Militar T.R. la UM 01352 Corbu, jud. Constanţa

 
Clasica fotografie din armata.

După ce am fost admişi la Facultatea de Filologie din Cluj, cei patru băieţi încorporabili am primit o adeverinţă în acest sens, pe care trebuia să o ducem la comisariatul militar de care aparţineam, pentru a fi luaţi în evidenţă. În 27 iulie 1974, eu am depus această adeverinţă la Comisariatul Militar Mureş.

Probabil că am primit la Nandra ordinul de încorporare, pentru că, la finalul lunii septembrie, am organizat, acasă la noi, tradiţionala petrecere a plecării în armată, la care au participat toţi tinerii (băieţi şi fete) din sat, de-un leat cu mine sau apropiaţi ca vârstă. Am dansat pe muzica transmisă la radio, fiindcă nu aveam altă posibilitate. Au fost invitate şi rudele noastre din sat, dar şi din Botez, satul de baştină al Tatei, de unde a venit doar unchiul Gligor cu mătuşa Anica. În mod cert, câteva rude mi-au dat bani, drept cadou.

Trebuie să spun că noi eram a doua serie de reuşiţi în învăţământul superior, care făceam armată cu temen redus (TR) înainte de facultate, adică 9 luni, stagiul militar obligatoriu durând atunci 1 an şi patru luni, ceea ce era un progres faţă de perioada anterioară, de pildă a tatălui meu, care a făcut doi ani de armată. Probabil că autorităţile militare şi-au dat seama că este mai uşor să-i instruieşti pe tinerii abia ieşiţi de pe băncile liceului, decât pe absolvenţii de facultăţi (medici, ingineri, preoţi, profesori, artişti etc.), pe care greu îi puteai obliga, de pildă, să alerge cu masca pe figură!

La 30 septembrie 1974, m-am prezentat la comisariat, la Târgu Mureş, fiind însoţit de Tata şi de verişoara Olimpia. Aici am fost luaţi în primire de către serg. maj. Traian, care ne-a condus până la UM 01352 din localitatea Corbu, jud. Constanţa. Cunoşteam peisajul dobrogean doar din lecturi (Dobrogea! Dobrogea!, de Geo Bogza, sau Pădurea nebună, de Zaharia Stancu, de exemplu), aşa că nu m-au uimit dunele de nisip, mărăcinii, mlaştinile, măgăruşii sau oamenii negricioşi, mici de statură, din Dobrogea. Iar eu căutam urmele de paşi făcuţi de Uruma, tătăroiaca din romanul amintit al lui Stancu. Am văzut cu această ocazie, pentru prima oară, Marea Neagră, privelişte care m-a impresionat foarte mult.

La intrarea în unitate, la staţia de amplificare se difuza o melodie care i-a entuziasmat pe mulţi dintre colegii mei, mai ales pe cei de la oraş, care aveau o cultură muzicală mult mai bogată decât mine. Am ascultat apoi melodia aproape în fiecare zi. Era vorba de Rivers of Babylon, în interpretartea formaţiei Boney M!

O alta fotografie, in spiritul epocii.

După câteva săptămâni, ne-am însuşit bine elementele din argoul militar: căţea pentru mitralieră, lent pentru locotenent, toa’lent (pentru tovarăşe locotenent), potol, haleală pentru mâncare,  libi  pentru liberare), CI-ist (ofiţer de contrainformaţii), dar şi unele acronime: SSC, OSB, APV, AMR (sergent de serviciu pe companie, ofiţer de service pe batalion, armată pe viaţă, au mai rămas – atâtea zile până la liberare), primele două acronime fiind înscrise pe banderolele purtate la braţ de cei în cauză, iar ultimele două văzându-le pe ziduri şi garduri, pe pereţii WC-ului turcesc din unitate, pe mese şi scaune etc.

