Memoriile deghizate ale lui Alex. Ştefănescu

 

1. Preliminarii. Toată lumea îl cunoaşte pe domnul Alex. Ştefănescu, critic şi istoric literar, poet, prozator, dramaturg, publicist şi realizator de emisuni TV (Un metru cub de cultură, Tichia de mărgăritar etc.), autor a peste 6000 de articole şi a 30 de cărţi, cea mai importantă fiind Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în anul 2005 (care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor şi al Academiei Române), dar şi al unor exegeze fundamentale ale liricii eminesciene: Eminescu poem cu poem. Antumele (2017) şi Eminescu poem cu poem. Postumele (2019), pentru care a luat Premiul Naţional pentru Literatură.

Volumul Timp retrăit (Curta Veche, Bucureti, 2022) conţine 138 de texte, publicate iniţial în reviste şi ziare (România literară, 22, Evenimentul zilei, Adevărul etc.) sau în volume anterioare (Întâmplări, 2000; Eu şi comunismul, 2020), fără a se preciza locul primei apariţii, ceea ce va da bătaie de cap viitorilor istorici literari, când se va face seria de Opere complete Alex. Ştefănescu.

2. Conţinutul cărţii. Textele din volum, publicate în ordine aleatorie, ar putea fi împărţite în trei mari secţiuni, cea mai importantă incluzând întâmplări şi articole despre scriitori români (De la Arghezi, Marin Preda sau Şerban Cioculescu, până la Nicolae Velea, Gabriela Negreanu, G. Arion. De reţinut aici articolul despre Nicolae Labiş, din care aflăm În cât timp a scris Nicolae Labiş “Moartea căprioarei”). Vorbind despre scriitori, autorul nu este totdeauna elogios (sau măcar neutru) la adresa unora, ci îşi subliniază cu tărie gusturile şi preferinţele literare. Norman Manea este “un scriitor lipsit de talent”, Grid Modorcea îi pare un autor “lipsit de valoare”. Nu-i plac articolele de critică literară ale lui Laurenţiu Ulici, lăudat în schimb pentru alte calităţi. Despre Angela Martin, care îi dactilografia textele lui Augustin Buzura, pentru prima pagină a revistei Cultura, scrie: “Lipsită de simţul limbii, se chinuieşte minute în şir, se gâgâie şi se mâmâie, până când, într-un sfârşit, rosteşte ceva. De obicei înlocuieşte cuvintele grele, bolovănoase, adică tocmai ceea ce dă forţă scrisului lui Augustin Buzura, cu neologisme din limba nu de lemn, ci de material plastic a comentariilor politice de azi.” (p. 476). În alt articol îşi exprimă solidaritatea cu Adrian Păunescu, în răspăr cu opinia unor intelectuali români, care văd în acesta poetul de curte al lui Ceauşescu (Adrian Păunescu, un nedreptăţit).

Autorul îl venerează pe Nicolae Manolescu, care l-a ajutat mult în carieră şi în viaţă, fiind însă nedrept cu Eugen Simion (Eugen Simion, copleşit de titluri şi onoruri), deşi fostul preşedinte al Academiei Române nu s-a opus (probabil că o putea face) acordării Premiului Academiei Române pentru volumul Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, apărută în anul 2005.

A doua secţiune a cărţii ar fi putut cuprinde admirabile portrete făcute unor oameni sau artişti care s-au manifestat în alte domenii decât literatura propriu-zisă: Ion Caramitru, Florin Gheorghiu, Vladimir Găitan, Ioan Luchian Mihalea, Cristian Bădiliţă, Alina Mungiu, Marian Munteanu, Radu Anton Roman, croitorul Ionel Burichi, Radu Mihalcea, deţinut politic, şi alţii. Despre acad. Ioan-Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, are numai cuvinte de laudă: “Un mare istoric, care nu e susţinut (ca eseistul teribilist Lucian Boia) de un întreg program de publicitate, un învăţat  ardelean, aparent fragil şi vulnerabil, dar, în realitate, greu de învins, pentru că adevărul îl apară ca o vestă antiglonţ. Ştie aproape totul despre istoria românilor, universul fără margini al civilizaţiei româneşti e în degetul lui mic. Delicat şi politicos, are totuşi o impresionantă fermitate, de purtător de cuvânt al poporului său. Competenţa lui inspiră respect. Curajul lui intimidează.” (p. 523)

