„Întâlnirea cu Mihail Friedman va fi pentru Dvs. o revelaţie!”, m-a asigurat domnul Cristian Botez, ataşat cultural al Ambasadei României în Federaţia Rusă. Şi aşa a fost. Ne-am dat întâlnire în staţia de metrou Universitatea, la „capătul de sus al elevatorului”, cum a precizat viitorul meu prieten. Primul lucru care m-a şocat la domnia sa, înainte de a-i cunoaşte blândeţea şi bunătatea unui înţelept, a fost modul impecabil în care şi-a păstrat limba română, limbă pe care, desigur, nu prea are cu cine o vorbi în marea capitală rusească. Nici accentul, nici inflexiunea frazei, nici vocabularul nu i-ar fi trădat statutul de vorbitor bilingv. Locuieşte pe acelaşi bulevard cu Ion Druţă, într-un bloc gigant al Universităţii, situat pe Colinele Vorobiev (acum Lenin), bloc construit într-o viziune arhitectonică asemănătoare cu cea a vestitei Universităţi Lomonosov din Moscova. Chiar ţine să ne fotografiem în faţa acestui bloc, pe locul căruia fusese cândva o mănăstire, unde a locuit fiica lui Ştefan cel Mare. Aceasta, venind la Moscova ca mireasă a lui Ivan Ivanovici, fiul stăpânului Moscovei, a stat până la nuntă la mănăstirea aşezată chiar acolo. Mănăstirea a dispărut „încă în veacurile trecute”, dar a reuşit să realizeze parcă o tainică legătură între Ştefan cel Mare, Sadoveanu şi amfitrionul meu, traducătorul Vieţii lui Ştefan cel Mare. Întârziem puţin, pentru a admira frumuseţea împrejurimilor, ocazie pentru reporter de a-şi iscodi interlocutorul.
Domnul Mihail Friedman s-a născut la 1 mai 1922, în satul Drăguşenii-Noi, fost Conojeni, situat la 30 km de Chişinău, la marginea de miazăzi a codrilor. (După o legendă, satul ar fi fost întemeiat de trei ciobani, fraţii Prisăcaru, ce treceau cu turmele venind dinspre Carpaţi, în vremurile transhumanţei. Urmaşii acestor Prisăcaru au devenit cu timpul Sâtişcă, păstrându-şi însă vechea limbă românească.) A făcut Liceul Casei Corpului Didactic la Bucureşti (1933-1939) şi Liceul „Alecu Russo” din Chişinău (1939-1940). A urmat Institutul Pedagogic din Chişinău (1940-1941), la sfârşitul lui iunie 1941 fiind mobilizat în Armata Roşie, de către puterea sovietică, instaurată în Basarabia. Urma să fie paraşutat, împreună cu un grup de alţi studenţi care vorbeau limba română, în regiunea Ploieşti, cu scopul de a arunca în aer rafinăriile de petrol, pregătind astfel terenul pentru Armata Roşie. Ofensiva armatelor româno-germane a determinat retragerea Armatei Roşii în interiorul ţării. Tânărul student ajunge la Stalingrad. În timp ce o parte din studenţi a plecat în Ural, pentru a-şi continua studiile, dânsul a fost din nou mobilizat într-o formaţie de geniu, care construia fortificaţii, iar apoi calea ferată care a înlesnit aprovizionarea oraşului asediat. Aşa se face că domnia sa este considerat veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, fără „să fi tras un glonţ (din fericire)”, cum îi place să spună.