          În prima zi am făcut cunoştinţă cu viitorii mei camarazi de arme, alături de care îmi voi petrece cele 9 luni de armată. Eram 50 la număr, practic toţi studenţii filologi, de la cele patru mari universităţi din ţară (Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj). Unii dintre aceşti camarazi vor ajunge personalităţi veritabile ale culturii române: Liviu Franga, filolog și traducător român contemporan, preocupat de filologia greco-romană, decan (două mandate) al Facultătii de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti; Bréda Ferencz = François Breda (1956-2018), eseist, estetician, critic literar, traducător, dramaturg;  Emil Iordache (1954-2005) – critic şi istoric literar, eseist, traducător;  Szöcs Géza (1953-2000) – poet, ajuns ministru al Culturii în Ungaria, pe care l-am întâlnit la Viena, în 1999, când Mircea Dinescu a primit Premiul Herder; Ştefan Tiţă, un timp corespondent la Agerpres, redactor la ziarele naţionale Dimineaţa şi Curierul naţional. Sunt apoi cadre didactice universitare (Dorin Drâmbărean, Dan Sava – la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, Eduard Vlad – Universitatea “Ovidius” din Constanţa, Ludovic Kovalik – stabilit în SUA, împreună cu soţia sa, Doina, care îi scria multe scrisori cât timp el era în armată, amândoi predând acum lingvistica aplicată, într-un program de masterat, la o universitate din Carolina de Nord, diplomaţi (Romeo Stanciu, fost diplomat în Polonia şi Ucraina și ambasador în Uzbekistan); Robert Schwarts – senior-editor la DeutscheWelle, după ce, timp de 20 de ani, a fost şeful redacției DeutscheWelle în limba română, Albert Bohn, scriitor, membru al Cenaclului Universitar al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara Aktionsgruppe Banat (Grupul de Acţiune Banat), emigrat în RFG. Alţi camarazi ale căror nume mi le amintesc: Laurenţiu Amira, Andrei Calaconas, Erich Drotleff, Eugen Gasnaş, Cezar Iliescu, A. M. (care, plecat într-o permisie la Bucureşti, l-a contactat pe  Mihai Beniuc, acasă, pentru a-i cere bani, în vederea unei operaţii de rinichi, fapt relatat apoi de scriitor în Scânteia tineretului, pe o pagină întreagă), Molnar Jenö, Cornel Păunescu, Radu Pop, Ovidiu Pugna,  Mircea Reiner (decedat la puţin timp după terminarea facultăţii), Victor Rusu – care se manifesta ca poet, dar nu a confirmat, Christian Scherg, fiul scriitorului german, Georg Scherg (1917-2002), Dietmar Schneider, Ştefan Unathinsky, Cezar Vasilescu, Walter Vogelhuber, Matei Vişniec (coincidenţa cu dramaturgul cu acelaşi nume este întâmplătoare), care în tot timpul liber era veşnic în mână cu un manual de limba germană. Din păcate, nu cunosc destinul tuturor, fiindcă nu am mai ţinut legătura între noi.

Pe unii camarazi îi reţin pentru alte motive. Emil Ristache, de pildă, era fiul primului secretar al Comitetului Judeţean Dâmboviţa al PCR, Florian Ristache. A venit la unitate cu o maşină specială (probabil a tatălui său) şi s-a dus direct la comandantul unităţii. Imediat după depunerea jurămânului militar, a fost primul care a plecat în permisie, deşi, conform regulamentelor militare de atunci, permisia se acorda pentru rezultate bune obţinute la instrucţie. Or, el nu se remarcase prin nimic, era doar fiul unui demnitar aflat atunci pe cai mari. În timpul stagiului nostru militar, se desfăşurase Congresul al XI-lea al PCR, iar Florian Ristache fusese ales membru supleant al CC al PCR. Fiul său avea să plece apoi în alte permisii, fiind uneori privilegiat (rămânea în unitate când noi plecam în diverse misiuni grele, solicitante. Odată am fost ambele plutoane la instrucţie, dar numai plutonul 1 a făcut alergare cu masca pe figură, nu şi plutonul 2, din care făcea şi el parte.) Povestea apoi unor colegi că, imediat după armată, va pleca, împreună cu rude apropiate, într-un lung turneu prin lume! Asta în condiţiile în care marea majoritate a românilor puteau spera la cel mult excursii prin ţările socialiste! Nu ştiu ce a făcut după terminarea facultăţii.

Cei 54 de studenţi am format o companie, comandată de lt. Vladimir Colţeanu (înlocuit la un moment dat cu lt. Paul Mânicuţă), împărţită în două plutoane, acestea comandate de lt. Nicolae Roman, respectiv lt. Vasilovici. Comandantul unitătii era lt.-col. Petre Scafaru. Am aflat că eram pregăţiţi pentru a deveni cercetaşi. Unele ore de instrucţie le făceam la început cu caporalul Marin Constantin, de la trupă (armata normală), care era uneori dat dracului, fiind poate şi invidios pe noi. Am trecut prin toate etapele de pregătire: instrucţie de front, instrucţia tragerii, instrucţie de noapte, alergatul cu masca pe figură (proba cea mai grea!), trageri de zi şi de noapte, tragere de pe transportorul blindat etc. Am făcut plantoane şi am fost de serviciu la veselă, am fost în serviciul de gardă.