În acelaşi articol despre acad. Ioan-Aurel Pop, Alex. Ştefănescu are cuvinte extrem de dure despre Lucian Boia, care a mânjit imaginea României “în doi timpi şi trei mişcări, cu o plăcere rea, din dorinţa de a atrage atenţia supra sa. A trebuit ca Ioan-Aurel Pop să lucreze multă vreme, cu migală, pentru a îndepărta urmele acestui vandalism (a scris printre altele o carte întreagă, Istoria, adevărul şi miturile, în care analizează frază cu frază scrierile denigratoare ale lui Lucian Boia, demonstrându-le falsitatea.” (p. 522-523) La fel de dur este tratat directorul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu: “Credeam că preşedintele României, Klaus Johannis, va fi felicitat pentru această alegere (a lui Ioan-Aurel Pop în Comisia prezidenţială pentru Proiectul de ţară, nota I.R.). Spre imensa mea surpriză, Gabriel Liiceanu a protestat vehement împotriva ei. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, Gabriel Liiceanu era o instanţă morală a societăţii româneşti de azi. Cum se  explică reacţia lui aberantă? Ar fi groaznic să aflăm cândva că, în realitate, autorul Apel(ului) către lichele a luat în calcul încasările mari pe care le aduc editurii sale, Humanitas, cărţile scandaloase scrise de Lucian Boia. […] Dezgustător spectacol – prinderea unui învăţat ardelean cinstit, politicos şi inabil între roţile dinţate ale maşinăriei de distrus prestigii, care funcţionează atât de bine la Bucureşti!” (p. 254-255)

În fine, a treia categorie de mărturii conţine texte confesive, din care se cristalizează filosofia de viaţa a autorului, în care, pe prim plan, se află dragostea sa pentru literatură (într-un text, Tentativă de castrare, scrie că ar fi vrut, în tinereţe, să se castreze, pentru ca pasiunea pentru literatură să fie una exclusivă, neconcurată de impulsurile erotice, iar trupul să nu-i fie, cum ar fi spus Mircea Eliade, “chinuit de seva adolescenţei”). La fel de puternice sunt dragostea de ţară şi de părinţi, respectul pentru ordine şi disciplină, cultul muncii, al prieteniei şi al fidelităţii.

Întâlnim în această a treia posibilă secţiune pagini de adevărat roman, cu subiecte “retrăite” sau inventate, dar foarte credibile, fiindcă nu ştii unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea sau invers (Gustul fragilor iarna, Îmbăiere clandestină, Un german la Bucureşti, Piatra funerară din livadă, Mi-a scris un cireş etc.).

3. Opţiunile politice. În multe pagini ale volumului Timp retrăit transpar nu numai vocaţia literară a autorului, ci şi pasiunea sa politică. Fost candidat la Senat, din partea PNŢ-CD, domnul Alex. Ştefănescu îl venerează pe Corneliu Coposu şi vituperează, ori de câte ori are ocazia (aici doar în textul George Arion în acelaşi avion cu Ion Iliescu) împotriva fostului Preşedinte al României.

Nu vreau să fiu un avocat al lui Ion Iliescu, dar aş introduce aici opinia unui faimos jurnalist şi analist politic american, bun cunoscător al realităţilor politice europene şi româneşti, Robert D. Kaplan. Acesta a publicat volumul În umba Europei. Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin Europa şi dincolo de ea. Traducere din engleză de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheorghiu, Humanitas, Bucureşti, 2026. Cartea a apărut în seria “Istorie contemporană”, serie coordonată de Cristian Vasile şi Vladimir Tismăneanu.

Despre Ion Iliescu, “simbolul postdecembrist al stabilităţii corozive – figura şi liderul compromisului deplin între trecutul comunist şi un viitor neliniştitor”, Robert D. Kaplan scrie că fostul Preşedinte, Ion Iliescu, “a amânat cu înverşunare reforme indispensabile, dar se poate să fi salvat ţara de la război civil şi haos, la începutul anilor ‘90” (p. 83). Şi în alt loc: “Unii conducători se remarcă nu atât prin realizări efective, cât prin prevenirea unor evenimente mult mai grave.” (p. 165)

Domnul Alex. Ştefănescu a avut mult de suferit în timpul regimului comunist (a se vedea cartea sa, Eu şi comunismul), regim care i-a marcat viaţa şi cariera. De aici provine şi tendinţa de a vedea în negru şi lucrurile absolut normale ale fostului regim, precum existenţa unui combinat de celuloză şi hârtie: “Am coborât până la sinistrul combinat de hârtie şi celuloză (un fel de abator al copacilor) şi am străbătut tot cartierul Burdujeni.” (p. 146). Aversiunea sa faţă de regimul comunist se explică prin faptul că, în studenţie, a fost anchetat şi umilit de către Securitate, pentru “afirmaţii duşmănoase la adresa regimului comunist” (scrisese, pentru o petrecere, o parodie după Împărat şi proletar). Dar şi aici aş introduce o nuanţă, datorată istoricului Vlad Georgescu, fost angajat al postului de radio Europa Liberă, deci care nu poate fi bănuit de simpatii comuniste: “În ceea ce mă priveşte – scria el, în 1984 –, mi se pare limpede că, la capătul a 40 de ani de comunism în România, trăsăturile negative le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept pozitive; cu toate acestea, nicio epocă nu a avut doar părţi rele, chiar şi vremea migraţiilor sau cea fanariotă au adus cu ele şi lucruri pozitive (subl. I.R.). Funcţiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodată cu desăvârşire blocate, indiferent de regimul politic.”[1]

