv asupra carţii la care lucra: Istoria literaturii române. Mulţi autori au vorbit despre această „tihnă” absolut necesară actului creator.
Miron Costin, din care am mai citat (ce bucurie enormă, ce delicii lingvistice ne oferă lectura cronicarilor, acum, nu în anii de liceu, când ne plictiseau!), spune în Predoslovia la Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace: “Ce sosiră asupra noastră cumplite acestea vrémi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri. Şi la acestŭ fel de scrisoare gândŭ slobod şi fără valuri trebuieşte (subl. I.R.). Iară noi prăvim (adică privim, ne uităm la, n. I.R.) cumplite vrémi şi cumpănă mare pământului nostru şi noaă.”
Aşadar, pentru scris, “gândul slobod şi fără valuri trebuieşte”. În romanul Luntrea lui Caron (Ediţie îngrijită şi stabilire text: Dorli Blaga şi Mircea Vasilescu. Notă asupra ediţiei: Dorli Blaga. Postfaţă: Mircea Vasilescu, Humanitas, Bucureşti, 1990), vorbind de Dimitrie Cantemir, Blaga se miră cum acest prinţ moldav, cu o viaţă atât de zbuciumată, a putut scrie atât de multe cărţi: “Ţinându-se seama de viaţa negrăit de agitată, întreruptă de atâtea schimbări până în temelii, e de mirare apoi cum Dimitrie Cantemir a putut să lase în urma sa o opera literară, filozofică şi ştiinţifică atât de bogată, operă ce presupune stăruitoare continuitate de preocupări şi, oricum, răgaz, linişte, contemplare, cercetare.” (ed. cit., p. 468)
În fine, aş mai vrea să dau un citat tot din acelaşi roman al lui Blaga, Luntrea lui Caron, în care poetul duce gândul mai departe şi spune că nu timpul fizic este problema creatorului, ci timpul blocat de problemele existenţiale ale zilei: ”Timpul ce-mi rămâne liber, în afară de pregătirea şi de orarul cursului ce-l ţin la Universitate, îmi este blocat de îngrijorări ce anihilează. Nu timpul îmi lipseşte, ci timpul neblocat de griji.” (subl. I.R., ed. cit., p. 165).
– Cum îți explici succesul/ insuccesul cărților tale (la cititori, la critica literară)?
– Nu cred că se poate vorbi nici de succesul, nici de insuccesul cărţilor mele la cititori şi la critica literară. Succes la cititori şi la critica literară au azi, de-o pildă, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Horia-Roman Patapievici sau Ioan-Aurel Pop, Alex Ştefănescu, Eugen Simion, Nicolae Mnaolescu – de altă parte a baricadei. Majoritatea suntem oameni obişnuiţi, care ne tipărim cărţile în 200-300 de exemplare, ni le plătim şi ni le difuzăm singuri.
Dar aş vrea să îţi povestesc despre un mic succes al unei cărţi scrise de mine, Cum se scrie un text ştiinţific. Apărută iniţial la Editura Accent, din Cluj-Napoca, drept un simplu suport didactic pentru cursul similar ţinut de mine la facultate, ea a fost preluată de Editura Polirom, care este o editură de mare prestigiu, cu o reală reţea de difuzare (concurând cu Editura Humanitas). Cartea se vinde an e an foarte bine, a cunoscut la Polirom două ediţii şi o suplimentare de tiraj, dintr-un motiv foarte simplu: la toate facultăţile se predă acest curs, a crescut enorm numărul doctoranzilor, care au nevoie de aşa ceva ca de aer etc. Ştiu că se vinde bine, pentru că este de negăsit în librării şi în fiecare an primesc din partea editurii bani din vânzarea cărţii (nu mulţi: ultima dată, în septembrie 2020, am primit 540 de lei). Culmea este că volumul meu a apărut în acceaşi colecţie a editurii („Collegium”), în care a aparut şi o carte cu un profil similar, a celebrului Umberto Eco, Cum se scrie o teză de licenţă.
Apropo de acest detaliu, vreau să îţi spun o mică poveste, a cărei sursă nu o pot preciza. Cum ştii, în 1938 au apărut două romane celebre ale literaturii române, Enigma Otiliei al lui G. Călinbescu şi Pânza de păianjen al Cellei Serghi. Se spune că G. Călinescu, orgolios în genialitatea sa, intra prin librării şi întreba: „Aveţi romanul Enigma Otiliei?” „Avem foarte multe exemplare, pentru că nu se prea vinde!” răspundea vreo vânzătoare. „Dar Pânza de păianjen? „O, romanul ăsta s-a vândut ca pâinea caldă!” venea răspunsul. Fără să spună nimic, Călinescu mergea la alte librării şi continua sondajul, cu acelaşi rezultat. Consecinţa: în 1941, când a apărut celebra lui Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Cella Serghi nu apare nici măcar la indicele de nume! Iar Anişoarei Odeanu, ca să dau un singur exemplu, i se dedică un subcapitol!
Refăcând sondajul lui Călinescu, intru uneori în librării şi întreb dacă au o carte de Ilie Rad, Cum se scrie un text ştiinţific. „Nu, nu mai avem de mult!” „Dar Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă?” După verificarea de rigoare în calculator, tânăra din faţa mea îmi spune: „Pe asta o avem!”
Să ştii, dragă Irina, că nu mi-am pierdut luciditatea şi îmi pot explica succesul avut în faţa semioticianului italian: cartea lui se referă la alte tradiţii culturale, cele italiene, care nu se potrivesc întotdeauna cu rigorile româneşti ale redactării unui text ştiinţific.