La nici o lună de la încorporare, am fost vizitat de Tata (care cunoştea localitatea Corbu din timpul stagiului său militar), dar nu am putut discuta decât la poarta unităţii, pentru că nu aveam voie să părăsesc unitatea, înainte de depunerea jurământului militar.

Acesta a avut loc la 2 noiembrie 1974 (care era şi ziua de naştere a Mamei mele). Ştiu că am făcut multă instrucţie pentru pregătirea evenimentului, la care au participat părinţi, prieteni şi colegi ai militarilor, dar şi pionieri de la şcoala din localitate, care ne-au dat flori după depunerea jurământului.

Jurământul militar în Armata Română a cunoscut diverse modificări, în funcţie de regimul politic aflat la putere.

Din câte îmi amintesc, noi am rostit următorul jurământ, care era citit, propoziţie cu propoziţie, de un cadru militar, iar noi îl repetam în cor:

“Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei, înscrisă în Constituţie, eu …, cetăţean al Republicii Socialiste România, intrând în rândurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste.

Jur să respect legile ţării, să execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanţilor şi şefilor mei, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.

Jur să nu-mi precupeţesc sîngele şi viaţa, pentru a apăra pământul strămoşesc, independenţa şi suveranitatea patriei, cauza socialismului.

Dacă voi călca jurământul meu, să suport pedeapsa aspră a legilor Republicii Socialiste România.”

La câteva zile (16 noiembrie) după depunerea jurământului, la apelul de dimineaţă, lt. Vladimir Colţeanu a dat ordin ca soldaţii Drâmbărean Dorin, Rad Ilie şi Rusu Victor să facă trei paşi în faţa companiei, după care a spus că îi recompensează pe fiecare din cei trei cu 5 zile de permisie, “pentru rezultate bune obţinute la instrucţie, pentru disciplină”. Victor Rusu pleca, de fapt, la un festival de poezie de la Târgovişte. Era la doar două luni de la încorporare, astfel că ai mei, când m-au văzut la Nandra, au crezut că am dezertat din armată!

Fiind membru de partid (singurul din compania noastră), am avut excelente relaţii cu maiorul Gheorghe Paraschiv, secretarul organizaţiei de partid pe unitate. Graţie acestuia, am fost numit bibliotecarul unităţii, ceea ce mi-a dat posibilitatea să citesc mult şi să scriu. Am devenit corespondent la cele două publicaţii militare, care se difuzau în unitate: Înainte, organ al trupelor de uscat, şi Apărarea patriei, ceea ce l-a făcut pe maiorul Paraschiv să mă numească, la o şedinţă de partid, “reporterul nostru”. Debutul meu absolut a avut loc în săptămânalul Apărarea patriei, din 13 februarie 1975, cu articolul Un gest prietenesc, la rubrica “Gradaţi şi soldaţi”, articolul fiind semnat Frt. TR Ilie Radu-Nandra. Eroul acestei schiţe era camaradul nostru, Romeo Stanciu, viitorul diplomat de mai târziu. Colegul Emil Iordache a considerat articolul “o prostie”, iar comandantul de companie, Vladimir Colţeanau, mi-a spus că la noi în companie nu este camaraderia pe care o subliniam eu în articol, din moment ce soldatul Matei V. l-a ameninţat pe D.D, cu arma încărcată! (D.D. nu a raportat nimănui acest incident, dar i-a relatat cazul prietenei sau iubitei sale, care, la rândul ei, l-a transmis tatălui lui D.D., care avea o funcţie importantă într-o unitate militară din Sibiu. În scurt timp, la ordinul comandantului unităţii noastre, s-a făcut o anchetă, iar bietul M.V. a stat zece zile în arest, fiind ameninţat cu batalionul disciplinar – o unitate în care nimeni nu voia să ajungă!)

Am avansat foarte repede, la câteva luni devenind caporal, apoi sergent, grade reflectate şi în modul cum semnam articolele.

 În din 14 februarie 1975, în săptămânalul Înainte, mi-a apărut o mică notă, publicată pe prima pagină, intitulată Punctul de informare şi documentare, din unitatea noastră, în care era pomenit şi numele maiorului Gheorghe Paraschiv. Aceste colaborări la publicaţiile militare erau şi plătite. De pildă, într-o zi, pentru un articol din Viaţa militară şi două din Înainte, am primit 89,55 lei, din care îmi puteam cumpăra plicuri şi timbre, iar de la un chioşc din unitate, ţinut de un militar, Pilici, ne puteam lua biscuiţi, eugenia, ţigări, lame de ras etc.

