Crematoriul uman

Azi, în drum spre facultate, vǎd din troleibus sute de oameni pe stradǎ, “afluind” spre centru (reţin termenul din limbajul foştilor activişti de partid, organizatori ai demonstraţiilor de 23 August). Aveam senzaţia cǎ sunt în decembrie 1989! În fruntea lor, deputatul independent Mircea Giurgiu (cel care s-a arǎtat dispus sǎ mǎ sprijine pentru întemeierea Muzeului Naţional al Mass-Mediei la Cluj-Napoca) şi numeroşi preoţi. M-am dumirit rapid despre ce este vorba. Un marş de protest împotriva contruirii unui crematoriu uman în cartierul Mǎnǎştur, cel mai populat cartier al Clujului. Proiectul a fost “promovat” (probabil contra unei şpǎgi adecvate!) de primarul nostru arestat, Sorin Apostu. Presa scrie cǎ proprietarii ar putea câştiga circa 5 milioane de euro anual, de pe urma crematoriului! Este incredibil din ce se pot face atât de mulţi bani! Problema este complicatǎ. Mitropolitul ortodox Andrei Andreicuţ s-a pronuntat clar împotriva crematoriului, fiincǎ incinerarea umanǎ contravine religiei creştine. Ştim cǎ miturile şi tradiţiile sunt extrem de puternice în conştiinţa umanǎ, dar realitatea aratǎ cǎ practica este decisivǎ. Am citit undeva, poate în eseul lui Paul Anghel, O clipǎ în China, cǎ fostul premier chinez, Ciu Enlai, a lǎsat prin testament ca trupul lui sǎ fie incinerat, iar cenuşa sǎ îi fie împrǎştiatǎ deasupra Chinei. De atunci, chinezii au trecut la ritul incinerǎrii. Au rezolvat astfel o problemǎ sanitarǎ, una de spaţiu (cimitirele), fac economii de materiale. La noi problema îţi poate da fiori. Îmi amintesc ce şocat am fost când am aflat cǎ scriitorul Romulus Guga (pe care l-am cunoscut, când eram elev de liceu, la Luduş. Venise sǎ-şi lanseze proaspǎtul sǎu roman, Nebunul şi floarea, titlu impus de cenzurǎ, titlul iniţial fiind Iisus şi ceilalţi.) a fost incinerat, probabil la dorinţa sa testamentarǎ. Între a putrezi mâncat de viermi şi a fi incinerat, autorul romanului Viaţa postmortem (1972) a preferat varianta a II-a! Constantin Ţoiu, dacǎ nu mǎ înşel, are o secvenţa în romanul Galeria cu viţǎ sǎlbaticǎ, în care cineva priveşte, prin geamul crematoriului, la cel care este incinerat. Cica la un moment dat mortul se ridicǎ în fund, sub efectul flǎcǎrilor, aşa cum se îndoaie un lemn care arde!
*Poşta de azi mi-a adus romanul lui Liviu Franga, Jurnal din anii ’70, Editura Tiparg, Slatina, 2011, cu o mǎgulitoare dedicaţie, cum numai sufletul sǎu generos poate concepe. Abia aştept sǎ o citesc. Clasicist erudit, prof. univ. dr. Liviu Franga a mai scris un roman, Eu, Cicero, inspirat din “viaţa şi activitatea” celebrului orator şi filosof al Romei antice. Am fost coleg de armatǎ cu Liviu, la Corbu, în jud. Constanţa, şi cred cǎ a fost unul din “camarazii” cu care m-am înţeles cel mai bine. Acum este prodecan la Facultatea de Limbi şi Literaturi Strǎine a Universitǎţii din Bucureşti şi mi-a spus cǎ vrea sǎ candideze pentru funcţia de decan. Îi urez succes. Are toate calitǎţile (vai, atât de rare!) ale unui lider ideal: culturǎ, inteligenţǎ, caracter, generozitate, putere de muncǎ etc.