De altfel, un bun prieten din Chişinău, profesoul Vasile Malaneţchi, mi-a dedicat următoarea epigramă:
“Umberto Eco, profund, cu excelenţă,
Ne-nvaţă cum se scrie teza de licenţă.
Ilie Rad, mai cu metodă, mai prolific,
Ne spune cum se face textul ştiinţific.
Contrariat sunt, totuşi, şi pe gânduri cad,
Când lumea îi confundă: Ilie Eco şi Umberto Rad!”
Ca nu cumva să se creadă că mă umflu în pene şi că îmi trece prin minte să concurez cu Umberto Eco, mai spun o mică poveste cu tâlc.
Un tânăr compozitor a fost întrebat, la vârsta de 20 de ani, care sunt primii doi mari compozitori ai lumii, la care el a răspuns fără ezitare: Eu şi Beethoven! După 20 de ani, acelaşi reporter curios i-a repetat întrebarea, dar răspunsul a fost puţin diferit: Beethoven şi cu mine! În fine, la 60 de ani, el a răspuns doar atât: Beethoven!
– Ai mai scrie dacă nu ai gândi un destinatar? Altfel spus, îți poți imagina cărțile tale ca pe niște mesaje lansate într-o sticlă în largul mării, fără certitudinea că le va găsi cineva?
– Am participat, în urmă cu câţiva ani, la o întâlnire a cititorilor clujeni cu Mircea Cărtărescu. Cunoscutul prozator şi poet a spus atunci că el ar scrie oricum, chiar dacă ar şti că are un singur cititor!
Pe mine nu problema cititorilor mă interesează. Obsesia mea este să scriu despre cât mai multe lucruri, din convingerea găsită într-o cugetare a lui Pindar: „Faptele neridicate în Cuvânt se cufundă în uitare.” Prin urmare, sunt convins că despre orice aş scrie, lucrul respectiv ar fi salvat de la uitare. Asta mă interesează în primul rând. Doar Cuvântul este nepieritor, în rest toate trec. Piramidele egiptene se erodează şi ele în timp, dar Cuvântul generator de lumi nu dispare niciodată.
Pe termen scurt, desigur că mă interesează potenţialii mei cititori. Din respectul pe care îl port acestora, mă străduiesc să nu îi mint, să nu îi dezinformez, să fiu sincer cu mine în tot ce scriu.
– Care crezi că a fost lucrul (omul, întâmplarea, evenimentul) cel mai important din cariera ta de scriitor?
– Doina mea zice că tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă! Conform acestui principiu (exprimat şi prin cuvintele „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”), omul, întâmplarea sau evenimentul nu ar mai avea nicio importanţă. În realitate, nu este aşa, pentru că tocmai o întâmplare sau un eveniment îţi poate schimba viaţa.
În 1995, m-am întâlnit, pe strada Universităţii, în dreptul Bisericii Piariştilor, cu Tudor Vlad, care era atunci redactor-şef al revistei Tribuna. M-a întrebat dacă nu m-ar interesa un post de lector la Secţia de Jurnalistică din cadrul UBB, pe care tocmai o înfiinţase. I-am mulţumit pentru ofertă şi i-am spus că o să mă gândesc şi o să îi dau rapid un răspuns. Am acceptat, în septembrie 1995 a avut loc concursul, iar viaţa mea a luat altă traiectorie. Dar dacă nu mă întâlneam cu Tudor Vlad, care mi-a făcut acea invitaţie? Mult timp am ezitat, din teamă, să îl întreb pe Tudor ce s-ar fi întâmplat dacă noi nu ne întâlneam pe stradă. Mi-a dat răspunsul în amplul interviu pe care l-am făcut cu el, după 25 de ani, pe care l-am publicat în cartea mea, America din Cortland. Acea întâlnire cu Tudor Vlad a fost determinantă şi pentru cariera mea de scriitor.
– Fă un exercițiu de imaginație: cum ar arăta astăzi lumea oamenilor, dacă n-ar fi existat literatura/ arta?
– Lumea ar arăta ca în comuna primitivă, unde oamenii se ocupau doar cu vânătoarea şi pescuitul (dar parcă chiar şi ei făceau ceva desene rupestre pe pereţii peşterilor!). Cu alte cuvinte, nu ne-am deosebi prin nimic de lumea animalelor, fiind preocupaţi doar de hrană şi de reproducere.
– Internetul este sau nu o soluție pe termen lung pentru Cultură? Dacă nu, ce anume îi lipsește?
– Cred că internetul este cea mai mare descoperire a omului, pentru că are atâtea dezavantaje (şi unele dezavantaje, evident). Dar el nu poate fi o soluţie pe termen lung pentru cultură. O să explic de ce.
Când a apărut cinematografia, s-a spus că aceasta grăbeşte moartea teatrului. Or, s-a putut vedea că, în vremuri normale, interesul omului pentru teatru creşte, deşi scena nu are mijloacele tehnice de care beneficiază filmul.
Ce-i atrage pe oameni la teatru? Tocmai senzaţia de viaţă, de trăire directă. Teatrul îţi oferă ocazia de a simţi emoţia artistului, vibraţia vocii sale, parfumul femeii de lângă tine, foşnetul unei rochii, eleganţa vestimentară a spectatorilor (la teatru nu te poţi duce, ca la film, oricum îmbrăcat).
Aşa este şi cu interentul. E fabulos să pot asista, din biroul de acasă, la un vernisaj din New York sau Moscova. Dar, după ce se termină vernisajul virtual, abia aştept să mă duc să văd expoziţia „pe viu”!