Marţi, 17 ianuarie 2012 (veşnicia lui Valer Hossu, 1938-2012)

M

*Mi-am amânat consulataţiile sǎptǎmânale de marţi, de la facultate, pentru a putea participa la înmormântarea vrednicului de amintire Valer Hossu, scriitor, jurnalist şi istoric cunoscut. Lume multǎ, în ciuda frigului de afarǎ: foşti camarazi de redacţii (militari), prieteni, colegi, vecini, profesori care l-au cunoscut şi apreciat. Am publicat în Fǎclia de azi un articol omagial, de fapt articolul pe care îl aveam pregǎtit pentru Dicţionarul jurnaliştilor clujeni. A fost înmormântat în ritul greco-catolic, sjujba oficiind-o doi preoţi relativ tineri, care au fost foarte punctuali şi scurţi. Unul dintre preoţi a citat un catren de Adrian Pǎunescu, pe care, din pǎcate, nu l-am reţinut. Dar pe mine mǎ obsedau versurile lui Esenin, cred cǎ în traducerea lui George Lesnea:
 
Ne ducem toţi
Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ!Şi voi, câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Şi pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara…
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.
Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume…
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.
La pomanǎ, am stat la masǎ cu câţiva foşti ziarişti militari: Iulian Patca, Eugen Burghelea şi alţii. Domnul Iulian Patca mi-a fǎcut o srprizǎ plǎcutǎ: mi-a oferit volumul Sǎ vii şi mâine, poeme de dragoste, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011, un volum excelent din toate punctele de vedere, asa cum ar trebui sǎ fie toate volumele d eversuri: graficǎ impecabilǎ, cu desene de tânǎrul artist plastic Mircea Bonda, care îmi aminteşte de delicatele desne ale Ligiei Macovei, la poezia eminescianǎ. Poate cǎ un lector competent de editurǎ ar fi înlǎturat unele mici asperitǎţi stilistice, dar asta nu ştirbeşte cu nimic valoarea cǎrţii. Transcriu poemul
Poarta sǎrutului:
De s-ar putea, aş face-o poartǎ
prin care noi am trece-mbrǎţişaţi
sau am rǎmâne pironiţi de soartǎ,
în stâlpii ei pe veci pietrificaţi.
 
Sǎrutul nostru sǎ dureze ani,
pe lângǎ noi sǎ treacǎ veseli mirii,
sǎ fim pe-aleea largǎ, cu castani,
simbolul veşnic tânǎr al iubirii.
 
Sǎ vinǎ lumea şi sǎ ne admire
cum douǎ fiinţe nu sunt decât una,
cum un sǎrut de vrajǎ şi uimire
se dǎ o datǎ pentru totdeauna.
 
*Irinuca Petraş îmi trimite urmǎtoarele cuvinte ale lui Oscar Wilde: The difference between literature and journalism is that journalism is unreadable and literature is not read. Cuvinte bune de folosit, ca motto, la vreo carte.
*Citesc pe un site urmǎtoarele rânduri, scrise de Cristian Teodorescu: “Trebuie să ai vocaţie de răscolitor în gunoaie, ca să alegi din Beniuc ceva ce-ar putea sta azi în picioare. Din când în când însă se mai aude câte un oftat critic: <<Beniuc? Un mare poet: ar trebui antologat şi repus în circulaţie!>> În privinţa romanelor, măcar există unanimitate. Nu că sânt proaste, sânt odioase! Complexat şi răzbunător, acest pitic oportunist, capabil de asasinate literare, nu mai e citit decât de apicultori, cu teza lui de doctorat despre psihologia albinelor. Şi-a făcut loc în literatură împingându-i pe alţii la margine. S-a ocupat personal de interzicerea lui Lucian Blaga. Pe vremea când Beniuc mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor, Petru Dumitriu, oportunist şi el până dădea pe dinafară, nu i-a mai suportat lepra verbală şi l-a somat, cu martori de faţă: <<Piticule, urcă-te pe scaun, să-ţi trag două palme!>>.
Desigur, este o chestiune de gust, în privinţa poeziei lui Beniuc. Trec peste douǎ inadvertenţe: Beniuc nu era specialist în psihologia albinelor, ci în cea a peştilor, mai larg a animalelor. În al doilea rând, în Pactul cu diavolul, excelenta carte de interviuri a lui G. Pruteanu cu Petru Dumitriu, Pruteanu îl întreabǎ pe scriitor dacǎ acest fapt anecdotic este adevǎrat, dar Dumitriu îl neagǎ în totalitate.
Am spus asta ca sǎ se vadǎ în ce context îmi pregǎtesc ediţia de memorii Beniuc şi la ce reacţii mǎ pot aştepta.

Adaugă comentariu