În 1945, aflând că familia i-a fost decimată în Basarabia, a plecat la Moscova, la o mătuşă, care, în 1917-1920, urmase cursuri de medicină la Kiev, hotărând să rămână în Uniune. Şi-au mângâiat reciproc singurătatea. Devine student la Institutul Pedagogic din Moscova, în 1948 absolvind Facultatea de Limba şi Literatura Rusă din cadrul acestuia. A lucrat ca profesor de limba rusă la o şcoală medie din Moscova (1948-1953), apoi a devenit profesor de limba şi literatura română la Catedra de limbi străine a Academiei de Ştiinţe a URSS (1953 -1971), fiind singurul deţinător în Rusia al unei diplome de docent-specialist atât în limba şi literatura rusă – pentru străini, cât şi în cea română (pentru ruşi). A colaborat la mai multe dicţionare ruso-române şi româno-ruse şi a elaborat manuale de limba rusă pentru învăţământul mediu. În 1953 îi este respinsă disertaţia despre Sadoveanu (Tema satului în opera lui Sadoveanu până la 1944), pe motivul că nu a fost discutată şi opera de după 1944 (teza va fi autorizată în 1959, fără ca autorul să accepte concesiile cerute de comisie). Conform tradiţiei ruseşti de susţinere a doctoratului, autorul devine candidat în ştiinţe filologice, iar peste două decenii îi apare teza de doctor în ştiinţe filologice, cu tema Curentele literare în România secolelor XIX-XX, cartea văzând lumina tiparului în 1989. Pentru prietenia sa cu Sadoveanu, scriitor pe care îl divinizează, este elocventă următoarea mărturie dintr-o scrisoare trimisă domnului Friedman, în anul 1960, de către scriitorul basarabean Samson Şleahu, martor la sărbătorirea, la Chişinău, a lui Sadoveanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani: „Vreo 20 de minute – din cele 30-40 – a fost vorba despre tine. Soţia şi Mitru (secretarul scriitorului) povesteau cât îs de încântaţi de tine, cum te iubeşte Sadoveanu. Singur sărbătoritul, care-i, după mine, lipsit de posibilitatea de a se exprima, căci şedea mut cam tot timpul, zâmbea la auzul numelui tău, aproba laudele la adresa ta şi îmi părea chiar că tu ai rămas printre puţinele bucurii ale moşului”.
În 1972, Mihail Friedman devine cercetător ştiinţific principal la Institutul de Slavistică şi Balcanistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS, cu specializarea în istoria culturii şi a literaturii române, publicând articole, culegeri şi monografii despre fenomenul literar românesc. Răspunde de colaborarea dintre Institutul de Slavistică şi Balcanistică şi Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti, colaborare materializată în simpozioane comune la Bucureşti şi Moscova, în elaborarea unor volume colective, traduceri reciproce etc. Este cel mai mare traducător al lui Sadoveanu în limba rusă, din opera căruia a tălmăcit Bulboana lui Vălinaş, Neamul Şoimăreştilor, Venea o moară pe Siret, Viaţa lui Ştefan cel Mare, Fraţii Jderi, Baltagul, Aventurile şahului etc. A mai tradus din creaţia lui Cezar Petrescu (Apostol), Marin Preda (Moromeţii) ş.a. A publicat romanele Întoarcerea la viitor (Chişinău, 1967, în româneşte) şi Cartea lui Iosif (Moscova, 1993, în limba rusă), precum şi volumele de versuri Hramul casei mele (1993) şi Darurile beznei (1997), acestea din urmă în limba rusă. În 1981 a publicat, la Moscova, antologia în limba rusă Critica română contemporană, unde sunt antologaţi N. Manolescu, D. Micu, C. Regman, Ileana Vrancea, P. Cornea, Zoe Dumitrescu-Buşulenga ş.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia.
Urcăm apoi în locuinţa domniei sale. Facem cunoştinţă cu soţia sa, doamna Nina Friedman, o eminentă traducătoare din literaturile cehă şi slovacă (mi-a arătat mai multe traduceri din Milan Kundera: Gluma, Valsul despărţirii, Imortalitate, Insuportabila uşurime a existenţei ş. a.). În timp ce ne încălzim cu un ceai fiebinte, servit dintr-un termos modern (nu dintr-un vechi samovar rusesc, aşa cum aş fi dorit), am ocazia de a cunoaşte destinul dramatic al acestui om, ai cărui părinţi şi fraţi au pierit în ghetourile din Transnistria. Îmi arată lucrările ştiinţifice publicate şi-mi dăruieşte primul volum din romanul de mare succes al domniei sale, Cartea lui Iosif (Moscova, 1993), un roman autobiografic, cuprinzând confruntarea cu fascismul, cu socialismul stalinist, cu venirea Armatei Roşii în Basarabia, cu teroarea stalinistă, cu perestroika şi alte fenomene care au zguduit societatea rusească. Sper ca acest roman să fie tradus cândva şi în limba română. Sunt convins că relaţiile cu acest om inteligent, sensibil şi de o rară modestie, vor fi profunde şi de durată. Este de acord ca discuţia noastră să fie înregistrată pe bandă, pentru a constitui materia unui amplu interviu. Deocamdată, l-am rugat să-mi povestească momentul când a avut ocazia de a vedea inima lui Sadoveanu.