Am avut şi momente mai neplăcute. După câteva săptămâni de armată, mi s-a furat centura, fără de care nu puteam ieşi în unitate. Am dat pe una nouă 125 de lei! Cu altă ocazie, lt. Paul Mânicuţă, pentru că nu am  putut sări calul, m-a numit “mucegai de bibliotecă”! Să nu uit de o instrucţie pe un teren arat din toamnă, mocirlos, în ajunul Crăciunului sau poate chiar de Crăciun, cu alerta “aviaţie inamică la joasă înălţime” ori comanda “salt înainte”, care presupunea şi tăvălirea prin arătură!

Pe durata stagiului nostru militar, am fost într-o tabără la Vadu, de zece zile, am avut trageri la Poligonul de la Tortomanu, am făcut o mică excursie la Histria, care au spart monotonia vieţii cazone.

În perioada celor nouă luni am citit mult, inclusive literatură militară. Vreo cinci cărţi ale colonelului scriitor, Gheorghe Bejancu, cu care m-am împrietenit “de la distanţă” şi cu care am ţinut legătura şi după lăsarea mea la vatră. Mi-a trimis vreo 18 scrisori, pe care le-am publicat în Revista română de istorie a presei, cu o introducere şi cu adnotările necesare. Tot atunci am citit şi romanul Pânza de păianjen, de Cella Serghi, care m-a impresionat aşa de tare, încât mi-am propus ca, după liberare, să mă duc la Bucureşti, să o vizitez, dacă mai trăieşte. Am vizitat-o ceva mai târziu, în studenţie, împreună cu Doina (între timp mă căsătorisem), ne-am împrietenit cu ea, iar Doina a scris ulterior cea mai importantă monografie dedicată Cellei Serghi, foarte căutată şi citată de către autoarele multor teze de doctorat consacrate acesteia.

În unitate l-am cunoscut pe soldatul Ştefan Negrişan, care cocheta cu proza. Mi-a dat un manuscris să i-l citesc, probabil dintr-o viitoare carte. S-a afirmat ca scriitor, astfel că, în 2017, am aflat că a luat Premiul „Florin Şlapac“ pentru debut în roman, cu romanul Morţii noştri cumsecade.

O altă preocuparea mea a fost corespondenţa, având o reală vocaţie epistolară. Nu aşa ca marele meu profesor, Mircea Zaciu, care transforma orice scrisoare într-o autentică pagină de literatură. Cele mai multe scrisori ale mele conţineau simple informaţii, fără nicio preocupare literară în ele. În armată mi-am făcut o evidenţă foarte clară a corespondenţei, scriind data expedierii, data răspunsului, dacă era scrisoare sau carte poştală ori vedere. Astfel, între 5 octombrie 1974 şi 7 iunie 1975, am trimis 351 de scrisori, primind 217 răspunsuri!

Am făcut schimb de scrisori cu Ecaterina Oproiu, Constantin Chiriţă, Mihai Sin, Laurenţiu Fulga, Al. Căprariu, Romulus Lal, dar şi cu foştii mei profesori, Iosif Pop, Doina Jampa şi pedagogul Nicu Palaghie.

Cumpăna dintre anii 1974-1975 mi-am petrecut-o, ca toţi cei din unitatea noastră, “la locul de muncă”, la masa de revelion participând şi lt.-col. Petru Scafaru, care a venit în haine civile, ceea ce ni l-a umanizat foarte mult (oricum, acesta nu avea reputaţia unui om dur). Dealtfel, şi la 25 octombrie şi la depunerea jurământului ni s-au dat mese speciale, asezonate cu puţină băutură. Mâncarea de cazan (bazată pe cartofi, varză, fasole) era oricum foarte bună, singurul inconvenient pentru mine fiind farfuriile din aluminiu. Trebuie să spun că, la ora 11, indiferent unde eram, în câmpul de instrucţie sau în unitate, beneficiam de o mică gustare, de regulă adusă într-o valijoară verde, de metal, care conţinea, de multe ori, şi celebra marmeladă tare, tăiată în bucăţi cu baioneta din dotare.

