Cartea lui Lucian Boia

* Este un experiment foarte interesant sǎ îţi scrii un jurnal zilnic şi sǎ îl publici pe mǎsurǎ ce îl scrii, sǎ nu aştepţi ani buni sǎ treacǎ. Riscul major este cǎ nu poţi spune chiar tot ce vrei (mai ales despre şefi, colegi etc.), cât timp eşti în activitate. Dar vorba ceea, trebuie sǎ mai lǎsǎm loc şi pentru memorii. Sǎ vedem dacǎ Ana-Maria Pǎunescu va fi de acord cu publicarea lui şi în ce formulǎ. Deocamdatǎ, primul numǎr pe acest an al revistei Flacǎra lui Adrian Pǎunescu apare abia vineri, 13 ianuarie. Deci este timp pentru negocieri.
* Am fost la Rectorat, la şedinta sǎptǎmânalǎ cu decanii, în locul decanului şi al prodecanului, care nu sunt în localitate. Rectorul Marga începe discuţia cu o prezentare a cǎrţii lui Lucian Boia, despre elita intelectualǎ postbelicǎ (Capcanele istoriei. Elita intelectualǎ româneascǎ între 1930-1950, Humanitas, Bucureşti, 2011), carte pe care o calificǎ drept “strǎlucitoare”. Aminteşte cazurile unor mari intelectuali, G. Cǎlinescu, de pildǎ, care îl critica pe Iuliu Maniu, în timp ce acesta era în lanţuri, la Sighet. Ştim multe despre oportunismul lui Cǎlinescu. A amintit apoi de rectorul Constantin Daicoviciu (Dacoviciu, cum îi zicea Blaga), care a servit “sub şapte regimuri” (poate nu au fost chiar şapte, dar trei cu siguranţǎ au fost), pe care l-a vǎzut de douǎ ori … plângând! O datǎ la promovarea fiului sǎu, Hadrian Daicoviciu, altfel “un om foarte calificat”, zicea Marga. A doua oarǎ când l-a vǎzut plângând nu a mai spus sau poate nu am reţinut eu. În orice caz, îndemnul rectorului Marga era cǎ intelectualii nu pot sta, totuşi, la margine, ei trebuie sǎ se implice mai mult în problemele Cetǎţii.
Ştiam de cartea lui Lucian Boia, dintr-o recenzie superelogioasǎ a lui Sorin Lavric (Istoricul reacţionar, în România literarǎ, nr. 46, 2011). Am rǎsfoit apoi cartea la Bucureşti, dar nu mi-am luat-o. Azi, dupǎ şedinta de la Rectorat, am trecut pe la Librǎria Humanitas, sǎ mi-o cumpǎr, dar nu am avut la mine decât 35 de lei (ea costǎ 38 de lei). O voi lua mâine.
* Am telefon în birou, dupǎ şase luni de aşteptare! În sfârşit, mǎ simt cu adevǎrat profesor. Chiar profesor universitar! M-am întâlnit azi, în staţie, cu T.V., în prag de pensionare. Arǎta ca un “troagǎr”, cum se zice pe la noi: cǎciulǎ de miel, îmbrǎcat în fâş, pantaloni fǎrǎ dungǎ, adidaşi. E adevǎrat cǎ nu mergea la facultate, ci sǎ se întâlneasca cu un coleg. Dar parcǎ şi în astfel de situaţii trebuie sǎ fim atenţi la ţinuta noastrǎ! Cum s-a degradat, dupǎ Revoluţie, şi instituţia profesorului universitar! În perioada interbelicǎ, profesorul universitar era numit prin Decret Regal. Nae Ionescu, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Ion Petrovici, Iorgu Iordan, Al. Rosetti – ce nume ilustre! Da, oamenii ǎştia chiar meritau sǎ fie profesori universitari, fiindcǎ erau creatori de şcoalǎ. Acum existǎ profesori universitari, fǎrǎ operǎ, la tot felul de universitǎţi particulare, dar nu numai.
* O coincidenţǎ. Citesc în romanul Martei Petreu, Acasǎ, pe Câmpia Armaghedonului: “Eu, cu o memorie foarte bunǎ la poezie, mǎ încurcam invariabil la Tatǎl nostru; mǎ împiedicam de o formulǎ din care nu înţelegeam nimic: <<cataestempǎrǎţia şi puterea şi mǎrirea>>; nu dibuiam, cu imaginaţia mea altfel bogatǎ, ce fel de monstru al sfârşitului ar putea fi <<cataestempǎrǎţia>>, dar îmi imaginam ceva atât de înfricoşǎtor, încât memoria şi limba îmi împietreau. Cum Tatǎlui meu nu-i trecea prin minte sǎ-mi dea textul rugǎciunii, abia prea târziu, când el nu mai era, mi-am putut traduce <<cataestele>> în limbaj normal: <<cǎci a ta este împǎrǎţia şi puterea…>>. Prea târziu. Dialectul de câmpie transilvǎneanǎ, cu accentul lui şui, ne-a fǎcut figura” (p. 178).
Şi acum un citat din cartea mea, De la Moscova la New York. Note de drum din Federaţia Rusǎ şi fragmente de jurnal american. Prefaţa de Mircea Popa, Editura Limes, Cluj-Napoca, p. 131: “Aşa era şi pe vremea copilãriei mele: ne aşezam toţi trei în jurul mesei, care începea cu un fel de ritual: dupã ce Mama rãsturna pe cenuşar mãmãliga aburindã, iar eu o tãiam cu aţa unui arc, confecţionat anume în acest scop, ne ridicam toţi trei în picioare şi spuneam Tatãl nostru. Tata spunea rugãciunea cu voce tare, fãcându-mã sã mã minunez de anumite cuvinte, al cãror sens nu îl pricepeam: cataeste, provenind de la cã a ta este, dupã cum mã amuzau unele pronunţãri pe care nu le întâlneam la şcoalã: greşalele, în loc de greşelile, carele pentru care, pre pentru pe etc. Dupã ce s-a nãscut Nicuşor, acest ritual a trecut şi el în amintire, fiindcã Tata se angajase la CFR şi prea puţin mai aveam ocazia de a servi masa împreunã.”
Doi copii care au avut aceeaşi enigmǎ lingvisticǎ!