– Am mai povestit acest episod, într-un articol evocator, publicat în revista Orizontul (nr. 5, 1989) din Chişinău. Prin 1957 l-am condus pe Sadoveanu la un mare centru de cardiografie din Moscova. Scriitorul era bolnav şi a venit la Moscova după ce fusese, pare-mi-se în Elveţia, la mulţi specialişti, care îl consultaseră. A venit la Moscova cu o ultimă speranţă. Am fost la el, în vila unde locuia, lângă Moscova, nu departe de „dacea” lui Molotov şi a altor mari conducători. Eu l-am condus la câţiva mari medici din centrul medical de lângă Kremlin, unde a fost foarte bine primit. Am ajuns la un vestit cardiolog. L-am ajutat să se dezbrace şi am început să-i traduc replicile cardiologului, unul din marii specialişti în materie. Se supunea docil cererilor medicului, iar eu mă bucuram din penumbră de vederea acestui corp bărbătesc, înfruntând victorios bătrâneţea. „Ei, traducătorule, vino! Vino încoace repede!” – am auzit glasul medicului. Speriat de-a binelea, m-am repezit la aparat. „Nu, vino încoace, alături de mine – m-a prevenit glasul specialistului. Uită-te bine la ecran. Vezi ce inimă?”. Şi mi-a arătat cum pulsează inima lui Sadoveanu. Mi-a spus încet: „Crede-mă, eu am văzut mii de inimi, dar o astfel de inimă n-am mai întâlnit!”. Vedeam o pungă enormă, care palpita în coşul pieptului, absorbind şi pompând sângele fără osteneală, fără pauză. Vedeam centrul care hrănea această robusteţe creatoare nemaipomenită, soarele încălzind şi nutrind corpul unui geniu. „În viaţa mea n-am văzut o astfel de inimă”, murmura ca pentru sine medicul. O spunea omul care cercetase mii şi mii de inimi. „Tradu-i, te rog, oaspetelui nostru – continuă el –, că, având o astfel de inimă, poate să-şi rotunjească şi a doua sută de volume!”. „Ştie domnia sa despre volumele mele?” – s-a mirat maestrul, când se îmbrăca cu ajutorul meu. „Zice că s-a documentat puţintel înainte de a se întâlni cu Dumneavoastră”, am tradus eu răspunsul amfitrionului. „Vezi că m-am documentat şi eu puţintel înainte de această întâlnire – am tradus apoi gândul lui Sadoveanu. Şi am aflat – vai! – că, la fel ca şi prima sută de volume, şi a doua are nevoie nu numai de inima mea. Se mai cere şi altceva”. „Şi totuşi, dreptatea e de partea mea – a continuat medicul. Căci eu am văzut inima şi cred în ea. Ce spui, tinere? Am sau nu dreptate?”. Mi-am plecat genunchiul la şireturile ghetelor lui Sadoveanu. Şi n-am răspuns nimic. Despre acel <<altceva>> îmi spusese destule lucruri amare buna Valeria Sadoveanu.
Şi totuşi, inima aceasta enormă, neobosită, tragică în eficienţa ei târzie, mă cutremurase. Aş fi vrut să rămân în genunchi de-a pururi în faţa ei. „Nu cred să fie ea chiar aşa de mare, mi-a şoptit maestrul, atingându-mi umărul şi aducându-mă la realitate. Mare-i viclenia acestui vraci, înarmat cu optimism profesional. Să mergem, până nu vine cineva cu centimetrul, s-o măsoare…”.
P.S. Întors acasă, am propus Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca acordarea titlului de Cetăţean de Onoare domnului Mihail Friedman. Prietenul Ion Cristofor, şeful Secţiei de Cultură din cadrul Primăriei clujene, mi-a spus că solicitarea mea a fost aprobată, urmând ca domnul Friedman să vină să-şi ridice titlul. Un eveniment tragic petrecut în familia domniei sale l-a împiedicat să dea curs acestei invitaţii…
(Steaua, an LI, nr. 2-3, februarie-martie 2000, p. 15)