4. Stilul. Domnul Alex. Ştefănescu, în lunga sa carieră de scriitor, şi-a construit un stil literar specific, care este uşor recognoscibil, aşa cum caricaturiştii (uneori şi pictorii) ajung la un timbru stilistic absolut personal. Tocmai de aceea, Istoria sa, ca şi Istoria lui G. Călinescu, poate fi nu doar consultată pentru expertiza critico-literară, ci şi citită ca un roman. Contribuie la această performanţă buna stăpânire a limbii române (“Sunt un utilizator de cuvinte exersat.”), capacitatea de a exprima chiar şi inexprimabilul, cum spune autorul însuşi, exemplificând cu acest fragment: “Mi-au înflorit cireşii. Este o desfăşurare de alb, deopotrivă delicată şi grandioasă. O paradă a imaculării. O sugestie de nuntă şi fericire. Când ies în grădină, am impresia că am murit şi că am ajuns în Paradis.

Mă aşez în iarbă, sub unul din cireşi, şi îl privesc proiectat pe cer albastru. Miile de flori albe, deschise extatic, freamătă uşor şi strălucesc la soare. Simt că nu merit atâta frumuseţe. Eu ce ofer lumii în schimb? Un corp greoi şi uzat,  o minte plină de gânduri impure.” (p. 349)

Afirmaţia de pe aceeaşi pagină (“Povestind ceea ce am trait, uit ceea ce am trait şi ţin minte exclusiv noua versiune, compusă din cuvinte.”) evocă o remarcă a lui Gabriel García Márquez: “Viaţa nu este ce ai trait, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti, pentru a o povesti.”

Dacă autorul crede că un substantiv comun (“sorescianism”) sau adjectiv (“camilpetrescian”, “nichitastănescian”), care derivă dintr-un nume propriu, “înseamnă în literatură consacrarea supremă” (p. 384), putem vorbi şi noi de un stil “alexştefănescian”, în care abundă figurile de stil (epitete, metafore), preferinţa pentru formele vechi ale unor cuvinte (ficăciori, vopseluri), dar mai ales comparaţii: o anumită revistă este “insipidă ca roşiile din supermarketuri”; “Economiile noastre s-au scuturat în cel mai scurt timp, ca frunzele pomilor toamna.”; un critic literar este “încărcat la senectute de titluri şi onoruri, ca un general sovietic de ordine şi medalii” etc.

Trei observaţii de istorie literară. În textul introductiv, În loc de CV, autorul arată că, deşi este născut la Lugoj, “ceea ce poate crea impresia falsă că sunt bănăţean”, domnia sa este şi se consideră “bucovinean”. Cu toate acestea, este inclus în Enciclopedia Banatului. Literatura, Editura David Press Print, Timişoara, 2016, p. 636. Întâlnirea cu Geo Bogza, la Suceava, a avut loc în anul şcolar 1962-1963 (cum se scrie în volumul Eu şi comunismul, 2020, p. 22), nu în 1958, cum găsim în Timp retrăit, p. 50. Titlul corect al emisiunii lui George Pruteanu era “Doar o vorbă săţ-i mai spun” (cu greşeala intenţionată).

Concluzii. Există pe coperta a IV-a a cărţii un text nesemnat, care sintetizează perfect conţinutul şi calităţile cărţii de faţă: “În stilul caracteristic, de povestitor desăvârşit, Alex. Ştefănescu adună în acest volum amintiri, evocări, portrete, care, împreună, creionează nu doar imaginea aproape a unui secol întreg din cultura României, ci şi pe aceea a unui univers personal şi intim, unde cotidianul, cu toate provocările lui, devine un personaj, care îşi poartă cititorul într-o călătorie a căutării de sine.

Autorul nu se dezice nici aici de francheţea şi naturaleţea cu care deja a obişnuit în celelalte cărţi ale sale şi vorbeşte atât despre momentele bune, cât şi despre cele mai puţin bune, construind astfel o perspectivă echilibrată asupra lumii în care a trăit, trăieşte şi va trăi. Iar această lume pare o vâltoare pe care Alex. Ştefănescu a îmblânzit-o mereu prin lectură, prin scris şi prin întâlniri cu oameni memorabili. Faptul că cititorii lui sunt contemporani cu această lume conferă un plus de vibraţie acestor rânduri.”