Fiindcă părinţii mei aveau gratuitate de călătorie pe CFR, Tata fiind ceferist, aceştia au fost de trei ori la mine, după depunerea jurământului, mai întâi Tata, odată împrenă, iar a treia oară Mama, împreună cu fratele Nicuşor şi nepotul Tăvişor (care erau deja elevi în clasele primare, iar călătoria pentru cei doi copii, până la Corbu, a fost un vis).

Dintre evenimentele trăite în cele 9 luni de armată, mai amintesc câteva fapte.

Prin ianuarie 1975, am avut o întâlnire, la Casa Armatei din Constanţa, cu scriitorul Mihai Negulescu, redactorul-şef al revistei Cutezătorii, la care am participat alături de Ştefan Tiţă şi Victor Rusu.

Asa arata o invoire in oras, pentru cateva ore.

În timpul celei de-a doua permisii, am trecut pe la Sibiu, pentru a mă întâlni cu Mariana C., prietena mea din liceu, căreia îi scrisesem epistole înflăcărate de anumite sentimente. Nu am găsit-o acasă, pe Str. Teilor, nr. 76, unde îi trimisesem scrisorile. M-am dus la poarta Uzinei “Balanţa”, unde lucre, iar acolo m-am întâlnit nu numai cu Mariana, ci şi cu noul ei prieten, care urma la Sibiu o şcoală de ofiţeri, şi care mi-a spus că în curând se vor căsători, ceea ce s-a şi întâmplat. El m-a invitat apoi la apartamnetul în care locuiau, situat într-un bloc, la etajul IX. Se poate intui cât de dezamăgit am fost! De la ei am plecat la Unitatea Militară 01512, unde învăţa vechiul meu prieten, viitorul colonel Ioan Oprinca, dar la poarta unităţii mi s-a spus că nu îl pot vedea decât după ora 15,30, aşa că m-am dus la gară, iar de acolo am luat trenul spre Luduş.

Domnul Nicu Palaghie m-a ajutat să dorm o noapte la internat, iar a doua zi m-am repezit până la Târgu Mureş, pentru a vizita redacţia revistei Vatra, unde nu am găsit decât secretara. Îi scrisesem lui Mihai Sin o scrisoare, el mi-a răspuns printr-o vedere, apoi a vorbit la radio despre ce şi cum i-am scris. Voiam să îl văd şi să-i mulţumesc. Dar scriitorii veneau la ora 12 la lucru. La întoarcere m-am oprit la Zau de Câmpie, să îl vizitez pe fostul meu coleg, Ion Bucşa. Tocmai în acea zi era plecat la Cluj, pentru consultaţii în vederea admiterii. În fine, am ajuns şi la Nandra, unde i-am găsit pe ai mei sănătoşi, dar foarte ocupaţi cu lucrul. Peste trei luni voi reveni definitiv acasă!

Spre finalul armatei, am avut emoţii că nu îmi sosesc la timp hainele civile de acasă (odată ce am primit uniforma militară, acestea au fost, obligatoriu, trimise acasă, fiindcă unitatea nu avea spaţiu de depozitare pentru haine, mai ales pe un termen îndelungat).

Pot spune, în final, că armata a fost pentru mine o perioadă frumoasă a vieţii. Nu m-am simţit niciodată umilit, cum declară unii că li s-a întâmplat în armată. Faptul că eram la TR constituia, desigur, un avantaj uriaş.

Între 16 şi 28 iulie 1979, deci după terminarea facultăţii, am avut în aceeaşi unitate în care fuseserăm în urmă cu patru ani, o convocare metodică, pretextul fiind avansarea noastră la gradul de sublocotenent.

A fost şi o întâlnire de suflet. Ne-am revăzut cu o parte dintre foştii noştri comandanţi şi ofiţeri, am văzut schimbările care avuseseră loc în unitate (care este în prezent desfiinţată). Era ca o întâlnire de 10 ani de la terminarea liceului sau a facultăţii.

Această viziune optimistă, pe care o am asupra vieţii, se datorează poate şi faptului că îmi place totdeauna să văd partea plină a paharului.

În plus, am şi eu convingerea preşedintelui american, Abraham Lincoln: “În definitiv, nu anii din viaţă contează, ci viaţa din anii tăi!”

           P.S. Mulţumesc camarazilor Liviu Franga, Ludovic Kovalik, Romeo Stanciu, Ştefan Tiţă şi Eduard Vlad, pentru completările şi sugestiile făcute, după lectura acestui capitol.

 

 

 

 

 

Adaugă comentariu